Epicleza euharistica in cultul divin public al Bisericii Ortodoxe si in contextul ecumenic de astazi

In cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, epicleza este rugaciunea de invocare a Sfantului Duh intalnita nu numai in cadrul Sfintei Liturghii, ca rugaciune tipica de solicitare a interventiei si lucrarii dumnezeiesti pentru prefacerea elementelor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului, ci si in randuiala Sfintelor Taine si ierurgii ca formula sacramentala de sfintire si binecuvantare a omului si a naturii inconjuratoare care, impreuna cu omul, tinde si ea progresiv spre o prefacere si transformare spirituala in drumul ei spre desavarsire, caci "potrivit fagaduintelor Domnului, noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Avand o importanta covarsitoare in viata liturgica a Bisericii Ortodoxe si constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei si a comuniunii euharistice a fost adeseori abordata in dialogurile si intrunirile ecumenice din tara si strainatate.

Ortodocsii considera comuniunea euharistica si cultica o urmare fireasca a Crezului si a Tainelor comune. Ei afirma ca unitatea de credinta este baza si continutul acestei comuniuni si sustin fara echivoc ca nu ne putem impartasi in mod real cu Hristos, decat atunci cand il marturisim in deplinatatea Sa. Numai dupa ce se ajunge la o unitate plenara a credintei si trairii crestinesti, se vor darama zidurile despartitoare. Atunci rugaciunile comune, actele de cult si comuniunea euharistica chiar, vor fi mai autentice si mai concrete decat le pot face simplele intruniri exterioare in contextul dialogului ecumenic.

Numai prin credinta plenara a Bisericii nedivizate, marturisita in comuniune cultica prin Preotie si prin celelalte Taine, putem ajunge la impartasirea reala cu Trupul si Sangele euharistie al lui Hristos, asa cum se roaga neincetat Biserica: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".

Epicleza din punct de vedere liturgic

Acesta este in esenta obiectivul si scopul principal al Liturghiei ortodoxe relevat atat in textul anaforalei, cat si in alineatele ecteniilor, caci nu se pot impartasi din acelasi potir cei ce nu marturisesc aceeasi credinta.

 

"Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unitatii, ci incoronarea acesteia", adica pecetluirea unitatii duhovnicesti a celor ce au sporit in gandire, iubire si simtire crestineasca si "s-au pregatit pentru a fi un "Trup si un Duh" cu Hristos, prin Duhul Sfant, rugandu-se in comun, laudandu-L pe Dumnezeu in comun, marturisind in comun aceeasi credinta si aducand ofranda comuna a painii si a vinului". Toate momentele anterioare epicle-zei care se succed in mod gradat in randuiala Sfintei Liturghii, cum ar fi: citirea Sfintei Evanghelii, rostirea in comun a Simbolului credintei, marturisirea dragostei fratesti, raspunsurile mari si rugaciunea euharistica sau anaforaua, nu sunt altceva decat trepte de inaintare in unitatea credintei, a simtirii si trairii crestinesti.

Abia dupa parcurgerea acestor etape urmeaza momentul culminant al slujbei, epicleza, adica chemarea, rugaciunea si implorarea noastra catre Tatal ca sa trimita pe Duhul Sfant sa sfinteasca cinstitele daruri de paine si vin si sa le prefaca in Trupul si Sangele Fiului Sau: "inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau. Iar ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant"3. Amin, Amin, Amin.

De fapt, rugaciunea epiclezei este adresata lui Dumnezeu Cel in Treime slavit, adica lui Dumnezeu privit in unitatea Fiintei Sale: "Tie ne rugam si de la Tine cerem, Sfinte al sfintilor, cu bunavointa bunatatii Tale, sa vina Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste darurile acestea ce sunt puse inainte si sa le binecuvinteze pe dansele si sa le sfinteasca si sa le arate: Painea aceasta, adica, insusi Cinstitul Trup al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este in potirul acesta, insusi Cinstitul Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos...", se spune in textul epiclezei din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

Invocarea Sfantului Duh are ca obiect nu numai prefacerea painii si a vinului, ci si prefacerea si transformarea sufleteasca a credinciosilor, caci jertfa euharistica se aduce spre iertarea pacatelor, spre impartasirea cu Sfantul Duh, spre plinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea catre Dumnezeu si izbavirea de judecata si osanda cea vesnica. Acesta este motivul pentru care preotul liturghisitor, dupa invocarea Sfantului Duh, se roaga astfel: "Iar pe noi care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant si pe nici unul dintre noi sa nu-l faci vinovat prin aceea ca se impartaseste din ele cu nevrednicie".

Aceste doua aspecte scot in relief dimensiunea eshatologica a Tainei, indreptata spre viitor, spre implinirea imparatiei lui Dumnezeu, descoperita si daruita Bisericii, care traieste in mod constient acest mister. Deci, "prin taina painii euharistice este reprezentata si intrupata unitatea credinciosilor, care alcatuiesc un Trup in Hristos. In toate locurile unde se savarseste aceasta taina, este prezenta mereu Biserica in mod plenar".

Rugaciunea epiclezei ne arata ca Duhul Sfant, ca Duh al iubirii si comuniunii, innoieste si dinamizeaza intreaga viata a Bisericii. Biserica ii cheama la inceputul fiecarei slujbe sa patrunda in adancul fiintei credinciosilor ca sa o purifice de necuratia pacatului si sa o sfinteasca cu harul sau dumnezeiesc: "imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si man-tuieste, Bunule, sufletele noastre".

In actul liturgic, Duhul Sfant intra in relatie personala in primul rand cu preotul slujitor care il cheama sa-i curateasca sufletul de toata intinarea patimilor pentru a aduce fara de prihana jertfa cea fara de sange. inaintea oficierii Sfintei Liturghii, preotul se roaga astfel: "Trimite, Doamne, mana Ta cea sfanta din inaltimea sfantului Tau locas si ma intareste spre slujba ce-mi este pusa inainte, ca fara de osanda stand inaintea Sfantului Tau Altar, sa savarsesc jertfa cea fara de sange, ca a Ta este puterea si slava in veci, Amin", iar in clipele premergatore rostirii epiclezei, spune: "Pe Prea Sfantul Tau Duh..., Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi cei ce ne rugam Tie".

