Apuseanul si Rasariteanul ethos crestin

In ciuda impresiei contrare, oamenii asteapta de la clerici si de la Biserica ca acestia mai degraba sa asculte decat sa vorbeasca. Faptul ca Biserica si clericii vorbesc mai mult decat asculta, este inca o consecinta a criticei denaturari a traditiei crestine. In viata bisericii, cuvantul este utilizat fie pentru anuntarea unui eveniment, fie pentru invatarea modului de viata crestin. Kerigma Apostolilor era vestirea venirii imparatiei lui Dumnezeu, adica a Bisericii, pe care fiecare o putea vedea cu propriii sai ochi.

Adica fiecare putea sa vada oameni care traiau intr-un mod totalmente diferit de acela in care traia restul lumii. Fiecare putea sa vada dragostea unuia pentru celalalt, smerenia lor, fratietatea si comuniunea existenta intre ei, astfel incat cei ce le vedeau, voiau sa ramana acolo si sa nu se intoarca in sanul inumanei si ferocei lor lumi. In acest fel a dominat Biserica cunoscuta lume de atunci. Cand lumea a aflat ca imparatia lui Dumnezeu venise, nu a mai fost nevoie de Apostoli, ci de didascali si pastori pentru a-i lua pe oameni de mana sa-i invete viata in Hristos pas cu pas, nu in mod teoretic si stiintific, ci traind impreuna cu ei o viata comuna.

Aceasta este ceea ce lumea asteapta de la Biserica si de la oamenii ei. Omiliile profunde si discursurile retorice fie ii distreaza, fie ii plictisesc. Cati preoti nu stiu aceasta, isi asculta doar propria voce, deoarece astfel si-au organizat viata profesionala incat sa nu vada reactiile si raspunsul la felul in care ei isi organizeaza slujirea lor. Cei mai multi clerici pot avea in mediul care ii inconjoara doar pe aceia care le spun cat de minunati sunt si, in consecinta, traiesc in lumea lor si delireaza, spunand lucruri care sunt de cele mai multe ori fie inutile, fie hilare si care oricum nu au nici o influenta asupra vietii. Insa, din pacate, cu cat imbatranesc sau urca mai sus in ierarhie, cu atat mai mult delireaza, cu atat mai mult ajung mai independenti si cu atat mai mult se amputeaza vietii.

Pe de alta parte, pletora cuvantului care caracterizeaza epoca noastra ar trebui sa ne impulsioneze sa regandim lipsa disponibilitatii grecilor antichitatii de a utiliza cuvantul scris, pe care o exprima atat de ferm Platon in dialogul sau Phaidros in urmatoarea povestire: "am auzit oarecand despre Naucratia Egiptului", spune Socrate, "ca s-a nascut unul dintre acei vechi zei a carui pasare numita ibis este divina. Numele zeului este Thoth. Acesta deci, este primul care a aflat numerele, socotitul si geometria si astronomia, inca si jocurile de zaruri, cu cuburi si in cele din urma literele si scrierea.

Pe de alta parte, regele de atunci al Egiptului era Thamous, care locuia intr-un oras mare mai sus de locul pe care elinii il numesc Theba egipteana si pe zeul lor il numesc Amon. Intrucat venise la el, Thoth i-a aratat artele si a sustinut ca trebuie sa fie raspandite si la ceilalti egipteni. Celalalt (Thamous), totusi, l-a intrebat ce folos poate sa aduca fiecare dintre aceste arte si, in timp ce Thoth ii dezvolta descoperirile sale, acela, in dupa cum le judecase bune sau rele, pe unele le blama, pe altele le lauda. Insa va fi necesar un foarte lung cuvant pentru a discuta multele argumente care, pro sau contra fiecarei arte, au fost pronuntate de catre Thamous in fata lui Thoth. Cand a ajuns la literele scrierii, Thoth a zis: "Cunoasterea acestui lucru, o imparate, ii va face pe egipteni mai intelepti si cu o memorie mai buna; pentru ca s-a descoperit medicamentul tinerii de minte si al intelepciunii!" Atunci Thamous i-a raspuns: "Prea ingeniosule Thoth, unul are capacitatea de a inventa o arta, altul de a discerne in ce masura vor aduce folos sau vatamare acelora care o vor aplica. Iar acum tu, intrucat esti parintele literelor si esti favorabil operei tale, ai formulat o judecata opusa in ceea ce priveste realul ei potential. Caci va aduce uitare sufletelor acelora care vor invata, pentru ca va fi neglijat exercitiul memoriei, caci, fiindca se sprijina pe scriere, isi amintesc lucrurile din exterior cu ajutorul unor elemente straine si nu dinlauntrul lor prin ei insisi.

