Toată problema constă în aceea că tinerilor trebuie să le arate cineva concret idealul dragostei. Dacă cei doi au crescut în familii unde părinţii au trăit în bună înţelegere, şi-au păstrat căsnicia intactă, le va fi mult mai uşor să evite greşelile - însă vedem mereu că tinerii care vor să-şi întemeieze o familie au crescut în familii incomplete.

De pildă, un băiat a crescut fără tată. El nu a văzut, în general, un exemplu de bărbat, de tată adevărat - pe când fata a crescut, poate, într-o familie completă, însă tatăl era plecat de dimineaţa până seara, fiind prezent în familie numai ca sursă de bunăstare materială: tatăl aducea bani, tatăl cumpăra, oferea posibilitatea de distracţie, şi fata ia asta ca model al relaţiei cu tânărul ei ales, considerând că el este dator, mai întâi de toate, să câştige bani.

- Cazul ideal este atunci când părinţii oferă un exemplu de dragoste autentică - dar cum să facă tânărul pentru a se descurca singur?

- Trebuie să analizeze ceea ce se petrece în jur. Pentru a căpăta experienţă, trebuie să observe ce se petrece în viaţa celorlalţi oameni. Fără îndoială că are prieteni; de asemenea, acum mulţi oameni ţin jurnale pe internet, oferindu-le tuturor posibilitatea de a le citi. Atunci când facem cunoştinţă cu destinul, cu experienţa altor oameni, trebuie să aplicăm însă anumite criterii, delimitând ceea ce este bun de ceea ce este rău, să înţelegem ce corespunde şi ce nu scopurilor noastre.

Imi amintesc de anii tinereţii mele. Şi eu aveam gaşca mea de adolescenţi; discutam cu orele despre primii noştri paşi în dragoste. Atunci când se zămislesc primele sentimente e foarte mişcător şi emoţionant. Acum poate că totul se desfăşoară altfel, însă atunci când scriam bileţele privirile jucau un rol foarte important: te invită băiatul la dans sau nu, vine fata la întâlnire? Ei bine, din aceste fragmente se închega tabloul complex al relaţiilor dintre noi, al căutărilor dragostei.

Ii compătimesc mult pe tineri, fiindcă acum nu este deloc uşor să rămâi în starea zămislirii primei relaţii, care face să se înfioare sufletul omenesc - nu trupul, ci tocmai sufletul. Intrucât nu există un mediu propice pentru propagarea acestei unde, este greu să se facă auzit un cântec de dragoste în care să existe sens şi versurile să fie bune, inteligente. Intr-un club de noapte va fi o muzică puternic ritmată, care provoacă la cu totul alte forme de comportament, în care oamenii fumează, beau, se sărută în văzul tuturor. Există libertatea comportamentului, libertatea moravurilor, dar nu şi aceea delicateţe şi grijă când se petrece prima atingere, când are loc căutarea reciprocităţii, când fiecare privire, fiecare gest e păstrat în inimă, când totul e nesfârşit de preţios. La tineretul contemporan e cumva ca în beci: oamenii intră, fac cunoştinţă cu dragostea, dar nicidecum din latura cea mai bună. Apare posibilitatea unei uniri şi apropieri la a cărei creere omul nici nu trebuie să se gândească în mod special. El crede că prin relaţia trupească devine mai apropiat de om, însă autentica apropiere nu se zămisleşte aşa.

Oamenii cu adevărat apropiaţi sunt apropiaţi sufleteşte şi duhovniceşte, şi doar apoi, în al treilea rând, trupeşte. Acum totul începe de la coadă: oamenii sunt deja apropiaţi trupeşte, iar apropierea sufletească şi duhovnicească n-o dobândesc, fiindcă asemenea relaţii sunt sortite eşecului. Statistica arată că înainte căsătoria dura în medie câţiva ani, pe când acum perioada vieţii familiale reuşite s-a redus, ajungând de ordinul lunilor! Indată ce patima se răceşte, îndată ce apare obişnuinţa, în continuare totul merge încet, dar sigur, spre zero. Interesul dispare, şi cei doi încep să se înşele unul pe celălalt cu uşurinţă, fiindcă vor aceeaşi incandescenţă a patimii pe care nu o mai dobândesc cu partenerul „titular". Căsătoria ţine câteva luni - ce tragedie...

Tragedia constă şi în aceea că oamenii devin dezamăgiţi de dragoste. Ei spun: „dragostea nu există", sau: „toţi (toate) trădează", „toţi (toate) înşală" - dar cine este vinovat pentru această concluzie amară? Noi înşine, fiindcă nu cunoaştem decât cea mai josnică formă a dragostei.

Dacă există obişnuinţa de a păzi ceea ce este principal, de a prefera duhovnicescul trupescului, omul simte în mod corect scânteia care a apărut în inimă, şi toate celelalte le rânduieşte Dumnezeu.