O rugaciune similara rosteste preotul in taina si in momentul oficierii Tainei Sfantului Botez: "...Spala-mi necuratia si intinaciunea sufletului si pe mine intreg cu totul ma sfinteste...", se spune in textul rugaciunii, caci este anormal si nefiresc ca preotul, in calitate de organ sfin-titor al vietii credinciosilor, sa ramana "rob al pacatului". Duhul Sfant intareste puterile sufletesti ale preotului, ajutandu-l sa-si inalte viata sa duhovniceasca, pentru a o face compatibila cu sfintenia Tainelor. Asa cum afirma un mare teolog roman "sfintitii slujitori se roaga, in primul rand, ca Duhul Sfant nu numai sa nu le fie retras si sa nu fie lipsiti de El, sau sa li se suspende, ori sa li se suprime asistenta Lui, ci, totodata, sa le fie restaurat, adica sa le fie reinsufletit sufletul Lui intr-insii, investindu-i cu puterea Sa, ca oarecand pe Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii".

Epicleza din punct de vedere dogmatic

In Biserica Ortodoxa, fiecare Taina are epicleza si Cincizecimea ei proprie, adica rugaciunea de invocare a Sfantului Duh si coborarea Acestuia asupra materiei, pentru transfigurarea ei, a omului si a intregii creatii. Sub adumbrirea Duhului lumea creata se uneste fara schimbare, alterare sau contopire cu harul necreat si nu e desfiintata, nici afectata, ci transfigurata si facuta nestricacioasa, caci asa cum spune si Sfantul Maxim Marturisitorul "Duhul Sfant activeaza in om harul mantuirii, preface si schimba pe fiecare in parte, rezidindu-l in chip mai dumnezeiesc, potrivit cu insusirile Lui, si inaltandu-l spre ceea ce se indica prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul ca e inca copil in cele dupa Hristos si nu poate vedea in adancul celor ce se petrec".

Duhul Sfant raspunde la epicleza Bisericii cu prezenta si lucrarea Sa dumnezeiasca, potrivit fagaduintei Mantuitorului: "Eu voi ruga pe Tatal si El va va da un alt Mangaietor" (Ioan XIV, 16), spune Mantuitorul apostolilor Sai. Inaltat de-a dreapta Tatalui, Hristos - Marele Preot continua mijlocirea Sa preoteasca si epicleza Sa permanenta pe langa Tatal, facand din Biserica local Cincizecimii neincetate.

Duhul Sfant continua astfel prin Biserica actiunea Domnului Hristos de a recapitula, de a modela toata creatura, de a o conduce la implinirea ei, caci Biserica prin epicleza actualizeaza Cincizecimea, ca relatie dinamica intre ea si Sfanta Treime. "intalnirea cu Hristos in locasul bisericii nu e traita de credinciosi ca persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre ei fara de care nu este posibila mantuirea". Locasul bisericii nu este doar o casa de rugaciune a credinciosilor, ci un loc al prezentei si lucrarii lui Dumnezeu Cel in Treime. "Prefacerea (elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului) este astfel opera Sfintei Treimi, adica a Dumnezeirii in toate cele trei ipostasuri, ca si opera de manturie a neamului omenesc pe care o hotaraste din eternitate Tatal, o lucreaza Fiul prin activitatea Sa pamanteasca incoronata pe Golgota si o intareste Sfantul Duh prin salasluirea Lui permanenta intre noi cu incepere de la Cincize-cime si actiunea Lui in veci simtitoare".

 

Biserica este plina de Duhul Sfant pe de o parte, iar pe de alta parte, ea il cheama continuu. Biserica este unita cu Hristos pe de o parte, iar pe de alta parte ea nazuieste spre El, il cheama in rugaciunile ei. Deci, nu este o unire statica, ci una dinamica, ce nazuieste tot mai sus: "Cincizecime continuata, lucrare revelatoare neintrerupta a Duhului Sfant, Biserica reveleaza neincetat identitatea ei cu Hristos care este Adevar, Cale si Viata, ceea ce face din Biserica insasi o taina a Adevarului si a Vietii". Aceasta lucrare sinergica caracterizeaza intreg cultul divin public ortodox. Prin structura sa de imnuri, rugaciuni, acte si formule sacramentale de invocare, adorare si multumire, acest cult are prin excelenta un caracter epicletic si teocentric, fiindca centreaza si inradacineaza viata noastra in Dumnezeu, izvorul vietii si al mantuirii noastre. "Viata noastra este autentica si sanatoasa daca isi are obarsia in Dumnezeu si e miscata de Dumnezeu in toate formele ei", spune un teolog contemporan.

Experienta vietii liturgice ilustreaza cat se poate de fidel acest adevar, caci orice act liturgic si orice forma de cult reprezinta adevarate cai de patrundere si transmitere a vietii divine in umanitatea rascumparata. Ele sunt mijloace harismatice prin care Hristos isi extinde prin Duhul Sfant puterea si lucrarea Sa mantuitoare in lume, incat putem spune ca "prezenta reala a lui Dumnezeu si intrarea in relatie spirituala cu el prin actele liturgice formeaza insasi misterul cultului". In spatiul eclezial al cultului divin public ortodox, unitatea credintei, a iubirii si trairii crestinesti este potentata si luminata de harul treimic necreat. Aici este locul intalnirii reale a omului cu Dumnezeu, locul unde "Dumnezeu se intrupeaza in om si omul se spiritualizeaza in Dumnezeu. intruparii, adica omenizarii lui Dumnezeu, ii raspunde spiritualizarea si indumnezeirea omului. Iubirii Tatalui ii raspunde deja iubirea Fiului Omului, iar "noi ne aducem aminte de Domnul, pentru ca El isi aduce aminte de noi". "Duhul si Mireasa spun: Vino, Doamne!" Acesta este intelesul suprem al epiclezei care duce la nuntile mistice ale lui Hristos cu orice suflet".

