Misiunea Bisericii, indiferent de timp si loc, impune a se tine seama de cel putin doua coordonate: ceea ce este Biserica, viata si credinta ei, si ceea ce este contextul imediat. Intentiile mele sunt acelea de a descoperi principalele repere ale credintei Bisericii, acelea care ii permit sa fie ea insasi, in indiferent ce context istoric, social, cultural, mai ales ca, in era moderna, in conjuncturi nefavorabile, pare ca Biserica intampina dificultati in a-si gasi calea proprie. Or, din punctul meu de vedere, , Biserica apostolica, ramane permanent ea insasi in masura in care este constienta de exigentele si criteriile traditiei apostolice, si in masura in care, cu libertate apostolica, le aplica intr-o maniera concreta, intr-un timp si un loc bine determinat.

Aceasta cercetare m-a condus la concluzia ca, intr-o forma implicita, Biserica pastreaza neincetat aceste criterii, manifestate cu putere in . In taina comuniunii euharistice, numai ca, din cand in cand, este necesara o descifrare, o manifestare explicita a acestora. Perspectiva care mi s-a impus, pe parcursul cercetarii, este ca Biserica e, prin excelenta, fiinta vie si marturisitoare, realitate profetica si martirica, impartasind intru toate vocatia Domnului sau.

Mai precis, mi s-a impus certitudinea ca a Bisericii este un martiriu implicit si ca martiriul este revelarea continutului euharistiei, ambele fiind moduri in care Biserica participa la viata lui Hristos. Asocierea intre nu-i deloc fortata, de vreme ce chiar mucenicii, clerici si laici, femei si barbati, aveau constiinta ca se implineste - cu ei, prin ei si in jurul lor - Liturghia de toate zilele a Bisericii. Implicatiile imediate ale acestei asocieri, pentru credinta si viata Bisericii, se vor evidentia si treptat, fara ca prin aceasta sa pretind a fi epuizat un domeniu atat de vast.

Martiriul in mentalitatea profana si in constiinta eclesiala

Dupa Paul-Ludvvig Landsberg, "dispretul fata de viata la primii crestini este imens si poate parea monstruos lumii moderne". Asa incat , fenomenologic prezentata ca absurda, inacceptabila logic, poate deveni inaccesibila in esenta. De fapt, dupa filosoful german, pentru oamenii moderni, imaturi etic/spiritual, neputinciosi in fata suferintei si a mortii, experienta martirica e indezirabila si inabordabila.

Martirul e asociat curent, daca nu patologiei, cel putin personajelor mitice, interpretare generata, din perspectiva eclesiala judecand, de un complex al umanitatii rusinate pentru propria-i goliciune spirituala - in fata oricarei realitati ce-i transcende ignoranta si comoditatea (de acum, in ordinea caderii, firesti), omenirea moderna procedeaza la o consecventa abordare seculara, in care orice manifestare a unui comportament "supranatural" e confundata cu miticul/himericul. Poate ca aceasta perceptie a martiriului a fost sugerata si inlesnita chiar de absenta - din ce in ce mai evident resimtita in teologia si in viata Bisericii - a unei asumari eclesiale a slavei martirilor, a experientei martirice, real centrata hristic, conforma cu Hristos, Care este substanta si motivatia ultima a muceniciei si a Bisericii.

Reluand, trebuie spus ca nu numai pentru anticii pagani si pentru contemporanii nostri din afara Bisericii, partasi - mai mult sau mai putin constient - aceleiasi logici, ci si pentru crestinii de azi, martinul este irational si ca atare lipsit de relevanta existentiala, ignorat si evitat ca orice demers nebunesc. Pentru credinciosi si necredinciosi deopotriva, martirii crestini continua sa fie, cum remarca Landsberg, "oamenii care isi aflau o fericire ciudata in a urma exemplul lui Hristos si in a suferi pentru El si ca El".

Evaluarea superficiala a martinului poate produce confuzie in privinta calitatii etice a atitudinii crestinilor si denatureaza sensul supliciilor acestora. De aceea se impune urgent crestinismului, in viziunea aceluiasi filosof, recuperarea - pentru sine si pentru umanitatea intreaga - "virtutii sale originare" si a "adevaratului sau caracter". Martirul este semnul spiritului crestin care, depasind orice morala naturala, rationalista, e "manifestarea in viata a unei revelatii paradoxale".

