Nu marile raspantii incurca si deruteaza cel mai mult. Nu la ele se produc marile rataciri de drumuri. Nu. Micile bifurcatii, cele in care doua drumuri nu numai ca se aseamana foarte mult, dar par sa duca, pe cai nu mai putin di­ferite, in aceeasi directie, la aceeasi tinta. Acolo iti adoarme vigilenta si iti spui: "In fond, ce conteaza, tot acolo ajung." Odata pornit, chiar daca la un moment dat incepi sa te indo­iesti de corectitudinea directiei alese, iti vine greu sa te intorci si sa reiei drumul cel bun din punctul in care l-ai aban­donat. Pe de alta parte, incercand sa corijezi traseul "din mers", risti sa-l incurci tot mai mult. Ca sa nu te intorci, in­cerci sa gasesti scurtaturi, te sfasii in hatisuri, te ranesti prin rape, te innamolesti prin smarcuri. Si poate pana la urma reusesti sa regasesti drumul, dar cu cat efort, cu cata pierdere de timp, cu cata spaima in inima! Asta, atunci cand esti cat de cat atent si nu mergi in ratacire fara grija, trezindu-te in cu totul alt loc decat cel spre care plecasesi. "Ei, si?!", s-ar putea spune.

Biserica a dus intotdeauna o imensa lupta pentru nuante. Unul dintre marile merite ale Parintilor consta in aceea de a fi detectat abaterile de la primele lor manifestari, de cand erau simple nuante, aparent fara mare importanta doctrinara. Ei s-au batut pentru ceea ce unora n-ar putea sa li se para decat nuante "nevinovate" , dar care, evoluand in timp, s-au dove­dit a fi mari rataciri (conducand aiurea), indepartand de Dumnezeu.

Ar trebui sa ne intrebam daca, in fond, drumul umanitatii nu este o continua abatere de la calea adevarului prin cedarea, la un moment dat, "nevinovata" in alegerea de nuante, confundandu-le, nedeosebindu-le, nedandu-le importanta cu­venita, importanta pe care totusi minti luminate i-o sesizase­ra. Ar trebui sa vedem daca drumul lumii crestine nu a condus, din relativizare in relativizare, spre o tot mai mare inde­partare de Hristos, chiar daca, uneori sub impresia falsa a unei apropieri, creata de minti diabolice, ca o perdea de fum in fata oamenilor poate de buna credinta, dar cu prea scurta respiratie duhovniceasca.

"In fond ce ne luati pe noi cu omoousios (de o fiinta) si cu omoiousius (asemanator dupa fiinta), ce atata discutie pentru o litera?" Trei sute optsprezece Parinti s-au disputat aprig la Sinodul Ecumenic din Niceea, in anul 325, pentru "o litera".

"Ce conteaza daca spui Nascatoare de Dumnezeu sau Nas­catoare de Hristos, tot Maica Domnului este?!" La Sinodul Ecumenic din Efes, in anul 431, o suta nouazeci si opt de episcopi adunati in Sinod Ecumenic s-au sarguit pentru acest lucru.

Cine se mai intreaba, cine se mai sinchiseste astazi de cate firi are Mantuitorul si de felul in care sunt ele unite, doar sunt "cestiuni mai arzatoare", mic-dejunuri ecumenice, cu cafelute si cantecele? Si totusi la Sinodul din Calcedon, in anul 451, vreo sase sute treizeci si unu de Parinti s-au straduit sa lumineze ras­punsul la aceasta intrebare, pentru ca sa nu se cada in erezie.

Ce conteaza atat de mult cate vointe sau cate energii erau in Hristos, doar tot de Hristos vorbim? In 680-681, timp de aproape un an, la Constantinopol, intruniti in al VI-lea Sinod Ecumenic, o suta saizeci si patru de episcopi si-au batut capul pentru a lamuri corect acest "amanunt" teologic.