In Biserica Ortodoxa aproape tot cultul divin public este o epicleza, o chemare a Duhului, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetitia unor formule si randuieli, ci prilejuri pentru reinnoirea chemarii si pogorarii Duhului. "De altfel, toate slujbele (ortodoxe), toate ceremoniile, toate cuvintele n-au rost, n-au valoare decat ca purtatoare ale Duhului: prin ele marele torent al Duhului lucreaza asupra omului, pe care (Duhul) trebuie sa-si puna pecetea sa".

Fiecare Taina are propria sa cincizecime, epicleza sa, care este rugaciunea adresata Tatalui pentru ca El sa trimita pe Duhul Sfant. Lucrarea Duhului Sfant in misterul Tainelor are ca obiectiv prioritar sfintirea elementelor naturale: apa, untdelemnul, painea sau vinul. La savarsira Botezului, de pilda, preotul cere lui Dumnezeu sa trimita Duhul Sau cel Sfant peste apa baptismala, prin cuvintele: "Tu insuti dar, Iubitorule de oameni, vino si acum cu pogorarea Sfantului Tau Duh care sfinteste toate si sfinteste apa aceasta", iar in continuare se cere Domnului nostru Iisus Hristos sa lucreze insusi prin apa sfintita la restaurarea si renasterea duhovniceasca a celui ce se boteaza: "Fa-o pe ea izvor de nestricaciune, har de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, plina de putere ingereasca...", ceea ce inseamna o interventie reala a lui Dumnezeu in actul sfintirii si innoirii fapturii umane. Despre prezenta activa a Mantuitorului Hristos in lucrarea Tainelor ne graiesc aproape toti Sfintii Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in acest sens: "Cand vezi scaldatoarea apelor si mana preotului atingandu-se de capul tau, sa nu socotesti ca aceea este doar simpla apa, nici ca singura mana preotului este pusa pe capul tau. Fiindca nu omul este cel ce lucreaza cele ce se savarsesc, ci harul Duhului este Cel ce sfinteste firea apelor si se atinge impreuna cu mana preotului de capul tau".

Deci, Duhul Sfant nu se manifesta ca o putere exterioara materiei ce se misca la suprafata elementelor naturale, ci actioneaza in interiorul lor, strabatandu-le cu energia Sa dumnezeiasca, pentru ca aceste elemente sa devina izvoare de curatire si de sfintenie. Cand preotul invoca pe Sfantul Duh ca sa sfinteasca untdelemnul la Taina Sfantului Maslu specifica in rugaciunea epicletica si efectele harismatice si terapeutice ale acestui untdelemn sfintit, mentionand ca este destinat "ca sa fie celor ce se vor unge dintr-insul spre tamaduire si izbavire de toata patima si intinaciunea trupului si a sufletului si a toata rautatea".

Asadar, prin prezenta Duhului Sfant in elementele naturale si prin impartasirea de ele, fiinta credinciosului se purifica si se sfinteste in toata plinatatea ei. "Asa cum Duhul izvora din trupul lui Hristos, ca sa vindece pe cei ce se atingeau de El, tot astfel, Duhul Sfant se manifesta prin elementele naturale ca sa innoiasca fiinta credinciosilor". Coborarea Sfantului Duh peste Daruri este ceruta in vederea transformarii launtrice a credinciosilor. Noi chemam Duhul Sfant sa se pogoare peste paine si vin pentru ca prin cuminecarea cu Sfintele si Prea Curatele Taine ale lui Hristos sa primim "iertarea pacatelor", sa descoperim "impartasira Sfantului Duh" si sa gustam, inca din lumea aceasta, "plinatatea imparatiei".

In concluzie, cerem sa vina Duhul Sfant peste noi, pentru ca pe toti care ne impartasim din aceasta unica Paine si din acest Sfant Potir, "sa ne uneasca unii cu altii prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant", pentru ca numai uniti unii cu altii in comuniunea Duhului Sfant constituim Biserica lui Hristos. Acesta este rostul epiclezei in cultul divin public ortodox.

Epicleza este o marturisire liturgica a dogmei. Toate rugaciunile Liturghiei au un caracter epicletic, atat cele anterioare epiclezei euharistice, cat si cele dupa aceasta consacrare, in care ne rugam ca Tatal sa primeasca sacrificiul nostru si sa trimita credinciosilor plenitutindea harului Sau. Tainele sunt o continua epicleza a Bisericii si o continua Cincizecime.

Biserica cheama Duhul prin toate manifestarile sale cultice, dar mai cu seama prin Taine. in acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic; de epicleza Mirungerii, cincizecime personala, prin care fiinta umana devine harismatica, creatura noua; de epicleza Pocaintei, a Hirotoniei, a Nuntii, a Maslului, prin care toate se sfintesc si se inalta. Insusi gestul pe care-l face crestinul cand se insemneaza cu Sfanta Cruce este un act epicletic care transforma pe crestin in crucea vie a lui Hristos. Orice Taina si, in consecinta, orice act spiritual crestin poseda mica sa cincizecime, ungerea Duhului, pentru ca toate au o intentie epicletica.

Euharistia inlesneste comunitatii sa participe la Cincizecime, fiindca fiecare credincios se impartaseste nu numai de Hristos, ci si de Duhul: "Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri", spune epicleza. Numai intrucat Duhul raspunde la epicleza Bisericii si coboara peste comunitate, ca in ceasul al treilea la Cincizecime peste Apostoli, darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului.

Inainte de impartasire, preotul cere iarasi pentru noi nu numai invred-nicirea de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului ci si cu Sfantul Duh, pentru ca poporul marturiseste dupa impartasanie: "primit-am Duhul cel ceresc", sau: "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh...". "Unirea tuturor pentru care se roaga Biserica, nu se intelege nici ca o asamblare a unor fragmente de "comunitati crestine", ci ca o extindere a unitatii trei-mice care se lucreaza sfant in trupul ei liturgic".

Trimitera Duhului Sfant nu se intampla izolat si automat fara epicleza comunitatii si, de aceea, in Ortodoxie nu se poate savarsi Euharistia fara participarea comunitatii.

Epicleza din punct de vedere interconfesional

In Biserica Romano-Catolica exista practica veche de a se savarsi Liturghia fara prezenta comunitatii. Prin aceasta, se urmarea tendinta de a se desparti Euharistia de comunitate. In romano-catolicism preotul se plaseaza intr-o relatie deasupra comunitatii. "In mesa, Hristos se ofera El insusi Tatalui Sau prin slujirea preotului, comemorand si reinnoind jertfa prin care El isi face prezenta viata Sa".