De fapt, martirii, in opinia lui Landsberg, "stau marturie ca, prin har, omul poate sa urmeze exemplul lui Hristos in atitudinea Sa fata de suferinta si de moarte, (fata de "viata omului"), atitudine cat se poate de fireasca". De aceea, particularitatile si implicatiile existentiale ale martiriului crestin, toate aspectele sale implicite si familiare Bisericii primare, dar straine teologiei si experientei eclesiale actuale, trebuie acum rememorate si constientizate explicit.

Pentru constiinta Bisericii, martiriul se identifica cu felul ei de a fi si de a se manifesta. Constiinta eclesiala nu se sfieste sa marturiseasca aceasta atata timp cat, in - ziua in care Biserica se ofera omenirii ca posibilitate unica de sfintire, de participare la viata lui Hristos, Unicul Sfant -, martiriul este cantat ca slava a Bisericii si propus ca metoda eclesiala de fiintare:

"Sa alergam impreuna, credinciosii, la praznuirea de acum! Faptele bune ale mucenicilor stau inaintea noastra ca o masa duhovniceasca cu dulci bucate si ca un pahar de taina plin de veselie. Acestia, cu suflete tari, din toate laturile pamantului si de toata varsta fiind, I-au adus lui Dumnezeu ca jertfa duhovniceasca incercarile a tot felul de chinuri asupra trupului, pe care le-au suportat. Unora li s-a taiat capul iar altora li s-au smuls mainile, cu toate incheieturile, toti sfintii facandu-se astfel partasi . Ci, o, Doamne, Cel ce le-ai dat cununi de rasplatire pentru chinuri, invredniceste-ne si pe noi, Iubitorule de oameni, sa vietuim urmand calea acestora." (Vecernie, Stihira de la Slava... a Stihoavnei)

Transmisa cultic permanent, experienta eclesial-rnartirica este conturata clar: amintirea sfintilor convoaca comunitatea, pentru care martirul reprezinta tainic darurile euharistice, materia sau semnele dialogului sau euharistic. Passiones, actele martirice, sunt contemplate euharistic, descifrate si asimilate in consecinta; consolidati duhovniceste, martirii, depasind limitele firii, comunica sacramental cu Tatal prin sangele hristic, prin Duhul in Hristos. Raspunsul iubitor al Tatalui, care confirma tainic martiriul, este cerut, si pentru cei chemati la acelasi tip de vietuire, urmand exemplul mucenicilor.

Nu-i vorba de a regasi un discutabil gust pentru morbid, cum sesizam in discursul compatriotului nostru Cioran, ci adevarata natura, a Bisericii, trasatura ei fundamentala, aceea pe care deja Sfantul Pavel o descria la sfarsitul capitolului 8 din . Desigur, o asemenea exigenta nu poate fi implinita fara o cercetare atenta a principalelor repere caracteristice ale mentalitatii martirice, asa cum este expusa in Actele Martirice si in Marturiile Parintilor Apostolici.

Dar supozitia de baza a cercetarii mele, confirmata textual, este aceea ca martiriul nu este ceva deosebit de fiinta Bisericii. Este vorba de forma ultima a Bisericii, mereu ascunsa in si mereu descoperita de actele vazute ale comunitatii rugatoare. Mai mult, este, in ordine mistica, ceea ce exprima Euharistia in ordinea vazuta.

Martiriul ca taina a comuniunii in Hristos si in Biserica

Relatia vie cu Hristos, intrupat, jertfit si inviat, este resortul continutului dinamic al credintei martirilor. Martirul are constiinta prezentei sale in Hristos si a prezentei lui Hristos in el, in experienta lui. "Acolo, in mijlocul fiarelor, un Altul va fi in mine, Care va patimi pentru mine, fiindca si eu voi patimi pentru El."

Cuvintele Sfintei Mucenite Felicitas descopera fidel credinta "intemnitatilor lui Hristos", care cunosteau ca martiriul lor e participare reala (martir inseamna martor) la unica jertfa iubitoare a Domnului. Martirul e omul credintei totale, raspandind "mireasma lui Hristos", revelandu-L prin tot ceea ce tace si identificandu-se fizic, in supliciul sau, cu El. Vazand vitejia Sfintei Blandina, crestinii din Lyon sesizau de fapt, "cu ochi trupesti, in sora lor, pe Cel ce S-a rastignit pentru ei".