"Sa mori pentru icoane? Ce exagerare! Oare nu se poate foarte bine si fara ele, cum se vede pe la altii?" Ei bine, au fost si din acestia care au plecat la Domnul marturisind cu viata lor icoanele si, pana la urma, istoria le-a dat dreptate, daca citim cum se cuvine Hotararea dogmatica a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, semnata de peste de trei sute cinzeci de episcopi. Asta dupa ce mai inain­te, la Hieria, in anul 754, se afirmase intr-un sinod ce ar fi trebuit sa fie el cel de-al VII-lea ecumenic, in unanimitate, exact contrarul. Dar unii nu au avut liniste, nu s-au impacat cu erezia, in ciuda chiar a unui sinod ce parea ecumenic si au impus reluarea discutiilor, ajutati si de sangele martirilor pentru icoane, varsat din belsug. Dar astazi... Astazi oare cine ar mai muri pentru a marturisi ortodoxia icoanelor? Vorbim doar despre ele, le "admiram", le pastram in muzee, iar marii pictori nici nu se gandesc macar sa le mai picteze.

Sau: "Ce mai conteaza o mica particula, un "que" adaugat lui "Filio"? Oare chiar merita sa ne "certam" pentru atata lucru, oare nu avem in continuare tot Sfanta Treime?" Cum spunea o prietena de-a noastra: "Bine ca purcede!"

Si inca: "Ce conteaza daca vom considera harul lui Dum­nezeu creat supranatural sau necreat, nu sunt astea oare nu­mai discutii otioase, de teologi care trebuie sa faca si ei ceva, acolo, ca sa nu para ca nu fac nimic?"

"Biserica? Ce importanta are daca este intemeiata pe cre­dinta dreapta si ferma in "piatra din capul unghiului", Hris­tos, sau pe "piatra" Petru (si pe "vicarul" lui Hristos - Papa) sau, in general, pe un om oarecare, intemeietor de confesiune (Luther, Calvin etc.)?"

Si apoi: "Slujbele astea sunt atat de lungi, de ce sa nu le scurtam? Noi traim alte vremuri, nu mai avem timp, sunt doar atatea alte lucruri pe care le avem de facut, atatea spectacole, atatea canale de televiziune cu atatea emisiuni, care cer timp, nu gluma. De Dumnezeu om avea noi timp pe lu­mea cealalta."

Dar: "Ce inseamna posturile acestea, ce suntem nebuni? Ele erau pentru cei de altadata. Timpurile de azi sunt mai complicate, mai grele. Totu-i sa te impartasesti, asceza poa­te sa fie si numai una interioara, si pe aceea cine o vede, frati­lor? Oare de unde stii tu ce e in sufletul meu, cand nici eu nu stiu prea bine?"

"Duhovnici? Doar n-o sa-i spun eu toate ale mele unui po­pa incult sau pacatos si el! Eu comunic direct cu Dumnezeu, n-am nevoie de intermediari."

"Anticlericalism? Un lucru nobil. Nu l-au practicat ei si occidentalii? Si uite ce societate prospera au construit!"

"Bascalia fata de cele sfinte? Bine, draga, dar noi ne folo­sim de ea numai ca sa atacam puterea, stii, scopul e nobil, scopul scuza mijloacele."

"Sfintii Parinti? Oamenii aceia, marginiti in teologia lor, sunt desueti astazi, redundanti, nu stiu altceva decat de virtuti si de pacate, de urcus duhovnicesc, nu citeaza decat o singura carte, Biblia, sau se citeaza intre ei. Citeste mai bine ce spune Steiner, si Guenon (Lazarev - n.n.), si Glucksman, si Cioran, si... e mult mai interesant, mult mai actual."

"Canoanele? Pai ele, domnilor, sunt in mare parte cazute in desuetudine. Sunt niste mofturi bune pentru calugari. Lu­mea de astazi nu mai este cea de alta data, e mai dificila. Noi avem atatea alte probleme de rezolvat."

Cam asa si in multe alte feluri asemanatoare ni se vorbeste astazi de catre cei pentru care Biserica este doar un decor is­toric sau etnic, dar adesea si de catre oameni din interiorul Bisericii, care o reprezinta.

