A. VECERNIA SAU SLUJBA DE SEARA

1. Ceasul al noualea. 2. Vecernia propriu-zisa

 

Termenului de origine slava Vecernie si celui de provenienta greco-latina vesperina le corespunde in traducere romaneasca expresia slujba de seara sau slujba (oficiul) ce se va face la vremea serii. Liturghierul roman ca si cel slav prezinta sub denumirea de vesperina sau vecer­nie, intreg serviciul divin de seara, alcatuit din Ceasul al noualea si Ve­cernia propriu-zisa.

 

1. Ceasul al noualea

Lauda bisericeasca intitulata Ceasul al noualea este un oficiu din timpul dupa-amiezii, care ar corespunde orei 4, 5 ori 6 p. m., dupa oro­logiul modern.

S-a considerat pe de o parte ca necesitatea rugaciunii in acest moment al zilei a fost demonstrata prin prezenta Apostolilor Petru si Ioan in Templul din Ierusalim la vremea orei a noua (Fapte 3, 1), cand au vindecat un olog in nastere.  Se cuvine sa ne rugam la Ceasul al noualea mai ales pentru ca la aceasta ora S-a rugat Mantuitorul insusi, inainte de a-Si da duhul in mainile Parintelui Sau.

 

2. Vecernia

 

a. Vremea oficiului. Vecernia avea loc la inceput dupa apusul soarelui; astazi, ora pentru oficiul Vecerniei este fixata in general in cursul dupa-amiezii, inainte de apusul soarelui. Ora Vecerniei poate sa  ajunga  pana  catre miezul zilei,  in  cazurile   in care   Vecernia  este

combinata cu Liturghia, ca : a) in zilele cand se oficiaza Liturghia Da­rurilor mai inainte sfintite ; b) in Joia si Sambata din saptamana Sfin­telor Patimi, cand Vecernia este unita cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare ; c) aceeasi situatie este si in ajunurile sarbatorilor Nasterii si Botezului Domnului, daca aceste ajunuri nu cad sambata sau dumi­nica ; d) la sarbatoarea Bunavestirii, cand Vecernia este unita cu Li­turghia Sfantului Ioan Gura de Aur, daca se intampla intr-una din zilele in care se face slujba ceasurilor Postului Mare. De asemenea, in Duminica Pogorarii Sfantului Duh, Vecernia urmeaza indata dupa Liturghie, iar in Duminica Pastilor ea se savarseste pe la mijlocul zilei, mai cu seama in parohiile din orase, sau in general pe la ora 14.

Creatia si Providenta divina, caderea omului in pacat, izgo­nirea lui din rai si intregul tragism al starii de pacat si al departarii de Dumnezeu inainte de venirea Mantuitorului sunt evocate in sensurile tipico-simbolice, in stihurile psalmilor Vecerniei.

b. Deschiderea oficiului si rugaciunile de la inceput. La inceputul oficiului accentul cade pe elementul vechi-testamentar, re­prezentat in serviciul de la strana prin Psalmii 103, 140, 141, 129 si 116. Preotul deschide slujba nu printr-o doxologie adre­sata Sfintei Treimi, ca la Utrenie de exemplu ("Slava Sfintei si celei de o fiinta si facatoarei de viata si nedespartitei Treimi..."), deoarece oa­menii au ajuns sa cunoasca adevarul existentei lui Dumnezeu in trei persoane numai prin intruparea Mantuitorului, adica in Noul Tes­tament. Ca atare, la Vecernie preotul aflandu-se in altar in fata Sfintei Mese si deschizand perdeaua, intrebuinteaza formula obisnuita la servi­ciile comune, "Binecuvantat este Dumnezeul nostru...", corespunzatoare prin caracterul ei general stadiului Revelatiei divine in Vechiul Testa­ment, cand Dumnezeu era adorat in cultul patriarhilor si al dreptilor de atunci numai in unitatea naturii sau fiintei Sale, adica asa cum apa­rea in opera creatiei.

