Raul si Dumnezeul iubirii

Monoteismul crestin ortodox a mostenit de la Biserica primara nu numai o dezbatere continua cu iudaismul, dar si un conflict, "care revenea constant si presant", cu amenintarea dualismului.

In intreaga perioada pe care o acopera acest volum, nu a existat probabil secol in care sa nu apara o forma sau alta de dualism, ceea ce constituia un pericol clar si foarte prezent pentru crestinatatea rasariteana.

Pe la inceputul perioadei, Ioan Damaschin, de altfel critic vehement al iudaismului, recunostea, cu toate acestea, ca "e mai bine sa te convertesti la iudaism si sa mori evreu decat sa ai partasie cu maniheii".

Cinci secole mai tarziu, Gherman al II-lea, patriarhul Constantinopolului, declara ca "chiar daca sunt multi dusmani ai crucii, cum ar fi evreii, agarenii (adica, musulmanii urmasi ai lui Agar) si altii, totusi, acesti bogomili sunt mai detestabili si mai nereligiosi decat ceilalti".

Nu era clar atunci - si nici acum nu e - cum se inrudeau "maniheii" lui Ioan Damaschin cu "bogomilii" lui Gherman sau cum se inrudeau si unii, si ceilalti cu miscarile dualiste. Ortodocsii recunosc uneori diferentele dintre ei, dar ramane adevarat faptul ca "crestinul ortodox obisnuit, cand se confrunta cu orice fel de dualism, va exclama: "Maniheu!"".

De pilda, o colectie de paisprezece anateme dintr-un protocol conciliar, presupus a fi de la sfarsitul secolului al XI-lea, se indrepta impotriva unei false doctrine, etichetata pe rand drept mesalianism, punditism, "bogomilism, euchitism, encratism si marcionism"; probabil ca bogomilii constituiau obiectul anatemelor.

Dar atunci cand Mihail Psellos se referea la bogomili ca la "gnostici" sau cand Teofilact, patriarhul Constantinopolului, pe la mijlocul secolului al X-lea, numea doctrina lor "maniheism amestecat cu pavlicianism", acesta era un semn ca diferentele dintre diversele specii de doctrina dualista erau mai putin importante pentru reprezentantul crestinismului rasaritean decat elementele comune tuturor acestor erezii.

Principalele trei erezii erau maniheismul, pavlicianismul si bogomilismul. Prima dintre ele fusese un adversar al crestinismului din primele veacuri si reusise sa aiba sprijinul lui Augustin, cel putin pentru cativa ani, dar s-a extins si pe perioada de care ne ocupam, asa incat, la sfarsitul secolului al VIII-lea, pentru Teodor Abu Qurra "polemica purtata cu maniheii era foarte presanta si relevanta".

Totusi, cea care avea mai multe elemente comune cu vechiul maniheism si punea cele mai multe probleme ortodocsilor era cea de-a doua erezie dualista: pavlicianismul. Cele doua miscari erau insa una in scopul "distrugerii de suflete" pe care o urmareau, dar pavlicianismul era noua stradanie a diavolului de a arunca sageti impotriva Bisericii, dupa ce si-a golit tolba prin ereziile dintr-o perioada mai veche.

Cand au aparut bogomilii, se spunea ca doctrina lor deriva din "necredinta maniheilor, pe care o numim erezia pavliciana". Pe baza observarii unor anumite accente distincte in doctrina lor, criticii ortodocsi sesizau unele legaturi cu alte miscari.

Dar, asa cum diversele manifestari ale experientei gnostice ne intereseaza in studiul nostru numai in masura in care ele au determinat forma reactiei ortodoxe la gnosticism, tot asa, ceea ce ne intereseaza in cazul de fata este raspunsul fata de dualism; si acest raspuns, daca nu cu totul indiferent la varietati, ramanea in esenta acelasi in continutul sau doctrinar. Mai presus de toate, el se concentra asupra doctrinei despre Dumnezeu.