Cum să învăţăm asta? Trebuie să reflectăm, să observăm cum trăiesc ceilalţi oameni. Trebuie să citim cărţi bune, trebuie să ne uităm la filme bune, fiindcă acum vedem că tinerii nu mai citesc deloc cărţi. Un sentiment măreţ îmbracă şi forme artistice corespunzătoare. De aceea, orice tânăr trebuie să aibă lecturi care hrănesc sufletul.

De regulă, informaţia venită de pe ecranul televizorului şi computerului înrobeşte şi ochii, şi urechile - însă informaţia nu e totuna cu dobândirea cunoştinţelor. Pentru a primi informaţie ajunge să ai urechi fizice, ochi fizici; pentru a cunoaşte, trebuie să ai inimă deschisă.

Când citim cărţi bune sau ne uităm la filme bune vedem relaţii frumoase, gesturi neobişnuite, dictate de nobleţea sufletească şi năzuinţa duhovnicească a oamenilor, în inima noastră are loc un efort serios, se formează în noi cunoaşterea a ceea ce este cu adevărat bun şi a ceea ce este cu adevărat rău. Dobândim posibilitatea de a alege, avem repere. Problema este că în jur este mai mult rău decât bine. Binele trebuie căutat, trebuie să ne dispunem sufleteşte în acest sens.

- Ce mai putem face pentru a ne pregăti în vederea întemeierii unei familii?

- In Centrul de asistenţă socială din Ţariţân, unde ducem muncă de instruire şi socială, există o grupă de tinere mame. Acestea au 18-19 ani, unele dintre ele au deja cate doi copii, însă născuţi de la diferiţi bărbaţi. Ne-am ciocnit de faptul că aceste tinere mame sunt absolut ignorante în planul organizării vieţii conjugale şi în problemele educării copiilor. Multe dintre ele nu ştiu cum să facă o supă sau un compot pentru copil, cum trebuie să se joace şi, în general, să comunice cu el. La început până şi copilul îl ţineau în braţe stângaci, şi asistenţii sociali erau nevoiţi să facă asta chiar ei.

Există şi aspecte mult mai importante ale pregătirii omului pentru întemeierea unei familii. Mai întâi de toate, am în vedere conştientizarea menirii tale ca femeie: aceea de a fi soţie şi mamă. Nouă doar ni se pare că aceste abilităţi se formează automat: că fata devine soţie imediat după încheierea căsătoriei, iar mamă - imediat după naşterea copilului. Nu, absolut deloc! Omul nu este animal, şi aceste abilităţi foarte importante nu sunt rezultatul unor instincte ce se trezesc automat. Dacă lucrurile ar sta aşa, nu am mai avea atâtea divorţuri, atâtea infidelităţi conjugale, atâţia copii părăsiţi şi atâtea avorturi.

Omul este făptura îndrăgită a lui Dumnezeu, căreia Domnul i-a dat suflet şi pe care a înzestrat-o cu darul libertăţii. Ce înseamnă asta? Inseamnă că însuşirea tuturor funcţiilor de o importanţă vitală are loc la om în funcţie de nivelul dezvoltării personalităţii lui. Altfel spus, ca să devii soţie bună trebuie să înţelegi sarcinile duhovnicesc-morale şi psihologice care trebuie îndeplinite în căsnicie. De pildă, trebuie să înveţi să-ţi iubeşti bărbatul, adică să-l accepţi în calitate de om drag, de care ai neapărată nevoie, aşa cum este el, pentru toată viaţa.

Dacă tânăra soţie va începe să dea dovadă de nerăbdare, dacă se va tulbura de neajunsurile pe care le observă la soţ, dacă va protesta împotriva lor şi se va plânge de soţ părinţilor şi prietenelor, căsnicia nu va reuşi, pentru că el, în replică, va fi nemulţumit şi va protesta împotriva purtării ei. Lupta dintre orgoliul feminin şi cel masculin se încheie de obicei printr-o tragedie: divorţ, alcoolismul bărbatului, infidelităţi reciproce, partajul averii şi al spaţiului locativ. Nu trebuie uitat că în cazul unei lupte directe bărbatul va găsi întotdeauna mijloace eficace pentru a-şi apăra statutul şi drepturile de cap al familiei. Atunci când declară război, de obicei femeia îl pierde, fiindcă pe lângă toate greutăţile care apar pierde dragostea soţului, posibilitatea de a-şi creşte liniştită copiii, demnitatea, frumuseţea şi feminitatea.

Singura variantă de comportament care duce la armonie în relaţiile conjugale este aceea ca, dându-ţi seama de dificultăţile existente, să te înarmezi nu cu ultimatumuri, ci cu adaptarea răbdătoare şi prudentă la felul de a gândi, de a trăi şi de a se purta al soţului (soţiei), pentru ca mai apoi, fără ca acesta să bage de seamă, să-l faci să se lupte singur cu neajunsurile sale. Este greu să obţii acesta: pentru asemenea schimbări pozitive este neapărată nevoie de timp, de răbdare şi delicateţe faţă de omul drag, de o fină intuiţie şi de capacitatea de a te gândi nu la binele şi confortul tău, ci la soţ (soţie).