Nu ai gasit medicament memoriei, ci amintirii. Ucenicilor le vei oferi o intelepciune iluzorie, iar nu adevarul, pentru ca, deoarece au citit mult cu ajutorul sistemului tau, chiar fara instructia (adecvata) isi vor inchipui ca sunt eruditi, desi in cea mai mare masura sunt ignoranti si intolerabili in relatiile lor, pentru ca in loc sa ajunga intelepti se vor crede doar intelepti".

Cand cuvantul proferat nu are gustul vietii, nu este adevarat; iar cuvantul scris foarte adesea este un cadavru rece in ale carui vene nu circula sange si a carui inima nu bate.

Dascalul, fiecare dascal, si, cu mult mai mult, dascalul bisericesc, este un parinte duhovnicesc. Despartirea slujirilor dascalului si pastorului, fapt ce constituie unul dintre fatalele produse ale scolasticismului apusean, este in intregime inacceptabila pentru o traditie crestina nefalsificata. Dascalul bisericesc este prin excelenta dascal, iar viata nu poate fi invatata decat prin vietuire si, prin urmare, dascalul trebuie in mod necesar sa devina parte a vietii ucenicului si sa faca din ucenic parte a vietii sale.

Este un fapt incontestabil ca ethosul ortodox a fost influentat considerabil de catre ethosul pe care crestinismul apusean l-a produs si care a condus la ruinarea vietii crestinilor Apusului si a contemporanei lumi apusene in general.

Este dificil pentru oricine sa inteleaga cum s-a nascut convingerea ca traditia culturala apuseana este mai rafinata decat cea a Rasaritului. Oricare ar fi provenienta acestei convingeri, ea pare a fi considerata stare de fapt. Mai ales in lumea crestina, aceasta se intampla oricum, iar oamenii si cele doua traditii culturale accepta aceasta convingere fara discutie. Drept consecinta, apusenii isi expun un aer de superioritate si foarte ades au pretentii de la aceia care intr-un oarecare fel provin din traditia culturala rasariteana sa-si renege traditia lor culturala si sa se conformeze "superioarelor" moravuri apusene. Cand, la inceputul secolului nostru si intr-un oarecare procent chiar si acum, functionarul serviciului american de la emigratii ii spunea grecului terorizat ca acum numele lui nu mai este Vasileios sau Konstantinos, ci William sau Charles, nu avea nici cea mai mica indoiala ca era un misionar care ii civilizeaza pe barbari. Pe de alta parte, misionarul din rasarit se rusina de barbara lui origine si se grabea sa se anglo-saxonizeze. Isi schimbase numele lui din Papadopoulos in Papson, isi uitase limba lui materna, vorbise copiilor lui o americana sparta ca vai de ea, iar finalmente si-a schimbat si religia si a devenit anglican, pentru ca anglicanismul era religia anglo-saxonului.

Si chiar daca nu si-a schimbat religia lui, a incercat pe cat a putut sa-si protestantizeze ortodoxia astfel incat sa fie mai putin barbara. S-a limitat folosirea tamaiei si a lumanarilor si inchinarea la icoane, pentru ca toate acestea constituiau obisnuinte barbare.

In viata cotidiana au fost introduse de asemeni o multime de reforme intr-un foarte scurt timp, reforme care aveau de-a face mai ales cu exprimarea sentimentelor, precum si cu valoarea si functia corpului omenesc.