Tratatul scris in slavona veche bisericeasca impotriva bogomililor de preotul Cosma declara, chiar in primul paragraf, necesitatea absoluta a dogmei Treimii, asa cum a fost ea marturisita de "Sfintii Parinti ai Conciliului de la Niceea". Inainte de ridicarea bogomililor, Petru din Sicilia isi incepea prin predica impotriva pavlicienilor cu o marturisire trinitara si isi deschidea lucrarea sa Istoria ereziei maniheilor, cunoscuti de asemenea ca pavlicieni cu o declaratie de credinta in "Sfinta Treime, singurul nostru Dumnezeu".

Tot asa, afirmatia din anatemele sinodale, rezumate sub numele lui Eutimie Zigaben, ii anatemiza pe "cei ce spun ca, pe langa sfanta si de viata datatoare Treime, mai este si o alta treime".

Chiar si mai inainte de bogomili si pavlicieni, Ioan Damaschin profita de discutia despre sistemul maniheic pentru a identifica invatatura crestina ca o credinta in "unul Dumnezeu, bun si drept, Creatorul a toate, Carmuitorul a toate si Atotputernicul". Este clar, se pare, ca oricare ar fi fost adevaratele intentii ale diverselor doctrine dualiste, aparatorii doctrinei crestine vedeau in ele mai intai o amenintare la adresa monoteismului trinitar ortodox.

Deviatia de la ortodoxia trinitara a diverselor grupari varia considerabil nu numai de la o grupare la alta, ci si in cadrul fiecareia. Impotriva maniheilor era necesara apararea dogmei trinitare de la Niceea pe temeiul ca cele trei ipostasuri in Treime nu inseamna o multitudine de principii esentiale; exista in Treime un principiu esential unic, Tatal, singurul de la care purced (asa cum Rasaritul sustinea impotriva teologiei apusene) Fiul si Sfintul Duh.

Se spunea ca pavlicienii, "alegorizand Sfanta Treime intr-un mod deopotriva ilegal si foarte ignorant, pretind ca marturisesc (doctrina despre) Dumnezeu" impreuna cu Biserica, dar, de fapt, o neaga.

Din polemica lui Cosma impotriva bogomililor, se pare ca ei nu sustineau nici o teorie trinitara distincta si ca principala lor greseala in doctrina despre Dumnezeu era dualismul. Chiar daca ii ataca pentru erezia trinitara, nu identifica la ei nici o aberatie clara.

Pe de alta parte, bogomilii erau acuzati de alti teologi ortodocsi ca "invata ca Sfanta Treime este inegala".

In relatie cu ereziile mai timpurii, se spune ca unii bogomili ar fi sustinut o teorie "monarhica", pe care au intregit-o cu speculatiile lor despre originea lui Satan si despre tradarea lui Hristos de catre Iuda.

Manihei, pavlicieni si bogomili, toti erau in dezacord cu Biserica din cauza ca nu invatau unitatea lui Dumnezeu in forma pastrata de ortodoxie.

Impotriva tuturor acestor dualisti, textul fundamental adus ca dovada a unitatii lui Dumnezeu era acelasi pasaj din Vechiul Testament asupra caruia crestinii erau in disputa cu evreii: pasajul Shema. Atunci cand Mantuitorul a fost intrebat care este prima porunca din lege, el a raspuns citand pasajul Shema: "Asculta, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn".

In conflictul cu gnosticii si, acum din nou, in conflictul cu dualismul, autoritatea Vechiului Testament devenea o problema legata de doctrina despre Dumnezeu. Argumentand in favoarea unei viziuni dualiste asupra divinitatii, pavlicienii respingeau Biblia ebraica.

Parintii Bisericii ortodoxe, care isi intemeiasera mare parte din invatatura lor pe Vechiul Testament, trebuiau si ei respinsi. Unul dintre elementele teologice comune pavlicienilor si bogomililor era aceasta respingere a Vechiului Testament.

Spre deosebire de pavlicieni si bogomili, ortodocsii argumentau ca Dumnezeul Vechiului Testament era identic cu Tatal Domnului nostru lisus Hristos. "Aceeasi dogma era facuta cunoscuta si in Vechiul (Testament) si in har (Noul Testament)". Caci, daca Vechiul Testament era de la cel rau, cum se face ca Hristos s-a nascut din poporul legii? Dumnezeul care nu l-a indepartat pe Pavel, ci l-a chemat si l-a ales, era si Dumnezeul care nu si-a parasit poporul Israel, ci il va aduce la desavarsire prin credinta in Hristos.