La Conciliul II Vatican s-a facut un efort de a se depasi aceasta separatie, dispunandu-se prin Constitutia "De sacra Liturgia" sa nu se mai faca Liturghie in absenta credinciosilor, insa nu a izbutit sa impuna in mod expres epicleza in forma structurala in care exista ea in Liturghiile ortodoxe, ca rugaciune tipica in care este invocat Dumnezeu Cel slavit in Treime sa trimita pe Prea Sfantul Sau Duh in mod personal "peste noi", adica peste comunitatea rugatoare si peste fiecare element euharistie in parte (painea de pe sfantul disc si vinul din sfantul potir) ca sa le prefaca in Trupul si Sangele Domnului. Pana la Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolica a ramas tributara vechii conceptii si practici liturgice potrivit careia minunea prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, care au putere lucrativa si operatorie in acest sens. Dupa opinia romano-catolicilor "aceste cuvinte opereaza efectiv cele ce ele anunta. Numai ele transforma painea si vinul in Trupul si Sangele lui Hristos".

Un teolog apusean a exprimat si formulat in mod categoric aceasta conceptie, spunand: "Cand preotul a pronuntat cuvintele de consacrare, aceleasi pe care le-a rostit altadata Iisus asupra painii si a vinului, El nu mai are inaintea lui paine si vin, ci Trupul si Sangele Stapanului, in mod real. Atunci se produce transubstantie-rea sau schimbarea substantei si numai singurele speciile, sau accidentii painii si vinului raman vizibile pentru ochii nostri, in timp ce substanta lor proprie a disparut. Aceasta doctrina este definita de Conciliul de la Trident".

 

Potrivit doctrinei romao-catolice "Hristos Se aduce jertfa numai prin preot, nu si prin comunitate. Totul se petrece, desigur, pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci deasupra ei. Comunitatea nu-si adauga jertfa ei la jertfa lui Hristos. Nu se produce o osmoza intre aceste jertfe".

Datorita acestui fapt, a fost eliminata epicleza, pentru ca s-a considerat ca Hristos nu are nevoie sa cheme pe Duhul pentru a se aduce pe Sine jertfa Tatalui Sau. in noile formulare ale misei romano-catolice se poate sesiza o asa-zisa epicleza inainte de sfintirea Darurilor, introdusa mai mult din motive de ordin ecumenic, in tendinta de redescoperire a unei vechi traditii liturgice si din necesitatea fortuita de a evidentia rolul Duhului Sfant in cultul divin, insa, accentul cade si pe rostirea cuvintelor de instituire, care reprezinta o conditie esentiala in actul prefacerii Sfintelor Daruri.

Dupa Conciliul II Vatican, mai persista inca conceptia ca "dupa ce preotul invoca coborarea Duhului Sfant si pronunta asupra painii cuvintele pe care Mantuitorul insusi le-a pronuntat la Cina cea de Taina, painea se schimba in Trupul lui Hristos". Cat priveste caracterul harismatic al Sfintelor Taine savarsite in Biserica Romano-Catolica, "interventia obiectiva a Duhului Sfant in actul lucrarii lor sacramentale, datorita epiclezei, este exclusa cu desavarsire. Datorita acestui fapt, sacramentele tind sa aiba asupra credinciosilor efecte magice".

Aceasta conceptie dotrinara si mentalitate juridica inradacinata in viata si traditia liturgica a Bisericii Romano-Catolice se reflecta ca o consecinta a invataturii despre purcederea Sfantului Duh exprimata in adaosul Filioque introdus in Simbolul credintei. Aceasta dogma sparge raportul de egalitate si comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi si minimalizeaza actiunea Duhului Sfant in viata si lucrarea sacramentala a Bisericii. De-a lungul istoriei, in timpul disputelor si controverselor teologice, unii papi, cum a fost Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea au protestat vehement impotriva acestui adaos.

Papa Leon al III-lea a gravat textul Simbolului de credinta pe doua placi de argint (una in greceste si una in latineste) fara adaosul Filioque si le-a asezat pe frontispiciul bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Roma, iar Ioan al VIII-lea, in epistola sa adresata patriarhului Fotie "numeste chiar partasi cu Iuda pe acei care pentru prima data au indraznit sa introduca acest adaos in textul simbolului si fagaduieste, ca va scoate cu totul parerea aceasta, care s-a introdus din neintelepciune, dar crede ca pentru aceasta va trebui un timp oarecare, pentru ca aceasta opinie s-a inradacinat adanc".

Acum se incearca in noile anafore ale liturghiei romane sa se scoata in evidenta lucrarea Duhului Sfant, sau mai bine-zis se incearca o constientizare a prezentei Duhului in Biserica. "Biserica nu inceteaza sa ofere Tatalui "prinosul propriilor ei daruri" si sa-L implore sa trimita pe Duhul Sfant asupra lor, asupra ei insesi, asupra credinciosilor si asupra lumii intregi, pentru ca, prin impartasirea din moartea si invierea lui Hristos - Preotul si prin puterea Duhului, aceste binecuvantari divine sa aduca roade de viata "spre lauda gloriei harului Sau" (Efes. 1, 6)".

Desi se mai pastreaza inca conceptul latin ca sfintirea elementelor se efectueaza prin rostirea cuvintelor de instituire, totusi, nu putem nega faptul ca "Biserica Romano-Catolica are in formularul liturghiei ei o epicleza sau, mai bine-zis, o rugaciune corespunzatoare epiclezei din liturghia ortodoxa". Iata textul epiclezei intercalata in randuiala misei romano-cato-lice: "Cu adevarat Sfant esti, Doamne, izvorul a toata sfintenia. Te rugam, asadar, sfinteste darurile acestea cu roua Duhului Tau, ca ele sa devina pentru noi Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos". In continuare se rostesc cuvintele de instituire, apoi, urmeaza anamneza si rugaciunile de pomenire a intregii Biserici (dipticele) asemanatoare in mare parte cu cele din Biserica Ortodoxa. invatatura fundamentala si comuna a celor doua Biserici o constituie existenta credintei in prefacere chiar de la instituirea tainei, distinctia si contradictia rezidand numai in modul in care se realizeaza aceasta prefacere.