Exprimarea maniei, atat de directa la rasariteni si la mediteraneeni, a fost descurajata. Strigatele, un foarte comun si suficient de lipsit de pericol mod de exprimare a maniei pentru rasariteni si la mediteraneeni, au fost caracterizate ca si canibalism, iar abtinerea, pacea si linistea exterioara au devenit incontestabilele trasaturi ale cultivarii. Exprimarea bucuriei a fost limitata de asemeni la zambete retinute, iar sarbatorile au pierdut atat de mult din vivacitatea lor, incat a devenit imposibil sa vezi diferenta dintre masa de dupa inmormantare si receptia nuptiala.

Aceasta mentalitate a influentat in Apus actul de cult ortodox, care este mai ales sarbatorire. Spontaneitatea credinciosilor a fost devorata, iar cultul ortodox a fost transformat intr-o plictiseala docila. Exprimarea tristetii a fost redusa la o farsa respingatoare. Multi ortodocsi, care nu si-au remaniat comportamentul, vizitandu-si prietenii anglo-saxoni in doliu, s-au gasit intr-o pozitie ciudata: aceea de a fi mangaiati chiar de cei care erau in doliu, care incercau sa cenzureze plansul propriilor vizitatori, repetand dezgustator: "Nu plange, scumpul meu, totul este perfect".

Fara indoiala, nu exista situatii mai triste si mai barbare decat starea mamei care, in picioare, intr-o rochie cu flori si cu o pieptanatura impresionanta sta la capataiul unui tanar care a murit cu o moarte tragica si intreaba pe fiecare nou vizitator: "Nu arata extraordinar?", iar acela raspunde: "Desigur. Au facut o treaba minunata"; indoliata, mama ii multumeste politicos.

Un alt element dominant al traditiei culturale apusene este neindoielnic dualismul. Se manifesta o foarte profunda repulsie fata de corpul uman, fara a fi exprimata cu ajutorul unor moduri originale directe, cu care o exprima unii asceti, ci intr-un mod rafinat imperceptibil care depaseste cotidianul. Cel mai intalnit este dezgustul fata de orice gest, miscare a trupului si in general grimasa, precum si fata de atingerea care insinueaza ca trupul este doar pentru stricaciunea sexuala.

Foarte multi ortodocsi zelotisti, mai ales dintre cei care au schimbat sensul ortodoxiei, sunt indignati atunci cand ortodoxia este amestecata cu traditii si obiceiuri politice si nationaliste - cum le numesc ei pentru a se auzi mai sovinist. Acesti oameni in mod clar nu se pot dezbara de anterioara lor prejudecata dualista, adica separarea religiei de viata si limitarea acesteia fie la un intelectualism steril, fie la un oarecare gen de misticism exotic si pitoresc.

In realitate, daca religia nu va deveni un mod de viata, o cultura care este traita in viata cotidiana continuu, fara declaratii facute in gura mare, atunci constituie un simplu joc, artificiu si evaziune.

Elementul patogen al traditiei culturale anglo-saxone are radacini teologice. Acestea Izvorasc din puritanism si cvietism, acesti doi monstri repugnanti ai crestinismului, ai legalismului roman si barbarismului european.

O schimbare fatala de directie a traditiei crestine este alterarea scopului de baza al vietii crestine: intalnirea si unirea cu celalalt, cu Dumnezeu si cu aproapele, inlocuite cu obtinerea progresului etic individual si a mantuirii individuale. Cu aceasta conceptie, nimeni nu va deveni membru al Bisericii atunci cand se uneste cu alte membre ale acesteia si devin toti impreuna un singur trup, Trupul lui Hristos, ci atunci cand, pazind cateva canoane etice bine definite, devine in mod esential un om desavarsit.

Este greu de spus cum s-a nascut conceptia ca in mod esential crestinul este fara de pacat si om desavarsit, insa exista cateva elemente semnificative, precum sustinerea lui Augustin ca dupa botez a incetat sa mai aiba pofte trupesti. Oricat ar vrea cineva sa nu conteste onestitatea in discutie a lui Augustin, este imposibil sa accepte aceasta afirmatie. Este foarte posibil sa fi facut aceasta declaratie deoarece credea ca, intrucat a devenit crestin, nu putea sa mai aiba pofte trupesti.