In consecinta, Vechiul Testament isi mentine autoritatea ca parte a Scripturii crestine, dar nu si "infama, nebuna si necurata scriptura a blestematilor manihei". In pofida eforturilor dualistilor de a-l zugravi pe Dumnezeul Vechiului Testament ca pe un Dumnezeu al maniei, iar pe Dumnezeul Noului Testament ca pe Unul al bunatatii, Biserica marturisea ca "este acelasi Dumnezeu al bunatatii si al iubirii care rasplateste pe cel drept si in Vechiul (Testament), si in har".

Desi sustinea impotriva iudaismului ca pasajul Shema nu exclude doctrina Treimii, ci mai degraba, daca este corect inteles, o include, monoteismul crestin ortodox se opunea oricarui efort de a introduce un principiu dublu care ar fi modificat unicitatea naturii divine.

Treimea nu presupunea nici un compromis in axioma fundamentala ca principiul dumnezeiesc este unul, iar in opozitie cu Filioque aceasta axioma era consolidata. Ortodocsii declarau dualistilor: "In ce ne priveste, noi nu urmam caile voastre fara de Dumnezeu, nici nu spunem ca sunt doua principii care trebuie separate dupa loc. Ci, marturisind ca exista un Creator al tuturor si unicul principiu al tuturor, noi afirmam dogma.. Tatalui si a Fiului".

"Marturisirea celor doua principii, un Dumnezeu rau si Unul bun", era inteleasa de ortodocsi ca fiind "primul articol" din crezul pavlician preluat de la manihei. Conceptul de principiu multiplu, mostenit de la pavlicieni si manihei, a fost preluat, la randul lui, de grupari dualiste de mai tarziu, in special de bogomili.

Justificarea biblica pentru aceasta a fost gasita in pasaje cum ar fi Matei 7,18, care spune ca exista doua izvoare diferite pentru cele doua categorii de fapte, sau 2 Corinteni 4,3-4, care vorbeste de "dumnezeul acestei lumi". Ca raspuns la aceasta exegeza, ortodocsii aduceau dovezi biblice ca tocmai respingerea autoritatii lui Dumnezeu de catre lume era dovada ca exista un singur principiu si nu doua; caci Hristos "intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit".

Chiar daca pentru teologii de mai tarziu temeiul scripturistic a jucat un rol mult mai important, in polemicile lui Ioan Damaschin o asemenea dovada era intarita de logica si metafizica.

Atunci cand maniheii sustineau ca cele doua principii "nu au absolut nimic in comun", el raspundea ca daca ele ar exista amandoua, ar trebui sa aiba cel putin existenta in comun. Prin chiar uzul termenului "principiu", maniheii contraziceau propriul lor dualism, caci un principiu trebuia sa fie unic.

Dupa cum in matematica, unitatea este principiul oricarui numar, tot asa si in metafizica. Daca exista un principiu individual pentru orice exista, atunci aceste principii multiple trebuie, la randul lor, sa aiba un singur principiu in spatele lor. In caz contrar, in univers nu ar mai fi numai cele doua principii, Dumnezeu si materia, asa cum gandeau dualistii, ci o pluralitate de principii. Asta era nu numai absurd, dar era si o tagaduire a sensului cuvantului "principiu". Binele si raul nu trebuie explicate pe baza principiului dual, ci mai degraba "binele este deopotriva principiul si scopul tuturor lucrurilor, chiar si al celor rele".

Intre "cele rele" trebuia inclus si diavolul. Desi era "dusman al lui Dumnezeu," el era si "razbunator"si "sluga" a Acestuia. "Toiagul si nuiaua", despre care vorbea psalmistul, reprezinta Crucea lui Hristos, prin care diavolul, ca un caine care isi arata coltii, este alungat afara; aceasta arata ca nu era dumnezeu si nici un al doilea principiu.