Descoperindu-se ca "stare mistica prin excelenta", posibilitate maximala de hristificare, anuntata de Duhul Sfant in apele tainei initierii hristice si eclesiale, mucenicia reveleaza sensul ultim al botezului - "". Faptul e evident in cuvintele : "Lasati-ma sa fiu mancare fiarelor, prin care-L pot dobandi pe Dumnezeu. Sunt grau al lui Dumnezeu, si sunt macinat de dintii fiarelor, ca sa fiu gasit paine curata a lui Hristos."

Aceasta aspiratie martirica nu trebuie luata drept aberatie patologica, avertizeaza Ieromonahul Alexander Golitzin. Comentand cuvintele ignatiene, Golitzin scrie ca "revelatia lui Iisus, in painea euharistica, e recapitulata in persoana martirului", indicand caracterul eclesial si asumat personal, impletirea temelor eclesiale si mistice in experienta muceniciei. Martiriul este expresia dorintei Duhului lui Hristos in cel botezat; dorinta real implinita in supliciu, ca euharistie a lui Hristos si a Bisericii, savarsita sub acelasi foc al Cincizecimii: "El statea in mijlocul focului, nu ca un trup care arde, ci ca o paine care se coace. Si a iesit din impunsatura sange mult, incat a stins focul."

In constiinta comunitatilor crestine primare, martinul fundamentat hristic si pnevmatic, o data ce, in timpul supliciului, "Domnul, insusi e de fata si vorbeste cu ei", mucenicii devenind partasi cu Hristos. Orice cursa impotriva "ostasilor lui Hristos" este echivalenta unui razboi impotriva lui Hristos insusi. Pentru aceasta partasie, martirii il marturisesc pe Hristos in "", covarsiti de prezenta Paracletului. Din aceasta perspectiva, profund eclesiala, marturisita de cei ce au trecut prin toate acestea - si straina celei istoriciste si abstracte de azi -, asimilat fiind tainelor constitutive ale Bisericii (deja presupus baptismal si manifestat euharistic), martiriul se descopera ca taina a Bisericii lui Hristos, implinind sangeros tot ceea ce indica mistic celelalte taine.

Afirmatia din deschiderea martiriului Episcopului Irineu din Sirmium radiografiaza eclesiologic experienta sangeroasa a crestinilor de la inceputul secolului al IV-lea, dupa cum, ulterior - desi autorul scrierii incadreaza temporal supliciul Sfantului Irineu in vremea imparatilor Diocletian si Maximian -, lupta si biruinta martirului se articuleaza demersului ecumenic al Bisericii de atunci (priveste, asadar, intreaga Biserica, recapituland-o si manifestand-o); Decontextualizata insa, concisa afirmatie ce urmeaza poate fi aplicata la fel de bine unei experiente euharistice, deoarece, atat in Liturghie cat si in martiriu, "crestinii, cu inima incredintata lui Dumnezeu, se faceau partasi la rasplatirile Sale vesnice". Toti sfintii cred si se impartasesc impreuna de realitatile exprimate si descoperite in Euharistie, fericitii martiri marturisind si actualizand marturiile in concretetea eshatologica a partasiei sangeroase la Hristos.

Orice actiune, martirica e in mod asumat tradusa si desfasurata printr-un gest liturgic, transformata in ritual, (practic, sunt prezente in martiriu momentele esentiale care constitiue Liturghia: imbracarca, intrarea, proclamarea cuvantului evanghelic, , sarutul pacii, , pomenirea/anamneza, multumirea/epicleza, impartasirea, trimiterea), descoperind si formal martiriul ca taina, sacrament eclesial. Asemanandu-se formal cu Liturghia, fiecare gest in care mucenicul isi consuma supliciul pentru Hristos, exprimandu-se euharistic si epicletic, depaseste orice ritual, manifestand concret prezenta vie si reala a lui Hristos (semnalata dar nu si revelata in celelalte taine), a "Credinciosului si Adevaratului Marturisitor, Cel dintai nascut din morti si Incepatorul vietii in Dumnezeu". Hristos implineste in co-mucenicie Biserica, Trupul Sau, descoperind prin cei ce-L urmeaza imparatia lui Dumnezeu ca viata noua in Duhul Sfant.