"Eliminand din canonul misei invocarea, prefacerea, in Biserica Romano-Catolica, ramane numai o presupunere, nu un fapt rezultat din insasi actiunea liturghisitorului ca urmare a credintei lui. Acesta a fost unul din motivele pentru care protestantismul a tagaduit prefacerea, obligand Biserica Romano-Catolica sa se refere, pentru dovedire, la liturghiile orientale, care atat prin vechime, cat si prin continutul lor, cuprindeau aceasta dovada". Preotul romano-catolic, ce se substituie Mantuitorului si comunitatii, anuleaza epicleza euharistica si, astfel, comuniunea dintre credinciosi si Dumnezeu nu mai este posibila, deoarece, preotul nu mai este reprezentantul comunitatii. Romano-catolicii sustin ca epicleza este rugaciunea prin care preotul il implora pe Tatal sa-L trimita pe Duhul sfintitor, pentru ca, primindu-Le, credinciosii sa devina si ei ofranda vie adusa lui Dumnezeu".

 

In Liturghia ortodoxa, Hristos atrage si comunitatea in jertfa Sa. El este mai presus de comunitate dar si in comunitate. Pentru ca jertfa este a comunitatii, este invocat Duhul Sfant sa prefaca elementele oferite si sa le asimileze in Trupul Domnului. In Biserica Ortodoxa, epicleza euharistica, adica invocarea Duhului Sfant peste Biserica si peste darurile puse inainte, o rosteste preotul in numele lui Hristos, caci Hristos cheama pe Duhul spre a Se trimite peste daruri, iar Hristos se aduce pe Sine jertfa Tatalui prin trimiterea Duhului. Dupa primirea lui Hristos euharistie, Biserica se roaga pentru o continua inaintare si crestere in Hristos.

Romano-catolicii au acordat si ei cuvenita importanta acestui fapt, afirmand ca prin epicleza se asigura sporirea duhovniceasca a Bisericii. "Epicleza este si rugaciunea pentru efectul deplin al impartasirii adunarii din misterul lui Hristos. Biserica il roaga asadar pe Tatal sa-L trimita pe Duhul Sfant ca El sa faca din viata credinciosilor o ofranda vie adusa lui Dumnezeu prin transformarea spirituala dupa chipul lui Hristos, prin grija pentru unitatea Bisericii si prin participarea la misiunea ei cu marturia lor si cu slujirea caritatii". La protestanti s-a renuntat definitiv la epicleza, pentru ca s-a trait exclusiv din nadejdea esha-tologica a unirii cu Hristos in viata viitoare.

 

Inlaturarea epiclezei in cultul protestant este justificata de inexistenta preotiei sacramentale, protestantii fiind adepti si sustinatori ai preotiei universale (I Petru 2, 9). Ca urmare a acestui fapt, Euharistia este lipsita de caracterul ei esential: jertfa. In Biserica Ortodoxa, jertfa euharisitca a Sfintei Liturghii este o actualizare in forma nesangeroasa a jertfei Mantuitorului de pe Golgota si acest act al identitatii dintre cele doua jertfe se infaptuieste in momentul sfintirii darurilor, cand preotul liturghisitor rosteste rugaciunea epiclezei.

Darurile de paine si vin pot fi multe si se pot sfinti si preface de mai multe ori in functie de locul si timpul savarsirii Liturghiilor, dar toate aceste elemente naturale se prefac in unicul Trup al lui Hristos, Cel jertfit o singura data pe Golgota. Jertfirea nu are loc in paine, ci in Trupul lui Hristos, iar actul prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului ii confera Sfintei

 

Euharistii caracterul de jertfa reala si adevarata, identica cu unica jertfa rascumparatoare de pe Cruce. "Prefacerea constituie, deci, clipa sau punctul in care jertfele aduse in Liturghie - multiple si diferite in timp si in spatiu - se intalnesc, se unifica si se identifica cu cea adusa pe Golgota".

In protestantism, absenta preotului liturghisitor inzestrat cu harul si puterea preotiei, deci, cu puterea de a savarsi jertfa cea nesangeroasa, diminueaza valoarea Euharistiei, limitand-o la o simpla jertfa de lauda si multumire pe care comunitatea o inalta in semn de omagiu lui Dumnezeu. in acest caz nu se poate vorbi de o jertfa a lui Hristos care sa polarizeze in jurul ei jertfa comunitatii. La protestanti "nu are loc o prefacere a elementelor si o sporita asimilare a comunitatii in Trupul lui Hristos. Propriu-zis, Hristos nici nu se jertfeste, nici nu se preface in mod "substantial". Centrul de greutate al cultului cade pe propovaduirea cuvantului si predica Evangheliei. "in protestantism puterea transcendentala a cuvantului este factorul constitutiv al actiunii sacramentale". Acest concept protestant este formulat de Luther in urmatoarea paradigma: "Cand eu vestesc cuvantul lui Dumnezeu, eu sacrific, iar cand tu asculti cuvantul lui Dumnezeu, tu sacrifici cu toata inima ta; la fel cand ne rugam si facem milostenie aproapelui nostru".

In zilele noastre, teologii protestanti incearca sa recunoasca necesitatea si importanta epiclezei, argumentand acest fapt pe temeiul invataturii Sfintei Scripturi si a unor marturii din traditie, insa "nu ne putem astepta ca aceste opinii cu privire la epicleza euharistica sa corespunda intru totul vederilor noastre, date fiind propriile lor dificultati de ordin dogmatic, care le stau in cale".

Miscarile harismatice contemporane in masura in care nu-si unesc glasul rugaciunii lor cu glasul rugaciunii Bisericii, ci se detaseaza de ea, nu pot pretinde ca sunt patrunse de Duhul Sfant. Numai prin Biserica ele pot afla pe "Vistierul bunatatilor si Datatorul de viata", deoarece primirea Duhului are caracter comunitar, eclezial. in acest sens, Ortodoxia are un caracter epicletic; Duhul Sfant este continuu lucrator in Biserica si in membrii ei si nu numai in actul propriu-zis al Tainelor.