Cat despre aceasta, aproximativ in aceeasi epoca, conceptia Rasaritului crestin pare sa fie totalmente diferita. Crestini vestiti pentru sfintenia si intelepciunea lor, ca Marele Antonie, nu intampina nici o greutate sa discute despre gandurile si ispitele lor trupesti, chiar si la cele mai adanci batraneti. Parintii desertului, acei giganti intru ale duhovniciei, discuta intr-un mod foarte sincer si foarte firesc despre nelinistile trupesti si deviatiile lor.

Una dintre istoriile despre parintii desertului este suficienta pentru a arata convingerea explicita ca crestinul nu este cineva care si-a atins scopul, ci este cineva care se afla intr-o miscare continua si, in consecinta, ceea ce il face pe un om crestin este faptul ca duhovniceste inainteaza si se afla intr-o dezvoltare continua, iar nu ca are de pastrat continuu niste canoane.

"Un monah care era tulburat de lascivitate s-a sculat in miezul noptii si s-a dus la un batran caruia i-a vorbit despre gandurile sale, iar batranul l-a mangaiat. Incurajat de batran s-a intors la chilia sa si din nou a fost tulburat de duhul lascivitatii si din nou s-a dus la batran ; iar aceasta s-a intamplat de multe ori. Batranul nu l-a bruftuit, ci i-a spus ca sa-l ajute: "Nici sa nu cedezi in fata diavolului, nici sa slabesti lupta ta, ci de cate ori te va necaji duhul lascivitatii, de atatea ori sa vii la mine si el va fugi invins. Pentru ca nimic nu descurajeaza pe demonul Instrainarea ethosului crestin lascivitatii astfel ca atunci cand ii sunt dezvaluite atacurile lui si nimic nu il incurajeaza intr-atata cat pastrarea in secret a inchipuirilor sale".

Astfel monahul a venit la batranul lui de unsprezece ori marturisindu-si gandurile si apoi i-a zis batranului: "Arata-mi putina dragoste, Avva, si spune-mi un cuvant de folos." Batranul a raspuns: "Crede-ma, fiule, daca Dumnezeu ar ingadui sa-ti fie mutate gandurile care chinuie mintea mea, te-ai arunca in prapastie"; si spunandu-I batranul aceasta cu marea-i umilinta, a linistit chinul lascivitatii fratelui".

Crestinul este un om care nu se afla in stagnare, deoarece a ajuns la un oarecare stadiu final al deplinatatii, ci care se misca si se dezvolta continuu. In viata crestina criteriile fiecarui om sunt intr-un suficient de mare grad diferite fata de criteriile oricaruia altul. Daca asteptarea unui om aflat pe prima treapta a scarii desavarsirii este sa urce pe a doua, iar asteptarea cuiva care se afla pe a zecea treapta ar fi, spre exemplu, sa urce pe aceeasi treapta, a doua, ultimul poate fi osandit pentru ca nu a urcat pe a unsprezecea treapta si poate fi indreptat primul pentru ca a urcat pe a doua, chiar daca este cu opt trepte mai jos decat cel condamnat.

Parabola Vamesului si a Fariseului este un foarte bun exemplu pentru aceasta. Fariseul era un om foarte vrednic. Nu era nici fur, nici desfranat, ci mergea adeseori la biserica si facea multe daruri si milostenii. Totusi, era satisfacut de reusitele sale si credea ca nu este necesar sa faca altceva, si astfel a ramas in stagnare. De cealalta parte, vamesul traia o viata murdara, dar o recunoaste, nu este satisfacut de aceasta si hotaraste sa se puna pe treaba. Al doilea, iar nu primul, s-a pogorat mai indreptat la casa sa, ne spune Hristos. Intreaga traditie rasariteana se sprijina in mod crestin pe acest fundament. Crestinul apusean pare sa ignore aceasta cu totul si, cu ajutorul generalizarilor lipsite de elasticitate, a dezvoltat o etica in alb si negru. A dezvoltat etica propozitiilor alternative, care a creat multe probleme inca de la inceput, dificultati care devin foarte evidente si in zilele noastre. Crestinismul apusean a incercat sa infrunte consecintele eticii sale standardizate a propozitiilor alternative si a generalizarilor dezvoltand doua modele dezastruoase: 1) modelul eticii exterioriste si 2) declasarea criteriilor.