Martirii stiu ca mor pentru cineva, pentru o prezenta reala chiar daca invizibila, cu toate ca anchetatorii interpretaza invizibilitatea ca absenta. Ei sufera si mor pentru Hristos, prezent efectiv in trupul Sau eclesial, in Biserica, si prin aceasta mor pentru Biserica. Hristos e o persoana prin a carei prezenta intrupata comunitar Duhul cheama la comuniune jertfelnica. Nu este un imaginar duhovnicesc, pentru ca cei adunati pentru martiriu (fie pentru a muri, fie pentru a sustine crestineste supliciul sfintilor) sunt una, adevarul unitatii lor prilejuind taina martirica. E o chemare concretizata comunitar. Martirii nu sunt mistici ai unei filosofii crestine, ci mistici ai comuniunii; ei folosesc limbajul ritualic tocmai pentru a evidentia identitatea eclesiala a experientei lor. Martiriul descopera plenar tot ceea ce traieste permanent Biserica in taina euharistica.

Expresie a unui spirit comunional, martiriul este sacramentul comuniunii formulate si semnificate sangeros. Comuniunea fratilor le motiveaza decisiv hotararea si atitudinea. Aceasta este prilejul binecuvantat al supliciilor crestinilor, dincolo de motivatiile istorice, reprezentate de persecutiile din partea Imperiului Roman. Bucuria ospatului imparatesc la care participa mucenicul, pe care o marturiseste si o experiaza epiclctic, este alimentata de iubirea-comuniune a Sfintei Treimi, pentru ca insusi Tatal se impartaseste prin jertfa iubitoare a Fiului, in puterea Duhului Sfant, care este Duhul iubirii si al comuniunii.

Martiriul, ca participare adevarata la viata divina, descopera faptul ca unica posbililate de receptare a iubirii treimice e deschiderea comunitara, conforma in asteptare, intentie si actiune cu suprema iubire. Astfel, in ciuda unei aparente realizari solitare - asa cum e perceput supliciul in obisnuintele "psihologice", din afara perspectivei eclesiale -, martiriul se implineste nu doar prin cei "alesi" pentru jertfa, ci si prin sustinerea comunitara.

Martiriul se justifica si se implineste comunitar, aidoma Euharistiei, taina prin excelenta eclesiala, dar si implinind comunitatea, revelandu-i sensul, orientand-o si ridicand-o in inima iubitoare a Sfintei Treimi, prin faptul ca exprima-simultan jertfa lui Hristos si a intregii Sale Biserici. De aici si identitatea de fond intre martiriu si Euharistie, clar conturata in constiinta si in viata Bisericii primare. Perspectiva sacramentala oferita de martiriu descopera centralitatea Euharistiei in Biserica nu prin motivatia "interconfesionala" si scolara a prezentei lui Hristos, ci prin faptul ca in Euharistie se reveleaza, se exprima, ca maniera specifica de cugetare si experienta, atat jertfa lui Hristos cat si cea eclesiala.

Incontestabila atunci cand sunt prigoniti deodata mai multi "sfinti" (in acceptia primara, de membri ai comunitatii crestine), ei insisi constituindu-se intr-o comunitate frateasca prilejuita de impreuna lor patimire, sustinerea si realizarea eclesiala a martiriului se edifica deplin cand, fiind singur, intemnitatul lui Hristos reclama iubirea comunitatii. De altfel, sfantul atentioneaza explicit Biserica, asupra identitatii euharistice si comunitare a mortii sale - "jertfelnicul este gata - spune Teoforul - voi, ajungand prin dragoste un cor, sa cantati Tatalui, in Hristos Iisus" -, constient fiind de valoarea ei generala, ecumenica.

Comunitatea raspunde in acelasi spirit fratern (ecumenicitatea e constiinta participarii fiecaruia la intreg), implinind solicitarea mucenicului si recunoscand dimensiunea sacramentala a jerfei sale in constituirea Bisericii; "Bine ai venit, robule al Domnului! Sa binecuvintezi si orasul, si patria noastra (martirului ii sunt recunoscute statutul hristic si functia mediatoare)! Sa-ti dea Domnul rabdare pentru a-ti ispravi calatoria."

Martirul nu e singur, desi Domnul sau, in timpul patimilor, a fost abandonat de ucenici, Este cea mai puternica expresie a faptului ca lumea dinaintea venirii lui Hristos nu cunostea cu adevarat spiritul comuniunii jertfelnice, care acum se manifesta in solidaritatea concreta a vietii eclesiale.

