.Si Apostolul Andrei, coborand in pestera, cu gandul de a gasi acolo vreun preot pagan pe care sa-l intoarca la credinta, si negasind pe nimeni, a lasat in maruntaiele pamantului, ca semn al trecerii lui, icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Iesind apoi, le-a spus insotitorilor sai: Nemo est! (adica, in latina: Nu este nimeni!). De la aceasta exclamatie a Apostolului romanilor ar fi ramas numele de Namaiesti, pana in ziua de azi.

Asa prezinta traditia locului originea manastirii, precum si a faimoasei sale icoane. La aceasta din urma se adauga si descoperirea ei minunata, facuta celor 3 ciobani care-si pasteau turmele pe la poalele padurii. De atunci, Maica Domnului a savarsit multe minuni cu cei ce veneau sa se inchine la icoana ei. Ferecata in argint de mai multe ori (in sec. 18, apoi in 1913), icoana aceasta si-a facut datoria duhovniceasca cu varf si-ndesat. Dar, ca orice articol consumabil al credintei, supus eroziunii timpului, sfanta icoana incepuse sa se degradeze. Ajunsese intr-o asa stare avansata de distrugere, incat oamenii care incercau - in timpul rugaciunii lor - sa vada chipul Maicii Domnului, aveau parte doar de un lemn aproape putrezit, din care nu se mai distingea aproape nimic. Doar forma celor doua capete - al Maicii si al Pruncului - se pastra dupa forma ferecaturii.

Date fiind conditiile extreme de mediu in care a stat atatea secole (nu mai mult de 5-6, dupa parerea specialistilor), icoana trebuia ori grabnic restaurata, ori. pusa pe foc, conform canoanelor Bisericii Ortodoxe: „Este lamurit ca nu ma inchin materiei, deoarece atunci cand se distruge forma crucii, ori din ce lemn ar fi facuta, arunc lemnul in foc; tot astfel si icoanele” (Sf. Ioan Damaschin, Tratatul II apologetic). La randul sau, Sf. Atanasie cel Mare ne incredinteaza: „Si nu cumva, dupa cum odinioara paganii au adorat dumnezeii lor, tot astfel sa adoram si noi icoanele. Doamne fereste! Insa noi ne inchinam doar ca sa aratam evlavia si dragostea noastra. De aceea se intampla adesea ca, stergandu-se caracterul sau chipul, lemnul sa ramana gol. Iar acesta trebuie sa ia forma crucii. Caci atata timp cat doua lemne sunt incrucisate si se pastreaza figura Crucii, ma inchin la Cruce, dar cand lemnele sunt despartite si s-a pierdut chipul, eu nu ma mai inchin la doua lemne separate!”.

Iata, asadar, o parte din argumentele canonice care au dus la concluzia ca restaurarea ar fi metoda cea mai buna de a pastra icoana. Si nu oricum, ci printr-o metoda folosita si in Sf. Munte Athos in secolul 16, la Manastirea Vatoped, la icoana Maicii Domnului. Acolo, calugarii athoniti au pictat o panza, in aceleasi conditii cromatice, in aceeasi tusa stilistica a originalului. Panza a fost aplicata pe dinauntrul ferecaturii, lasand practic lemnul intreg, la fel si urmele din pictura veche. Astfel, parintii aghioriti au obtinut chipul Maicii si al Pruncului, pentru a mangaia multimile de pelerini, au pastrat lemnul original (care, repet, in absenta chipurilor, nu are nici cea mai mica valoare duhovniceasca), si astfel Maica Domnului a avut parte de o reprezentare decenta pana in zilele noastre. Iar minunile s-au tinut lant. Si asta pentru ca Maica Domnului nu face minuni prin cutare lemn sau printr-o anume ferecatura, ci face minuni in orice conditii, numai cel ce i se roaga sa aiba inima curata, si deci vrednica de a primi o minune!