Diaconul, purtand in mana lumanarea aprinsa, deschide usile imparatesti si dupa ce a intonat intre ele cu fata spre credinciosi indemnul "Sculati-va", invitand astfel pe cei prezenti sa se ridice, merge in mijlocul naosului. Preotul incepe in acest timp cadirea altarului, pe care o continua in toata biserica, dia­conul insotindu-l, dupa randuiala, de la cadirea scaunului arhieresc. Ca­direa in tacere si fumul de tamaie, inchipuie astfel momentul de la inceputul creatiei, cand "Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" (Fac. 1, 2). Cand s-au inapoiat in mijlo­cul naosului, preotul intoneaza "Doamne, binecuvinteaza..", continuand apoi cadirea pana in altar, unde intra prin usile imparatesti. Ajuns in fata sfintei mese, preotul da binecuvantarea pentru inceputul serviciu­lui, prin formula "Slava Sfintei si celei de o fiinta si de viata facatoarei si nedespartitei Treimi...".

Dupa binecuvantarea pentru inceputul vecerniei, preotul, iese pe solee, oprindu-se in fata sfintelor usi, care sunt inchise. Descoperindu-si capul, el se roaga aici in taina, citind din Liturghier cele sapte rugaciuni de la inceputul Vecerniei. Se aminteste in acest chip, in primul rand, durata scurta a starii paradisiiace a celor dintai oameni, izgonirea lor din rai in urma caderii in pacat si plansul de po­cainta in fata portilor inchise si pazite ale raiului. La Vecernia de la priveghere sfintele usi au fost deschise de la inceput, pentru a simboliza ca la creatie i-a fost randuita omului viata fericita in rai. Dupa citirea Psalmului 103, ele se inchid insa, insemnand astfel scurta perioada a fericirii paradisiace.

La Vecernia din Duminica Pastilor si din zilele Saptamanii Luminate, cele sapte rugaciuni, ca si Psalmul 103, nu se citesc, inceputul oficiului facandu-se cu o solemnitate unica prin cantarea troparului "Hristos a inviat...", repetat dupa stihurile 1, 3 ale Psalmului 67 si stihul 24 al Psalmului 117.

c. Tamaierea sau cadirea la inceputul imnologiei. Ritualul ta­maierii, practicat si in unele din religiile popoarelor antice, ca egiptenii, romanii s.a., reprezinta in Biserica crestina o amintire liturgica din Vechiul Testament, unde isi gaseste corespondenta in arderile de pe altarul tamaierii, seara si dimineata,  de la cortul sfant (Ies.  30,  7, 8).

d. Vohodul Vecerniei. Prin cantarea la strana a stihurilor de la "Doamne, strigat-am...", care sunt imne de compozitie crestina, prefatate de stihuri din Psalmii 141, 129 si 116, s-a aratat deja legatura dintre Vechiul si Noul Testament, in sensul ca invatatura celui dintai a premers si a prevestit pe cea din cel de-al doilea. Slujba Vecerniei devine insa patrunsa si luminata in chip sen­sibil de atmosfera Noului Testament prin actul "intrarii mici" sau "vohodului mic".

Prin acestea se intelege procesiunea ce se face pornind din fata Sfintei Mese si urmand pe laturile ei de miazazi, rasarit si miaza­noapte, pentru a iesi pe usa laterala din aceasta ultima parte, pana in mijlocul naosului. In acest scop, dupa ce preotul s-a inapoiat in altar de la cadirea mare din timpul primelor stihiri de la "Doamne, Stri­gat-am...", sau dupa ce aceasta cadire a fost terminata de diacon, asteapta pana in timpul cantarii ultimei stihiri dinainte de "Slava...", cand se imbraca cu felonul. Cand se incepe cantarea "Slava...", se deschid sfintele usi, iar preotul, sau diaconul, daca este, tamaiaza altarul. La intonarea stihirei de la "Si acum..." (Dogmatica), procesiunea Vohodului sau intrarea mica porneste in acelasi chip ca si la cadirea mare din timpul stihirilor de la "Doamne, strigat-am...", mergand inainte paraclisierul cu lumanarea sau cu sfesnicul aprins, dupa el diaconul cu ca­delnita, iar la urma preotul cu capul descoperit, purtand el insusi cadelnita, in lipsa de diacon. Oprindu-se in mijlocul naosului, cu fata spre rasarit, diaconul zice in soapta "Domnului sa ne rugam", pentru ca preotul sa rosteasca in taina "rugaciunea intrarii" ("Seara si dimi­neata si la amiaza, laudam, binecuvantam, multumim si ne rugam Tie, Stapine al tuturor..."), stand amandoi cu capetele inclinate. Dupa ecfonisul pentru incheierea rugaciunii, ei se indreapta ; iar diaconul, invitand pe preot: "Binecuvinteaza, Stapane, sfanta intrare", acesta binecuvin­teaza cu mana spre rasarit rostind in soapta formula : "Binecuvantata este intrarea sfintilor Tai, Doamne".