Cei ce lucreaza in domeniul stiintei stiu ce inseamna intr-o lunga demonstratie sau intr-un calcul un singur semn gresit, la ce rezultate gresite, uneori catastrofale, poate conduce o "scapare" ca aceasta. Un muzician stie ce inseamna o nota sau un acord gresit in ansamblul unei compozitii sau al unei executii. Pictorul stie cum o tusa nelalocul ei sau o linie sca­pata de sub control pot compromite intreg tabloul. Atletii, inca, stiu si ei ce inseamna adesea o diferenta de un centime­tru sau de o secunda, cum lipsa de concentrare intr-un mo­ment decisiv pot face sa esueze munca indelungata cu sacrifi­ciile aferente. Si probabil ca acelasi lucru se petrece in diferi­te alte domenii de activitate. Tonul unei spuse, de pilda, poa­te produce dezastre. Toti acestia stiu sa deosebeasca si sa pretuiasca "nuantele". Si totusi, cei mai multi dintre ei, atunci cand e vorba de credinta, nu le mai sesizeaza, ba mai mult chiar, nu observa, adesea, nici abaterile grosiere.

Ortodoxia, urmand Bisericii adevarate dintotdeauna, tine la dreapta deosebire a tuturor nuantelor si, cu atat mai mult, la combaterea marilor deosebiri producatoare de rataciri. Fiecare nuanta gresita a condus la noi si noi despartiri, fiecare amestec nefericit de nuante, in loc sa repare, da loc la noi devi­eri mutante. Nu avem de-a face in aceste cazuri cu "unitate in diversitate", ci cu disipare si "fuga spre rosu". In viata de toate zilele, aceasta se traduce prin secularizare si ideologizare.

Yannaras ne spune ca diferenta dintre diferitele religii sau confesiuni este, la o analiza mai profunda, o diferenta de "mod de existenta", de "realitate de viata", care, in final, da un alt fel de cultura. Mod de existenta inseamna mod de a fi cu Dumnezeu, o relatie personala cu El ca Treime de Persoa­ne. Realitatea de viata propusa de Biserica este cea revelata in chip personal de Dumnezeu prin Hristos. Cat despre cultu­ra crestina, in sensul deplin al termenului, ea inseamna a lu­cra cu Dumnezeu, a veghea la rodirea semintelor aruncate de El prin Duhul Sfant, a le "cultiva".

Nu este vorba aici de niciun orgoliu, de arogarea unei su­perioritati prin merit, ci de atentia cu care trebuie privita creatia si de sesizarea nuantata a tot ceea ce Dumnezeu ne graieste in istorie, dar si in fiecare moment, atat comunitar, cat si personal, prin intermediul energiilor necreate.

Costion Nicolescu

*
Ceea ce numim astazi dogma apare numai atunci cand tra­irea adevarului Bisericii este amenintata de erezie. Cuvantul erezie inseamna alegerea, selectarea si preferinta doar a unei parti a adevarului, in dauna adevarului intreg, a adevarului plenar. Erezia este opusul plenarului, al integritatii. Ereticii absolutizeaza un aspect anume al certitudinii traite de Biserica, si in felul acesta relativizeaza inevitabil toate celelalte as­pecte.

Procesul acesta al absolutizarii este intotdeauna cere­bral - o preferinta teoretica anume, care, de obicei, simplifica si schematizeaza intelegerea adevarului eclesial. Exemple clasice, in istorie, sunt nestorianismul si monofizitismul. Pri­mul absolutizeaza omenitatea lui Hristos, cel de-al doilea dumnezeirea Lui. In amandoua cazurile se relativizeaza si, in cele din urma, se respinge, se neaga adevarul unic, complet, al intruparii lui Dumnezeu, al divino-umanitatii lui Hristos.

Nestorianismul invata un model moral de om perfect, iar monofizitismul o idee abstracta despre un Dumnezeu neintrupat. Biserica reactioneaza fata de erezii, semnaland hotarele adevarului sau, delimitand adica experienta sa de viata. Este caracteristic faptul ca prima denumire care s-a dat la ceea ce astazi numim dogme a fost "horos", adica "limita", hotar al adevarului (lat. terminus). Dogmele de astazi sunt "hor oi" Sinoadelor Ecumenice - adica acele hotarari teoretice care for­muleaza adevarul Bisericii, punand un hotar intre acest adevar si deformarea lui de catre erezie.