Am facut toata aceasta paranteza pentru a lamuri o umbra de indoiala care planeaza in sufletul unor maici din manastire, umbra care - prin transfer, pe cai ocolite - se poate intinde si asupra unor credinciosi cu mai veche evlavie la aceasta icoana. Este clar acum ca obisnuinta este a doua natura a omului. Cum te-ai obisnuit, asa este si bine - zic cei mai multi dintre noi. „Asa am apucat, maica”, este un refren deja brevetat in manastirile noastre. Nimeni nu minimalizeaza functia pastratoare a Bisericii, care este  depozitara unui patrimoniu national urias - material si comportamental. Dar incapatanarea surda intr-un act de pietism, de adorare a unui lemn pe care a fost un chip, suna a ignoranta sau a rea-credinta. Aici il putem cita pe Episcopul Calinic al Argesului, care a incercat sa aduca linistea rugaciunii inapoi, la icoana cu pricina: „Maicilor, daca voi ati avea dintii din gura scosi, un ochi smuls, daca ati fi taiate pe fata - intr-un cuvant - daca ati mutilate, ce-ati spune? V-ar conveni? Ati mai iesi din chilie? Tot asa si Maica Domnului, cat timp sa o mai tinem asa mutilata, in vazul lumii? Haideti sa-i redam chipul ei frumos!”.

Sansa icoanei a fost un tanar restaurator, Alexandru Nicolau, care timp de cateva luni a lucrat „cu frica, cu evlavie, cu emotie”. A fotografiat, in prezenta maicii starete Ana Lucia Nedelea, toate etapele restaurarii, a facut poze si in infrarosu, a constatat gradul incredibil de avansat de degradare si, impreuna cu Episcopul, a luat decizia pe care au luat-o - mai tineti minte? - parintii athoniti: pictarea unei panze si invelirea icoanei (atentie, nici macar lipirea ei pe lemn!) cu noile chipuri, pictate dupa o minutioasa reconstituire.

Providenta nu a oprit lucrurile aici. Un crestin, roman stabilit in Anglia, trecand pe la sfanta icoana, a auzit o maica oftand, cu ochii la bijuteriile de aur pe care credinciosii le lasau la icoana Maicii Domnului, drept multumire. „Vreodata poate vom reusi si noi sa invelim icoana cu aurul acesta din bijuterii”, i-a spus maica acelui strain. Atunci, crestinul Vasile Frank Timis a spus: „Eu, pe cheltuiala mea, voi inveli icoana in aur. Manastirea poate sa pastreze bijuteriile, care oricum sunt ale Sfintei Fecioare”. Asa se face ca, la Monetaria Statului, icoana a fost invelita cu 1,530 kg. de aur, primind de la acelasi credincios si pietre pretioase (rubine, zirconiu etc.). Totul s-a facut la lumina zilei. Tot la lumina zilei, a fost adusa icoana inapoi, la manastire. Aici, unele maici au inceput sa se tanguie: ba ca nu e Maica Domnului, ba ca nu mai e ferecatura la fel, ca nu asa si-o imaginau ele etc. Or, intre lamentatiile pietiste ale catorva maici si efortul, cheltuiala, munca si riscul echipei de salvatori ad-hoc ai icoanei, credem ca trebuie creditati cei care au facut cu adevarat ceva pentru obiectul in sine. Cat despre Maica Domnului si Pruncul pe care Il tine in brate,  privesc din icoana, cu ochii lor ceresti si cu chipul intregit,  vanzoleala muritorilor, marile sau micile lor patimi, dar si efortul  dezinteresat al unor oameni de buna-credinta care, fie si punctual, si-au depasit conditia de comoditate sau egoism si au izbutit sa daruiasca semenilor o portiune de cer, ascunsa in pantecele rece, indiferent, al muntelui.

 

                                                                                         Razvan BUCUROIU
                                                                               Lumea credintei, anul II, nr. 9(14)

.