Nici să fii mamă nu este simplu. Trebuie să înduri multe ca să-ţi accepţi copilul ca pe un dar de la Dumnezeu -să-l accepţi necondiţionat, aşa cum l-a dat Domnul: băiat sau fată, asemănător sau nu cu „neamul nostru", poate foarte capricios, plângăreţ, peste măsură de activ sau nu foarte sănătos (fizic sau psihic).

Foarte des, după naştere femeia intră într-o depresie groaznică fiindcă pruncul ce s-a născut o dezamăgeşte într-o oarecare privinţă. Marea răspundere care stă pe umerii ei, necontenita anxietate şi nelinişte pentru viaţa pruncului, pentru hrănirea lui, pentru starea lui de sănătate; nopţile fără somn, necesitatea de a organiza viaţa strict, „pe ore", fără să te poţi recrea, plimba cu prietenele, distra etc. - toate acestea le apasă adeseori pe tinerele mame, le sufocă. Uneori, femeia nu poate face faţă funcţiilor materne. Simţindu-şi inconsistenţa, ea începe să se enerveze pe copil, manifestă agresivitate, se străduie să înceteze cât mai devreme alăptarea şi să dea copilul bunicii spre educare.

Aici, ea se ciocneşte deseori cu încă o problemă serioasă: prăpastia dintre generaţii. Dacă tânăra mamă a născut fără soţ, bunica are, de regulă, o atitudine foarte critică faţă de sarcina ei şi de naşterea copilului. La Centru ni se povestea că multe bunici le spuneau fiicelor: „Sunt problemele tale, să te descurci cum ştii." In general, multe nici nu voiau să audă când era vorba ca fiicele lor să nască: le presau să facă avort, le ameninţau că le alungă de acasă -„ţi-ai făcut de cap, eşti aşa şi pe dincolo".

Bineînţeles, sentimentele acestor bunici sunt de înţeles, însă principalul este că nici ele n-au fost în stare să-şi biruie egoismul - căci într-o astfel de situaţie tinerei mame trebuie să i se întindă mâna, trebuie să fie ajutată, consolată, sprijinită şi învăţată deprinderile esenţiale ale îngrijirii copilului. Adeseori, bunicile acestea erau absolut nepregătite să îşi ajute fiicele, şi aceste fete veneau la Centrul de asistenţă socială ca să fie învăţate cum să procedeze în această situaţie dificilă de către psihologi, pedagogi şi asistenţi sociali. Specialiştii noştri le explicau că avortul este o crimă, un păcat mare. Ei spuneau: „Chiar dacă mama ta insistă să faci avort, după aceea vei regreta amar că ai fost de acord să omori copilul."

Femeia se ciocnea de o problemă serioasă: în viaţa ei apărea o încercare atât de însemnată ca naşterea unui copil în combinaţie cu o atitudine negativă din partea celor mai apropiaţi oameni - iar tatăl copilului, în general, dispărea de tot. Ţi se rupea sufletul să te uiţi la aceste mame, atât erau de buimăcite, de copleşite de însuşi faptul că au un copil. Trebuia să le învăţăm să-şi iubească pruncii.

Aceasta pare un paradox: pisicile, câinii ştiu bine ce să facă cu puii lor, pe când instinctele omului nu mai funcţionează în condiţiile de acum, atâta timp cât el nu îşi depăşeşte lăuntric trufia, egoismul, şi nu-l acceptă pe copil ca pe o continuare a sa.

Una este însă a naşte un copil, a-i da viaţă, şi alta este a-l educa în mod corect. Aici trebuie depuse şi mai mari eforturi, ca să i se dea nu numai sănătate fizică, ci şi sufletească şi duhovnicească, altfel nu i se va forma o personalitate întreagă, fără defecte. Acest lucru nu trebuie uitat!

Am avut prilejul să discutăm mult cu mame tinere singure pe tema: ar fi putut să ajungă într-o altă situaţie, ar fi putut fi mai prevăzătoare în relaţiile personale ? Aproape toate răspundeau însă că despre tatăl copilului nu ştiu multe lucruri, că au crezut în vorbe dulci, în promisiunile de căsătorie, că au vrut să fie fericite şi nu s-au gândit la responsabilitatea care va apăsa apoi pe umerii lor. Unele mame tinere spunea că acum nu mai au nevoie de prezenţa bărbaţilor în viaţa lor. Ciuda, trufia şi nădăjduirea în sine le-au dus la deplinul refuz al întemeierii unei familii în viitor. O astfel de concluzie nu este nici ea bună, fiindcă viaţa merge totuşi înainte. în legătură cu aceasta apare problema depăşirii traumei duhovniceşti şi psihologice, aşa încât omul să aibă putere să trăiască în continuare.

IRINA MOŞKOVA, PSIHOLOG
TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂSĂTORIE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂSĂTORIE"

 

 

• Casatoria e o minune pe pamant
  Publicat in : Nunta
• Rugaciunea parintilor pentru casatoria fiului lor
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Cununia si casatoria civila
  Publicat in : Drept bisericesc
• Casatoria de levirat
  Publicat in : Iudaism