In realitate, primul dintre ele transfera centrul de greutate de la tentativa de a fi crestin la tentativa de a parea crestin. Foarte curand, crestinii apuseni au constatat ca nu vor reusi niciodata, daca singurul mod de a deveni crestin este sa tii toate legile si canoanele. De aceea si-au concentrat toate fortele in directia efortului de parea ca sunt asa cum ar trebui sa fie. O trasatura potrivita a acestei tactici o constituie ipocrizia, care de altfel este foarte cunoscuta tuturor eticilor legaliste si inflexibile. Exact aceasta au insemnat fariseismul si puritanismul, iar ele au depasit cu mult cvietismul.

Celalalt model il reprezinta declasarea criteriilor, astfel ca daca singurul mod de a fi crestin este sa tii toate legile si canoanele, atunci putem mari numarul crestinilor daca putem reduce legile si canoanele pe care acestia trebuie sa le tina. Epoca noastra a avut parte pana la saturatie de adaptarea acestei tactici. A inceput cu protestantismul si s-a dezvoltat intr-un foarte mare grad in papism, care a raspuns cu o impetuoasa permisivitate recentului exod si indiferentei adeptilor sai.

Este greu sa spuna cineva care dintre aceste tactici este cea mai sinistra. Prima a creat oameni falsi, care isi consuma energia lor nu pentru a se dezvolta, ci pentru a se ascunde. A doua amputeaza extazul vietii si o face plicticoasa si prozaica. Singurul lucru pe care il asteapta apuseanul de rand de la sine insusi este sa nu fure si sa nu ucida, iar cand ajunge la acest stadiu, sta si nu face nimic si in cele din urma vegeteaza si finalmente se plictiseste.

Nu i se deschide vreo perspectiva de mare inspiratie in viata sa. De aceea se deda unei infantile intoarceri spre sine insusi care il conduce fie la depresie, fie la tulburari psihice. Atunci cand nu poate Instrainarea ethosului crestin sa-si satisfaca totusi poftele sale, lumea se naruie. Nu ar fi avut sansa sa cada in depresie din cauza frustrarilor sexuale, daca ar fi avut in viata sa vederile unui ascet, care de cate ori manca, plangea gandinduse ca in timp ce isi hranea stricaciosul sau trup, lasa flamand nemuritoru-i suflet.

Conceptia statica a eticii si spiritualitatii crestine a penetrat viata crestinului apusean si a devenit un mod de viata pe care il traieste inconstient, intrucat, in acord cu conceptia apuseana a eticii crestine, crestinul este acela care tine poruncile si nu este posibil ca un

crestin sa aiba aceste sentimente negative precum mania sau ura. Aceasta conceptie a fost incorporata culturii apusene si, finalmente, exprimarea maniei in limitele culturii apusene este considerata barbarie. Unui om cultivat nu i se permite sa simta si sa isi exprime mania.

Drept consecinta a acestei conceptii, mania este refulata si transformata in simptome patologice. Mania refulata este radacina celor mai multe tulburari psihologice. Mania refulata este pervertita si finalmente se exprima pe cai indirecte, foarte bine deghizata si intr-un mod cu totul aparte distructiva. Exact aceasta descrie si Hristos, atunci cand spune: "Si cand duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara de apa, cautand odihna si nu gaseste. Atunci zice: Ma voi intoarce la casa mea de unde am iesit; si venind, o afla golita, maturata si impodobita. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, salasluiesc aici si se fac cele de pe urma ale omului aceluia mai rele decat cele dintai" (Mt.12, 43-46).