Christos Yannaras

*
Am luat cunostinta de o conversatie intre Sfantul Siluan Athonitul si un arhimandrit care isi desfasura activitatea misionara printre non-ortodocsi. Acest arhimandrit il stima mult pe staret si a venit in diverse randuri sa vorbeasca cu el cu ocazia sederilor sale la Sfantul Munte. Staretul l-a intrebat cum anume predi­ca. Arhimandritul, care era inca tanar si lipsit de experienta, a strigat gesticuland si miscandu-se din tot trupul:

"Le spun: Credinta voastra e desfranare. Totul este deformat si fals la voi si nu va veti mantui daca nu va veti cai."
Staretul a ascultat, si l-a intrebat:
"Si, spuneti-mi, parinte arhimandrit, cred ei in Iisus Hristos, cred ei ca este adevaratul Dumnezeu?"
"Da, cred."
"Si o cinstesc pe Maica Domnului?"
"Da, o cinstesc, dar invatatura lor despre ea e gresita."
"Ii cinstesc pe sfinti?"
"Da, ii cinstesc, dar ce sfinti mai pot fi la ei de cand s-au despartit de Biserica?"
"Au slujbe in bisericile lor, citesc ei cuvantul lui Dumnezeu?"
"Da, au slujbe si biserici, dar daca ati putea vedea ce sunt slujbele lor fata de ale noastre, ce raceala, ce lipsa de viata!"

"Ei bine! Parinte arhimandrit, sufletul lor stie ca fac bine crezand in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu si pe sfinti, chemandu-i in rugaciunile lor; daca le spuneti ca aceasta credinta a lor este desfranare, nu va vor asculta. Spuneti oamenilor ca fac bine crezand in Dumnezeu, ca fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu si pe sfinti; ca fac bine mergand la biserica pentru slujbe, rugandu-se acasa, citind cuvantul lui Dumnezeu, si celelalte; dar ca in cutare sau cu­tare punct sunt in greseala, ca trebuie sa-si indrepte aceasta greseala si ca atunci totul va fi bine.

Domnul se va bucura in ei si asa cu totii ne vom mantui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu e iubire; de aceea orice predica trebuie sa purceada si ea din iubire, si atunci va fi mantuitoare atat pentru cel ce predica, cat si pentru cel ce o asculta. Dar daca ii veti osandi, sufletul poporului nu va va asculta si nici un bine nu va iesi de aici."

Arhimandritul Sofronie Saharov

*
Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste. Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i impartasesc principiile si convingerile.

Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire.

Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina

*
In categoria tipului patologic intra, fara indoiala, si fanati­cul. Caracteristica esentiala a acestuia este excesul de zel ira­tional. Acesta nu stie decat un singur drum: drumul lui. Nu admite decat o singura metoda: metoda lui. Nu vede decat o singura fata a lucrurilor si orice invitatie la dreapta socoteala, la echilibru, la intelegere o socoteste compromis si o condamna fara drept de apel. Pentru dansul omul nu e o realitate psihofizica, nu e angajat alaturi de semeni in lumea aceasta si pentru cea de dincolo. El are o idee, o singura idee si in numele ei, cu ochii inchisi, se poate arunca si in prapastie.

El cere atasament total la ideea lui, pe care n-o justifica, pentru ca o crede justificata de ajuns prin credinta lui intr-insa. Pentru orice lucru cheama martor pe Dumnezeu, si Maica Domnului si pe sfinti, chiar acolo unde si mintea noastra ar putea intelege si explica ceva si unde, si prin puterea si prin vointa noastra, am putea indrepta ceva. E in stare sa moara de foame asteptand sa-l hraneasca ingerii. Nu admite nici o dis­cutie pe tema fanatismului sau, nu suporta nici un sfat, nici o interventie din partea nimanui, isi e siesi suficient. Daca stie un singur lucru si merge inainte cu dansul, al doilea ar putea fi frana si il refuza: i-ar pierde mantuirea.

Aici e punctul lui slab, aici trebuie surprins. El crede ca mantuirea nu se castiga decat in felul lui. Altfel intra in panica. Fenomenul e patologic: panica aceasta e altceva decat fri­ca de Dumnezeu.

Fanaticul poate cumula si alte caracteristici decat simplul exces de zel irational. El poate fi fanatizat de vedenii, ale lui sau ale altora, pe care le crede, de spaima de moarte si de iad. In orice caz, la originea fanatismului trebuie sa fie neaparat o slabiciune, fie si numai o sensibilitate bolnavicioasa care declanseaza o hotarare repede transformata in idee fixa, in agent patologic, pentru el ca om si pentru altii.