Evidenta primei situatii, a unui martiriu in grup, nu indica insa nici izolarea comunitatilor de mucenici intr-un elitism pseudo-fratesc. Credinta "comunitatii fratesti" de Martiri din Sevastia, de pilda, e ca "prin harul lui Dumnezeu si prin rugaciunile comune ale tuturor" - asadar numai sustinuti de puterea comunionala a Duhului lui Dumnezeu si de insusirea activa a acesteia de catre comunitatea eclesiala - vor duce lupta in Duhul Sfant si conform Bisericii, care ii inspira in credinta si unitatea lui Hristos. Sintagma "rugaciunile comune ale tuturor" releva concomitent, in lucrarea sacramentala a martiriului, comuniunea in credinta a fratilor mucenici - care ii proslaveau impreuna pe Dumnezeu, petrecand in psalmi si rugaciuni, "intarindu-se unii pe altii" - si modul comunitar de asumare a martiriului, care conduce la impreuna-dobandire a fericirii vesnice. Martiriul se propune astfel constiintei ecumenice, tuturor celor ce conlucreaza la intensificarea si extinderea tainei Bisericii in lume.

Martiriul, parafraza sangeroasa a ritualului liturgic

Identitatea de continut a celor doua experiente eclesiale primare, martiriul si Euharistia, implica modalitati similare de exprimare. Totala revelare este realizata fara abandonarea ritualului, ci activandu-l dinspre realitatile spre care gesturile trimit, si oferindu-l, din aceasta perspectiva, spre intelegere si transpunere. Experientele lor reale, concrete si vazute - traite insa a fi mai presus de cer -, sunt redate de martiri ritualic atunci cand contextul o permite sau tocmai, in pofida conditiilor exterioare, aparent potrivnice unor exprimari solemne, clare si coerente.

Ritualul martiric, astfel constituit, presupune un set de gesturi activat ca transpunere concreta a continutului sacramental al supliciului. Nici unul din actele martirice nu consemneaza un tipic "euharistic" intreg, asa cum poate fi intuit referitor la Euharistie, in.prezentarea Liturghiei din prima Apologie a . De altfel, reproducerea mecanica a unui ritual inconsistent si steril ar fi lipsita de importanta, de n-ar deveni, precum litera pentru Sfantul Pavel, contraproductiva. Cum am aratat inca de la inceput, asimilarea liturgica a supliciului presupune constiinta tainicei comuniuni cu Domnul. De aceea, partasia cu Hristos e manifestata de sfinti, in libertatea Duhului, prin forme familiare experientei sacramentale ale Bisericii primare si e, impartasita "coliturghisitorilor" (adica, impreuna-marturisitorilor).

Transformand, cum observa. Landsberg, "in act liber necesitatea suprema si universala a accidentului mortal, prin adeziunea de iubire la vointa lui Dumnezeu", pentru martiri claustrarea, anchetarea, decizia referitoare la sentinta lor, executia si toate amanuntele legate de acestea, castiga valoarea si functia formelor liturgice. Tot dupa Landesberg, martirii "nu demonstreaza un adevar teoretic sau altul, ci, prin exemplul lor, dovedesc ca e posibil sa traiesti sau sa mori in spirit crestinesc. Nu faptul ca au murit, ci felul cum au murit este important".

Deoarece, in virtutea unei atitudini, "cat se poate de firesti" in fata suferintei si a mortii, dupa modelul lui Hristos, atitudine recunoscuta si de filosoful german, formele ritualice nu sunt transpuse tipiconal, asumarea libera a mortii ca reflex a unui mod de viata euharistic conduce la o activare spontana a oricarui gest liturgic in stare sa exprime taina. Asumarii libere a mortii ii corespunde spontaneitatea actului liturgic.

Martiriul este euharistie intensificata. Afirmatia nu este produsul unei conjecturi asupra momentelor sangeroase, care sa permita apropierea formala a celor doua sacramente. E o incercare de intelegere a gesturilor si actelor mucenicilor, din perspectiva acestora - ca ei si nu ca noi -, acordand atentie modului in care sfintii asimileaza si propun ritualul si/sau propun ritualic moartea. Apeland la mentalitatea lor articulata euharistic, pot fi regasite, in taina martiriului, toate elementele ritualului liturgic, fara ca ele sa poata fi urmarite identic sau integral in fiecare supliciu, dar care concorda, fiecare in parte, cu esenta sacramentala a fiecarui act martiric. Ceea ce, pentru o mai buna intelegere a Liturghiei, inseamna ca fiecare moment al acesteia le contine pe toate.

Nicolae-Cristian Cada

• Martiriul - marturisirea credintei in viata bisericii
  Publicat in : Credinta
• Martiriul, astazi
  Publicat in : Editoriale