Diaconul sau, in lipsa lui, preotul, face apoi cadirea mica, iar catre sfarsitul cantarii Dogmaticii, diaconul, stand in fata sfintelor usi, into­neaza : "intelepciune, drepti!", cadind crucis ; rolul acesta il indepli­neste preotul pe solee, in fata sfintelor usi, daca este singur. Strana ras­punde cu citirea imnului "Lumina lina...", in timp ce liturghisitorul intra prin sfintele usi in altar, terminand cadirea; cand este diacon, acesta asteapta pe preot in dreptul icoanei Sfintei Fecioare, intampinandu-l cu cadirea si intrand apoi dupa dansul in altar.

La sarbatorile in a caror randuiala se afla prevazuta citirea Evan­gheliei la Vecernie, intrarea sau vohodul Vecerniei nu se face cu cadelnita, ci cu sfanta Evanghelie. Asa este cazul in Joia Mare si in Sambata din Saptamana Sfintelor Patimi, cand Vecernia este com­binata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare ; in Vinerea Sfintelor Patimi si in Duminica Pastilor ; la Vecernia unita cu Liturghia Daru­rilor mai inainte sfintite ; in zilele de : 10 februarie (Sfantul Mucenic Haralambie), 24 februarie (Aflarea capului Sfantului Ioan Botezatorul), 9 martie (Sfintii 40 de Mucenici) ori la sarbatoarea hramului, cand se intampla ca toate aceste sarbatori sa cada in timpul Paresimilor.

Simbolismul vohodului Vecerniei isi are punctul de plecare in ideea de intrupare a Domnului din Sfanta Fecioara, idee ce se dezvolta in ultima stihira cantata la "Si acum..." (a Nascatoarei sau Dogmatica), la "Doamne, strigat-am...". in principiu, tema vohodurilor este venirea Fiului lui Dumnezeu in lume, opera Lui mantuitoare si inaltarea la cer, prin care a fost ridicata si umanitatea noastra impreuna cu El; aspectele sau episoadele diferite ale acestei lucrari se precizeaza prin amanuntele de incadrare a actiunii vohodurilor, specifice diferitelor oficii (Vecernia, Liturghia catehumenilor ori Liturghia credinciosilor).

La vohodul cu cadelnita, persoana Mantuitorului este reprezentata de catre preot, care, prin punerea felonului, inchipuie actul imbracarii firii omenesti sau al intruparii Fiului lui Dumnezeu. La vohodul cu Evanghelia, Mantuitorul este simbolizat prin aceasta Sfanta Carte, ca una in care se cuprind invatatura si faptele Sale, adica viata si activitatea Sa de la nastere pana la inaltare. Iesirea preotului din altar inseamna pogorarea lui Iisus in lume ; oprirea in mijlocul bise­ricii, inclinarea capului si rugaciunea tainica a "intrarii" amintesc de ramanerea Mantuitorului in mijlocul oamenilor, smerindu-Se pana la jertfa adusa pe Cruce Tatalui, de pogorarea Sa la iad pentru a dezlega pe cei ferecati in robia lui si de ridicarea noastra a tuturor prin invierea Sa ; aceasta din urma semnificatie o are ridicarea sau indrep­tarea liturghisitorilor, dupa rostirea rugaciunii intrarii in mijlocul naosului sau inaltarea Sfintei Evanghelii. Intra­rea prin usile imparatesti, care au stat deschise de la inceputul pro­cesiunii, inseamna ca dupa ce raiul a ramas inchis timp indelungat din. cauza greselii lui Adam, acum, prin venirea Mantuitorului, raiul si cerul ne sunt deschise.