Fanatismul e contagios. Mai ales pentru spiritele simple, fara pregatire teologica si fara un minimum de orientare pozi­tiva, stiintifica, fara sa mai vorbim de sensibilitatile deose­bite, asemanatoare cu ale lui, care ii cad usor prada.

Fanaticul are sansele cele mai mari de reusita, de recrutare a celor mai multe adeziuni intr-o intreprindere de masa. El vine cu o autoritate, in fata careia cei mai multi se inclina si pe care i-o admira: autoritatea faptei personale.

El e daruit cauzei lui pe viata si pe moarte. Nu stie ce-i re­nuntarea. Nu-l sperie nici o amenintare. Infrunta fara teama. Merge inainte chiar cand toata lumea se abtine sa-l opreasca, in afara de aceasta, e un practicant religios, care impinge as­cetismul pana la temeritate. Nu oboseste niciodata, sau macar nu-si recunoaste oboseala. Prin tot ce face apare drept un erou al credintei si al faptei.

Dar incrancenarea aceasta e departe de seninatatea sfinte­niei a carei tensiune interioara se consuma in tacere, in sme­renie, in dragoste de oameni. Fanaticul e demoniac. Din culi­se il manevreaza fortele intunericului, care il antreneaza la excese, ca sa aiba mai apoi ce darama. De obicei, fiecarui ex­ces ii urmeaza un exces contrar. De aceea trebuie franate cu grija toate excesele si aduse la dreapta socoteala a sfintilor.

Au trecut si unii dintre sfinti prin faza exceselor, dar si-au dat seama la vreme ca drumul mantuirii e drumul sanatos al caii de mijloc, al atentiei, al intrebarii si al solidaritatii cu Biserica. Autoritatea faptei personale e o realitate autentica si valabila numai atunci cand e in consens cu doctrina, cu Traditia si cu viata Bisericii. Oare n-au fost in istoria Bisericii mari eretici care au murit cu curaj si indrazneala in erezia lor? Dar numai pentru aceasta Biserica nu i-a validat printre martiri si sfinti, ci tot ereziarhi au ramas, departe de Biserica mantuitoare.

Acestia erau plini de ura si neintelegere fata de Biserica ade­varata, manati de egoisme si mandrie in actele lor si in credinta lor. Acestora li se potrivea cuvantul Sfantului Pavel, revelator in aceasta privinta: "Chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, dar n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic" (I Corinteni 13, 3).

Dar nu trebuie sa se confunde fanatismul cu taria in cre­dinta, acea tarie care naste martirii adevarati, care nu admite compromisul si care raspunde unei chemari deosebite. Cel ta­re in credinta se deosebeste usor de fanaticul intunecat, limi­tat si exclusivist si unde nu trebuie. Cel tare in credinta iubes­te, compatimeste, e stapan pe facultatile lui.

Fizionomia spirituala a fanaticului degaja intuneric si teama.
Eroul credintei are cu totul alta fizionomie. E stralucitor in seninatate, nu agresiv si infatuat.

Fanaticul e inainte de toate un posedat al orgoliului. Al unui orgoliu nemasurat. Se plaseaza pe sine in centrul lumii. Se des­copera mantuitor. El singur. El dintre toti. Isi aroga responsabi­litati mesianice. Numai ca intotdeauna logica lui scartaie, inima lui e plina de ura si de neintelegere, in loc sa arda de dragoste si intelegere, sa fie aproape de oameni si de nevoile lor. El are un singur mare ideal: sa iasa el in evidenta. Drept argument al au­tenticitatii, isi etaleaza indrazneala de a infrunta orice si a suferi orice. Dar si orgoliul genereaza astfel de eroisme si fanaticul se, inscrie aici.

Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala

"Pe cei rataciti ii intoarce si uneste cu sfanta Ta soborniceasca si apostoleasca Biserica.
Fa sa inceteze, Doamne, dezbinarea Bisericilor; potoleste intaratarile paganilor;
razvratirile eresurilor strica-le degrab, cu puterea Sfantului Tau Duh."

Rugaciune din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare

• Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul
  Publicat in : Sinoade ecumenice
• Erezia - distrugerea unitatii
  Publicat in : Editoriale
• Boom-ul economic, erezia si impostura religioasa online
  Publicat in : Editoriale
• Erezia monofizita
  Publicat in : Dogma
• Erezia Filioque
  Publicat in : Sfanta Treime