Duhul necurat al maniei care iese din... barbarul rasaritean in strigate si tipete, la omul din apus, care il refuleaza cu un zambet, se intoarce aducand cu el sapte duhuri mai rele decat acesta, precum nevrozele de orice fel, psihozele, depresiile, abuzul de substante chimice, alcoolismul, fanatismul religios, bolile trupesti precum cancerul si multe altele. Incontestabil, situatia "rafinatului" psihotic apusean este mult mai rea decat starea "needucatului" rasaritean care striga. Mania refulata este cauza multor fatalitati din istoria lumii. Multe revolutii, razboaie , maceluri au fost izbucnirea catastrofica a maniei refulate.

Acelasi lucru este cauza multor consecinte catastrofice ale fanatismului religios, precum inchizitia si infricosatoarele crime ale comunitatilor calvine medievale. De asemeni, multi dictatori si multi conducatori religiosi cumpliti si nemilosi sunt purtati de mania refulata, fapt legat de obicei de forme parentale care au fost refulate prin intermediul interdictiilor religioase si culturale. Astfel religia devine viata pe care oamenii o traiesc inconstient. Astfel, crestinismul apusean a influentat cultura apuseana si prin urmare un crestinism diform a provocat nenumarate situatii de tulburari psihice, pe care le trateaza psihiatria contemporana.

Tratarea psihoterapeutica a unui individ tulburat psihic este in mod esential un proces de orientare a omului apusean, pentru ca traditia ortodoxa nu a acceptat tactica mastii exterioare si chiar daca incurajeaza lupta pentru desavarsire, condamna mania desavarsirii, care este negarea acceptarii imperfectiunii si care pe limba Parintilor este aroganta satanica. Este surprinzator cum crestinismul apusean a distrus imaginea biblica a lui Hristos si l-a prezentat ca pe un om pasiv si molatec cu obraji rosii si cu par blond carliontat. Este deplorabil ca multi ortodocsi sunt deranjati de puternicul si spontanul Hristos iconic al artei bizantine si au slabiciune pentru dulceagul Hristos al artei apusene. Este surprinzator cum crestinismul apusean a reusit sa-l imagineze pe Hristos din ai carui ochi ieseau flacari si ii privea pe Farisei "cu manie" (Mc. 3,5) ca pe un dulce si ingaduitor, cum a ajuns sa-l prezinte pasiv si molatic pe energicul Hristos care a facut un bici de streanguri si "i-a scos pe toti din templu" cu oile si boii lor, "le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele" (In. 2,13-16).

Este surprinzator cum crestinismul apusean a sfarsit prin a descrie ca tacut si temperat pe acela care a rostit inspaimantatoarele "Vai"-uri si i-a numit pe Farisei si Carturari "fatarnici", "morminte varuite", "serpi", "pui de vipere" (Mt. 23) si care i-a spus ucenicului ce ii propunea sa evite patimile: "mergi inapoia mea, satano" (Mt.16,23 ). Este de neinteles cum Hristos a fost redus la un principe eunuc al pacii, desi a declarat cu hotarare: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pacea pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa"(Mt. 10,34-36). Hristos a promis pacea, dar nu una ipocrita, o pace exterioara, ci reala, pacea launtrica: "Pacea mea o dau voua", a spus "nu precum da lumea va dau eu" (In. 14,27).

In ultimii ani, psihologia ne-a dat posibilitatea sa constatam cat patologic creeaza ethosul crestin apusean. Cultura apuseana, cu suportu-i puritan care accentueaza atat de mult importanta succesului, incat cei care traiesc in atmosfera lui cad in panica la eventualitatea ratarii. Societatile apusene nu pot suporta ratarea si refuza violent pe oricine rateaza; insa cum ratarea este inevitabila experientei umane, omul Apusului se preface. Poarta o masca foarte groasa pentru a-si ascunde adevarata fata si adevarata viata pe care o traieste subteran, iar pe celalalt il priveste ca pe un spion, ca pe un contra-candidat si ca pe o amenintare, de aceea nu se increde in el si il evita. Drept consecinta, traieste in van, intr-o singuratate insuportabila si viata lui nu are sens, pentru ca satisfacerea nevoii omului de a intalni pe altcineva nu este decisiva numai pentru implinirea si dezvoltarea lui, ci chiar si pentru insasi fiintarea lui.