e. Prochimenul. Prochimenul variaza dupa zilele saptamanii si dupa sarbatoare, fiind in asa fel ales ca sa se gaseasca intr-o legatura generala de sens ori de idee cu caracterul zilei sau sarbatorii al carei continut il rezuma mai mult ori mai putin. De aceea, comentariile liturgice caracterizeaza prochimenul ca un fel de prevestire sau de anuntare a ideii, motivului sau evenimentului care fac obiectul serviciului divin din ziua sau sar­batoarea respectiva. Prochimenele sunt considerate la Vecernie ca amintiri despre prezicerile profetilor cu privire la venirea Mantuito­rului. De aceea, in timpul cantarii prochimenului, preotul sta cu fata spre apus, adica spre credinciosi, infatisandu-se astfel ca reprezentant al Mantuitorului, in numele Caruia are dreptul la cinstire din partea credinciosilor. Cand se incheie cantarea lui, se inchid sfintele usi, iar preotul, inchinandu-se, isi reia locul sau in fata Sfintei Mese, in pozitie de rugaciune, deci recunoscand si marturisind astfel smerenia si carac­terul limitat al conditiei sale omenesti.

f. Ecteniile si rugaciunile dupa prochimen. Dupa prochi­men, diaconul sau preotul rosteste ectenia "Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru..." ; aceasta este lasata insa la o parte, in zilele obisnuite, trecandu-se direct la rugaciunea spusa la strana : "Invredniceste-ne, Doamne, sa ne pazim fara de pacat in seara aceasta...". Urmeaza apoi ectenia "Sa plinim (sa indeplinim, sa savarsim) rugaciunea noastra cea de seara catre Domnul...", pe care, daca nu este diacon, o rosteste preotul in altar, iar in zilele obisnuite de peste saptamana, afara din altar, in fata sfintelor usi, avand culionul pe cap.

La Vecernia din Duminica Rusaliilor, dupa prochi­men preotul rosteste sapte rugaciuni, prin care se cere harul bogat al Sfantului Duh, revarsat in ziua Cincizecimii peste Sfintii Apostoli.

g. Partea finala a oficiului Vecerniei. Din vechime a fost regula ca toti credinciosii sa primeasca binecuvantarea episcopului sau a preotului inainte de plecarea din biserica. Preotul nu este insa decat un organ sau un instrument prin care se comunica binecuvantarea; de aceea, el trebuie sa recunoasca plin de smerenie ca, de fapt, binecuvinteaza nu el, ci «Cel ce este binecuvantat, Hristos, Dumnezeul nostru, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor». O astfel de marturisire are valoarea unui indiciu sau a unei indrumari pentru credinciosi, carora li se indica la cine sa-si inalte cugetele, in cererile lor. In consecinta, strana se si adreseaza din partea poporului cu rugaciunea : "Intareste, Dumnezeule, sfanta credinta a ortodocsilor crestini in vecii vecilor".

Preotul tine sa sublinieze ca, pentru ca ele sa ajunga sa fie ascultate, este de folos sa luam intr-a­jutor mijlocirile Nascatoarei de Dumnezeu, ca atare, inclinandu-se spre icoana Sfintei Fecioare, solicita mijlocirea ei: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi". La randul sau, poporul se alatura acestei rugaciuni a preotului cu imnul de lauda "Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii...". Preotul, luand acum indrazneala, se inchina catre icoana Mantuitorului, rostind doxologia "Slava Tie, Hristoase, Dumnezeule, nadejdea noastra, slava Tie», intorcandu-se apoi indata cu fata spre credinciosi. Strana, exprimand lau­dele si cererile acestuia prin doxologia mica ("Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh...", si prin "Doamne miluieste», de trei ori, se adreseaza in fine catre preot cu formula: "Parinte, binecuvinteaza". Preotul rosteste apoi apolisul adica rugaciunea finala. Textul ei, inserat la locul cuvenit in Liturghier, prezinta oarecare variante, corespunzatoare zilelor sapta­manii si subiectului marilor sarbatori ; in principiu, apolisul este o for­mula prin care ne adresam Mantuitorului, cerandu-I sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pentru rugaciunile Maicii Sale si ale sfintilor. Comple­tand-o cu formula "Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri...", preotul intra in altar.

 

• Vecernia - randuieli speciale
  Publicat in : Slujbele de seara
• Vecernia plecarii genunchilor
  Publicat in : Slujbe si randuieli