 

Toata Liturghia ortodoxa este o epicleza, o cerere adresata lui Dumnezeu pentru ca El sa realizeze ceea ce sacrificiul Fiului Sau unic a facut posibil: venirea mantuitoare a imparatiei. Toate rugaciunile rostite de preot in timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere continua pentru trimiterea Sfantului Duh. Slujitorii se roaga sa dobandeasca vrednicia duhovniceasca a slujirii prin "salasluirea Duhului celui bun al harului peste ei, peste darurile ce sunt puse inainte". Epicleza este punctul culminant al intregului canon euharistic.

Temeiurile biblice si patristice ale epiclezei euharistice

In Liturghia romana, epicleza premerge cuvintelor de instituire, iar in Liturghia bizantina ea urmeaza acestora. Sfantul Ioan Damaschin in cap. IV al Dogmaticii sale spune ca "painea punerii inainte, vinul si apa, prin invocarea si pogorarea Sfantului Duh se prefac in chip supranatural in Trupul si Sangele lui Hristos".

Au fost si teologi romano-catolici care au recunoscut eficacitatea si necesitatea epiclezei cum ar fi preotul Eusebie Renaudot, recunoscut prin traducerea si publicarea liturghiilor orientale.

Din marturiile celor trei sfinti evanghelisti aflam ca cei doi termeni: a binecuvanta si a multumi exprima unul si acelasi lucru. Cand se descrie minunea inmultirii painilor, intr-un caz se foloseste verbul a binecuvanta (Matei 14, 19) (cand inmulteste cele 5 paini si doi pesti), iar in celalalt caz (cand inmulteste cele sapte paini) foloseste verbul a multumi (Matei 15, 36). Si intr-un caz si intr-altul efectul este acelasi: inmultirea minunata a painilor.

Aceiasi termeni ii intrebuinteaza si ceilalti doi evanghelisti, de unde rezulta ca nu exista nici o deosebire de fond si de sens intre aceste doua cuvinte.

Cand Domnul a luat painea si vinul si le-a dat Apostolilor, ele erau deja prefacute in Trupul si Sangele Lui. Deci Trupul Domnului era prezent inainte de a-L frange si atunci actul prefacerii trebuie cautat in intervalul de timp dintre "luare" si "frangere" si acesta este actul "binecuvantarii".

La fel si cu vinul din pahar s-a intamplat aceeasi situatie. Sangele Domnului a fost in pahar inainte de "dare" si prin urmare, taina prefacerii s-a produs exclusiv prin actul "binecuvantarii", respectiv al"multumirii".

 

Deci cuvintelor de instituire nu le revine nici o putere operativa, sfintitoare, cum sustin teologii catolici, ci numai un rol vestitor, informativ, declarativ si didactic. in concluzie, la Cina cea de Taina prefacerea a fost savarsita de catre Mantuitorul prin binecuvantare. Aceasta binecuvantare a fost insotita de cuvinte ramase necunoscute noua. Sfantul Ciprian, episcopul Cartaginei, spune ca noi nu am putea bea sangele lui Hristos daca Hristos n-ar fi baut El mai intai paharul. La fel spune si Fericitul Augustin si Teofilact al Bulgariei, Eutimie Zigabenul si Toma d'Aquino (in Summa Theologica).

Paralelismul dintre minunea intruparii si minunea prefacerii in Sfanta Euharistie il gasim exprimat cel mai plastic si mai convingator la Sfantul Ioan Damaschin: "Cum va fi mie aceasta - zice Sfanta Fecioara - de vreme ce nu stiu de barbat? Arhanghelul Gavriil raspunde: "Duhul Sfant Se va pogori peste tine..." Si acum ma intrebi cum painea se face Trupul si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt, mai presus de cuget si de cuvant".

Textul paulin care ne reda chintesenta epiclezei suna astfel: "Paharul binecuvantarii pe care il binecuvantam, nu este oare impartasirea cu Sangele lui Hristos? " (I Cor. 10, 16). Primul care ne relateaza amanunte despre ritualul Sfintei Liturghii si anume despre binecuvantarea elementelor naturale: paine, vin si apa este Sfantul Justin Martirul in Apologia I, cap. 65.

A doua marturie despre existenta rugaciunii epiclezei in cult ne-o ofera Sfantul Irineu in opera sa Adversus haereses. In aceasta lucrare el spune explicit ca "painea euharistica si vinul amestecat cu apa devin prin cuvintele invocarii adevaratul Trup si Sange al lui Hristos". La el intalnim pentru prima data termenul tehnic de epicleza. Si parintii capadocieni impreuna cu Sfantul Atanasie cel Mare fac mentiuni referitoare la epicleza.

 

Insa cea mai elocventa atestare documentara a epiclezei o intalnim in cele 5 cateheze mistagogice ale Sfantului Chiril al Ierusalimului si, in special, in ultima care cuprinde un scurt comentar al Liturghiei Sfantului Iacob. In aceasta din urma, el spune astfel: "Dupa ce ne-am sfintit prin aceste imne duhovnicesti, rugam pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte, spre a face painea Trup al lui Hristos, iar vinul Sange al lui Hristos. in adevar, acelea de care S-a atins Sfantul Duh s-au sfintit si s-au prefacut".

 

In cartea a VIII-a a Constitutiilor Apostolice unde este descrisa randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, in varianta ei siriaca (antiohiana), este consemnat integral textul epiclezei acestei Liturghii, rostit in continuarea anam-nezei: "imparate si Dumnezeule..., Te rugam sa privesti cu bunavointa spre aceste daruri... Si sa trimiti Sfantul Tau Duh, martorul patimilor Domnului Iisus, peste aceasta jertfa, ca sa lucreze, sa se arate (dovedeasca) painea aceasta ca Trup, al Hristosului Tau si paharul acesta (vinul) ca Sange al Hristosului Tau, ca cei ce gusta din ele, sa fie intariti in pietate, sa capete iertarea pacatelor, sa fie eliberati de diavolul si de ratacirea lui, sa fie plini de Duhul Sfant, sa fie vrednici de Hristosul Tau si sa dobandeasca viata vesnica.