Ca urmare a disperarii launtrice pe care o traieste din cauza tuturor celor amintite, omul Apusului dezvolta diferite defensive nevrotice si negarea este dominanta. Incearca multe moduri de a evada din starea sa de disperare precum drogurile, activitatea sau supraocupatia si incearca sa se convinga pe sine insusi ca este un om fericit, pentru ca are o masina scumpa si o casa somptuoasa. Incearca sa-si satisfaca nevoile lui umane prin dobandirea de bunuri mai degraba decat prin comuniunea cu persoane, insa viata pe care o traieste astfel este mizera si vrednica de plans si nu are nici o legatura cu viata pe care are posibilitatea sa o traiasca. Desi se mandreste cand este vorba de bunurile si confortabitilitatile lui, in sufletul sau simte ca toate acestea nu sunt ceea ce doreste cu adevarat. Cand cineva viziteaza tari precum India sau Tibetul, intalneste oameni nespalati si flamanzi care isi acopera trupurile lor numai oase cu o zdreanta, dar in a caror privire se vede un strafund, o spiritualitate, in opozitie cu privirea omului occidental, care este plata si goala si care, daca defensivele pe care le-a dezvoltat ca sa nu vada infricosatoarea lui stare nu sunt imbatabile, intuieste ca acei cersetori flamanzi au gasit acel singur lucru care "este trebuincios", dupa cum spune Hristos, in opozitie cu omul apusean care se ingrijeste si se agita "de multe" (Lc.10,42).

Acest unic lucru care este absolut indispensabil il constituie satisfacerea nevoii omului de a intalni cu adevarat pe celalalt cu "C" mare si mic, care este o nevoie absolut vitala pentru existenta si fericirea lui. Omul exista cu adevarat in masura in care se intalneste cu sufletul celuilalt in cea mai mare simplitate si imparte cu el cele mai profunde sentimente, acestea fiind fie disperarea, indoiala, nesiguranta, fie dragostea amicala sau delicatetea. Numai atunci cand imparte cu celalalt cele mai adanci trairi, pozitive sau negative, comunica cu el, iar aceasta nevoie de comuniune cu celalalt nu este o simpla nevoie, ci este Nevoia sa fundamentala. Lipsa acestei comuniuni este iadul. Pentru ca in iad "nu se vede cineva cu aproapele fata catre fata", in timp ce raiul este acolo unde "cineva poate vedea fata celuilalt" , iar in acest rai ethosul apusean nu ne permite sa intram, deoarece prin importanta acordata succesului se exclude comuniunea / societatea. Pentru ethosul apusean omul este considerat realizat cand are bani, o pozitie inalta, prestigiu si putere, chiar daca nu exista in viata sa o prezenta umana. Este tragic ca si noi ortodocsii am adoptat in practica acest ethos apusean si pentru a o constata cineva, va fi de ajuns sa arunce o privire la publicatiile bisericesti, unde domina elogiile la adresa reusitelor administratiei bisericesti si unde se da impresia ca toate sunt paradisiace, iar pacatul nu mai exista, chiar daca in textele noastre liturgice si in operele Parintilor Bisericii accentul se pune pe pacatosenia umana.

Convingerea noastra formulata sau sub-inteleasa ca suntem in ordine este un argument incontestabil al retardarii noastre duhovnicesti. Cu cat progresam duhovniceste, cu atat mai mult vederea noastra duhovniceasca discerne cea mai imperceptibila si din acest motiv cea mai serioasa patologie duhovniceasca a noastra. Urmarirea auto-justificarii omului, care este fundamentala caracteristica a ethosului apusean, ne priveaza de posibilitatea de a discerne nu numai propria noastra decadere, ci si adevarata realitate a vietii noastre bisericesti.

Parintele Philotheos Pharos

• Bizantul si Ortodoxia
  Publicat in : Editoriale
• Ce este ortodoxia ?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia, factor de regres?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia nu este invechita
  Publicat in : Editoriale