O epicleza aproape similara cu cea anterioara o intalnim si in Liturghia de rit alexandrin a Sfantului Evanghelist Marcu. Iata un scurt rezumat al textului acestei epicleze: "Tie Doamne Dumnezeul nostru am pus inainte pe ale Tale dintru ale Tale si Te rugam si ne cucerim Tie Bunule si Iubitorule de oameni, trimite din inaltimea locasului Tau cel sfant pe Mangaietorul..., pe Sfantul Tau Duh peste noi, peste painile acestea si peste potirele acestea ca sa le sfinteasca si sa le savarseasca ca un Dumnezeu Atotputernic. Si sa faca: Painea aceasta, Trupul, iar Potirul, Sangele Legii celei Noi a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului si imparatului nostru Iisus Hristos".

Epicleza este atestata in liturghiile mozarabe, galicane si celtice. Epi-cleza o gasim prezenta si in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei (la sfarsitul sec. III). incepand din acest moment, asistam la un proces de descrestere a epiclezei in Occident, sub influenta teologiei sacramentale a Sfantului Ambrozie (De Sacramentis). Asa se face ca in liturghia milaneza desi gasim prezenta epicleza, totusi nu o intalnim sub aspectul explicit de invocare a Sfantului Duh "Epicleza exista astazi in cultul modern al vechilor catolici din Germania". In timp ce in Occident asistam la o descrestere pnevmatologica, in Orient observam o crestere a constiintei crestine fata de Persoana si actiunea Sfantului Duh in Biserica. Aceasta constiinta este marturisita clar de Sfantul Chirii al Ierusalimului si Sfantul Vasile cel Mare.

In sprijinul argumentarii teoriei scolastice, ca actul prefacerii are loc in momentul rostirii cuvintelor de instituire, s-a invocat si opinia ca aceste cuvinte ale Domnului ("Luati mancati..." si "Beti dintru acesta toti...") sunt rostite cu glas inalt, pe cand epicleza se rosteste in taina, iar cuvantul Amin, pe care poporul il repeta de fiecare data, inseamna o marturisire de credinta fata de prezenta lui Hristos euharistie.

In Liturghiile lui Nestorie si Teodor de Mopsuestia, epicleza este transferata la sfarsitul rugaciunii euharistice, iar in Liturghia Bisericii Copte exista doua epicleze: una inaintea cuvintelor de instituire si alta, mai dezvoltata, dupa anamneza. Invatatura Bisericii Ortodoxe despre puterea sfmtitoare a epiclezei este intarita de hotararea can. 32 al Sinodului VI Ecumenic.

Explicarea epiclezei dupa Nicolae Cabasila

Dupa ce a rostit epicleza, Taina sfanta s-a savarsit, darurile s-au sfintit si jertfa s-a efectuat, iar marea victima a Mielului junghiat se vede zacand pe Sfanta Masa. Acum painea nu mai este o inchipuire a Trupului Domnului, sau numai o icoana sau simbol al mantuitoarelor patimi, ci este insusi Trupul Stapanului cel atotsfant, zamislit de la Duhul Sfant, S-a nascut din Sfanta Fecioara, a fost ingropat, a inviat a treia zi, S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui, dupa cum marturisesc textele rugaciunilor: "Aducandu-ne aminte asadar de aceasta porunca mantuitoare..." (Anamneza este inclusa in epicleza) sau: "Ia aminte Doamne, din inaltimea sfantului Tau locas si vino ca sa ne sfintesti pe noi...".

Jertfa se indeplineste in clipa cand se sfintesc darurile. Sfintirea darurilor este, adica momentul in care se realizeaza, de fapt aducerea sau oferirea lor: "Caci aceasta inseamna a fi aduse darurile: a fi sfintite" - spune Cabasila. Iar sfintirea darurilor nu inseamna nimic altceva decat primirea lor de catre Mantuitorul. "Si cum primeste Hristos darurile noastre? Sfintindu-le si prefacandu-le in Trupul si Sangele Sau" - spune acelasi autor.

 

Cand spunem ca Mantuitorul primeste darurile noastre trebuie sa intelegem ca El accepta ca acestea sa se prefaca in Sfantul Sau Trup si Sange si le incorporeaza, adica le asimileaza la sfanta Sa umanitate cu care S-a jertfit si a patimit pentru lume. in acest sens trebuie intelese cuvintele: "Ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dansele in sfantul, cel mai presus de ceruri si dumnezeiescul Sau Jertfelnic...".

In sustinerea teoriei lor despre prefacerea cinstitelor daruri ale cuvintelor "Luati, mancati..." si "Beti dintru acesta toti...", romano-catolicii invoca un citat din Omilia I a Sfantului Ioan Gura de Aur despre tradarea lui Iuda pe care il interpreteaza tendentios ca argument impotriva epiclezei. Iata cum suna textul Omiliei: "Cuvintele: "Acesta este Trupul Meu" preface cele puse inainte, dupa cum cuvantul acela care zice: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul..." a fost rostit o singura data, dar activeaza de-a pururea". Aceasta imagine plastica este o simpla analogie a ceea ce s-a intamplat la Cina cea de Taina, dupa ce Mantuitorul a binecuvantat painea si vinul, si a ceea ce se savarseste pe Sfanta Masa in fiecare Sfanta Liturghie in momentul epiclezei.

In lumina celor expuse anterior se impun urmatoarele concluzii:

a)         Epicleza este o conditie sine qua non a sfintirii darurilor, tot asa de necesara pentru acest act, ca si preotia si altarul. Este acelasi lucru care se intampla cu iertarea pacatelor, in ordinea soteriologica. Desi mantuirea a fost acordata lumii in general (si gratuit) prin moartea pe Cruce a Domnului, totusi pentru aplicarea sau insusirea ei individuala este neaparata nevoie de contributia personala a fiecaruia dintre noi, adica de "credinta lucratoare prin iubire" (Gal. V, 6), de marturisire si de rugaciune de dezlegare a pacatelor rostita de preotul duhovnic.

b)         Nu trebuie sa ignoram sau sa minimalizam valoarea rugaciunii si rolul ei in cult. insasi notiunea de rugaciune presupune ca noi suntem constienti de neputinta noastra si de atotputernicia lui Dumnezeu, Caruia ne rugam. Apoi trebuie sa credem in eficacitatea rugaciunii preotesti, pentru ca in preot nu lucreaza omul, ci harul dintr-insul, adica Hristos insusi, izvorul si puterea preotiei. "De aceea, noi credem ca sfintirea darurilor se savarseste prin rugaciunea preotului, ca unii care ne bizuim nu pe puterea omeneasca, ci pe puterea lui Dumnezeu".

c)         Epicleza, ca rugaciune de invocare, o intalnim la toate Sfintele Taine si ierurgii. Daca ne indoim de efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma sa ne indoim si de efectul tuturor Tainelor si ierurgiilor care se savarsesc tot prin rugaciune. Ar trebui sa punem la indoiala eficacitatea Sfantului Mir, valabilitatea Preotiei, puterea expiatoare a Tainei Marturisirii etc.

 

d)         In timpul sfintirii darurilor are loc taina prefacerii - nota caracteristica a jertfei. Sinoadele Constantinopolitane de la 1156 si 1158 (acesta din urma a dat si un sinodicon) au consfintit ca jerfta de pe Cruce a fost adusa nu nu mai Tatalui si Sfantului Duh, ci Sfintei Treimi in general, deci si Fiului, iar Liturghia nu este numai o reprezentare simbolica a patimii Domnului, ci o jertfa in adevaratul sens al cuvantului, fiind in esenta ei, una si aceeasi cu jertfa de pe Cruce. Actul de jertfa are loc in clipa sfintirii darurilor.

 

e)         Jertfa adusa in Liturghie este o jertfa adevarata si nu este deosebita de cea de pe Golgota ci identica cu ea. Aceasta jertfa consta in prefacerea painii in Mielul, Care a fost junghiat odata. Deci are loc o prefacere, iar nu o junghiere. Si in cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a facut ca in locul Mielului nejunghiat sa avem unul junghiat, iar in cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca in locul painii nejertfite sa avem trupul lui Hristos cel junghiat pe Cruce. Deci, multiplicitatea Liturghiilor nu trebuie sa ne strecoare in minte ideea ca exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Liturghiile si elementele de paine si vin pot fi multe si prefacerea poate avea loc de mai multe ori in aceeasi zi, insa Trupul lui Hristos, in care se prefac ele este totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur Trup al Domnului, tot asa exista numai o singura junghiere sau jertfire a acestui trup adica cea care a vut loc pe Cruce. Deci nu exista o noua junghiere sau jertfire sangeroasa a lui Hristos, ci actul prefacerii da Liturghiei valoarea si caracterul de jertfa adevarata. Deci este vorba de unul si acelasi dar de jertfa.

 

Prefacerea este clipa sau punctul culminant al Liturghiei in care jertfa liturgica se identifica in mod real cu cea de pe Golgota. Ea nu este o repetare, o reinnoire si nici o reproducere a acesteia, adica nu este un nou act de jertfire fizica si dureroasa a lui Hristos, caci, spune Sfantul Apostol Pavel, "Hristos Cel ce a inviat din morti nu mai moare" si nici o transformare mistica dar reala a lui Hristos - cum vor invata mai tarziu unii teologi apuseni, ca Joannes de Lugo si Leonardus Lessius (sec. XVII) -, ci este o actualizare in mijlocul nostru a prezentei lui Hristos cel jertfit o data ca o actualizare a faptului crucii, istoriceste, unic.

 

"In substanta lor, painea si vinul raman fara nici o schimbare sau modificare, numai ca nu-si mai apartin lor si nici lumii acesteia, ci preamaritului trup duhovnicesc al lui Hristos. Trupul lui Hristos, infatisandu-se in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra lumii acesteia. Painea si vinul devenind Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum transcosmi-citatii, corporalitatii Sale preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire in aceasta lume. Deci, transpunerea lor (prefacerea) nu este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limitele acestei lumi". Jertfa liturgica este identica nu numai cu Jertfa Crucii, ci si cu jertfa adusa la Cina, caci aceasta din urma nu este decat o jertfire reala - dar anticipata si mistica, in chip nesangeros - a Trupului care avea sa se jertfeasca peste putin timp in chip dureros si sangeros pe Cruce. Deci este o prezenta substantiala si obiectiva a Aceluiasi Iisus, Care se jertfeste cu adevarat: in chip nesangeros la Cina, in chip sangeros pe Cruce si iarasi in chip nesangeros in Liturghie. Intre jertfa Mantuitorului de pe Cruce si Jertfa liturgica exista deosebiri referitoare la forma, la participare si la loc si timp.

 

1)         Ca forma: Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, iar in Liturghie se aduce in mod sacramental, nesangeros, sub infatisarea vazuta a painii si a vinului.

 

2)         Ca participare: Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Hristos singur, pentru mantuirea tuturor oamenilor, pe cand cea din Liturghie este adusa nu numai din partea Lui, ci si din partea Bisericii sau a obstii credinciosilor.

 

Deci si Biserica jertfeste impreuna cu Hristos.

 

3)         Ca loc: Jertfa de pe Cruce s-a dus intr-un singur loc si o singura data pentru totdeauna, pe cand jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi si pretutindeni pe sfintele noastre altare.

 

Deci, Liturghia este mijlocul de aplicare individuala a roadelor Jertfei universale si generale de pe Cruce. "Daca punem in comparatie cele doua sacrificii, putem vedea in primul radacina, sau samanta, iar in cel de-al doilea arborele provenit din samanta, nutrit cu sucurile invioratoare si producand astfel fructele mantuitoare ale vietii. Este arborele binecuvantat al vietii, plantat odinioara cu mana dumnezeiasca de pe Golgota, dar care acopera astazi cu ramurile sale mistice toata Biserica lui Dumnezeu, nutrind cu fructele sale salvatoare pe toti cei ce cauta viata eterna".

 

Arhim. conf. dr. Vasile Miron

• Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant
  Publicat in : Maica Domnului
• Cine este Duhul Sfant?
  Publicat in : Sfanta Treime
• Si intru Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul
  Publicat in : Dogma