Din limbajul apostolului Pavel rezulta clar ca desi idolii si diavolii sunt numiti "dumnezei" in Biblie, ei nu sunt dumnezei adevarati. Linia decisiva trasata de crestini nu era intre natural si supranatural, bine si rau, ci intre Creator si creaturile Sale, bune sau rele. Caci "exista o mai mare distanta intre un serafim si Dumnezeu, decat intre Cel Rau si serafim". Desi "stapanitor al acestei lumi", dupa cum este corect numit de insusi Hristos, Satana ramane o creatura a unicului si adevaratului Dumnezeu si Creator. Aceasta nu inseamna cumva - intreaba maniheii - ca existenta diavolului este buna? Ortodocsii au raspuns afirmativ, adaugand ca, desi o fiinta este buna pentru ca este o fiinta, este mai buna una care se supune voii lui Dumnezeu.

A afirma ca lumea apartine diavolului nu lui Dumnezeu reprezenta tocmai erezia acestuia, asa cum a fost ea exprimata in cursul ispitirii lui Hristos. Raspunsul lui Hristos la ispitire confirma doctrina din Cartea lui Iov, potrivit careia diavolul putea sa lucreze impotriva omului doar cu ingaduinta lui Dumnezeu si nu cu propria autoritate. Diavolul nu are o asemenea autoritate proprie, ci este "un rob fugar si o creatura apostata" a lui Dumnezeu.

Daca aceasta era doctrina ortodoxa despre diavol impotriva dualismului, era firesc sa intrebi: "Care este, atunci, rautatea diavolului?". La baza conflictului dintre dualism si monoteismul ortodox era problema dintre rau si Dumnezeul iubirii. Tertulian observa ca ereticii si filozofii erau cu totii preocupati "de unde vine raul?".

Daca, asa cum sustin ortodocsii, exista un singur Dumnezeu al iubirii care este Creatorul, "de unde vin bolile si moartea si alte rele asemanatoare?". Reafirmarea definitiei patristice clasice a raului ca lipsa a binelui si nu ca o forta reala, de sine statatoare, era un element esential al raspunsului ortodox la asemenea chestiuni. Era o abatere a puterilor firii sadite in noi de la scopul lor, o necunoastere a cauzei celei bune a tuturor lucrurilor.

Ca raspuns impotriva dualistilor, era necesar sa se afirme ca intunericul nu este o realitate, ci absenta luminii, asa cum saracia este absenta averii, iar orbirea, absenta vederii.

Concluzia logica a acestei definitii ii obliga pe ortodocsi sa recunoasca faptul ca pana si demonii sunt buni, cata vreme sunt creati de Dumnezeu, dar ca pierderea scopului pentru care au fost creati i-a facut rai. Definitia le-a dat ortodocsilor putinta de a argumenta ca, intrucat "fiinta" sta in opozitie cu "nefiinta", unul dintre principiile dualistilor era real, iar celalalt, nu. De aici, rezulta ca raul nu trebuie sa fie vesnic, dar trebuie sa derive din ceva anterior lui insusi - Dumnezeul iubirii, deopotriva milostiv si drept.

Si totusi, aceasta nu raspundea la intrebarea: "De ce l-a mai facut Dumnezeu pe diavol, stiind ca va deveni rau?". Problema raului era, in mare masura, o incercare de a rezolva legatura dintre prestiinta si predestinatie.

Cazul cel mai relevant in acest sens este, evident, cel al lui Iuda Iscarioteanul, despre care Hristos a spus: "Fiul Omului merge precum este scris despre El, dar vai de omul prin care Fiul Omului se vinde! Mai bine era daca nu se nastea". Hotararea divina prin care era realizata rascumpararea neamului omenesc si-a atins scopul randuit din vesnicie in evenimentele mortii lui Hristos, dar, cu toate acestea, Hristos a spus ca ar fi fost mai bine pentru Iuda sa nu se fi nascut.

Ioan Damaschin arata ca Hristos n-a spus: "Ar fi fost mai bine daca acel om nu s-ar fi nascut", ci "ar fi fost mai bine pentru acel om"; caci era bine pentru el ca exista, dar era rau pentru el ca era tradatorul.

Pe temeiul acestui pasaj si al altora, era posibila distinctia dintre prestiinta lui Dumnezeu si voia divina, iar, prin aceasta distinctie, sa se clarifice ca Dumnezeu nu este autorul raului, chiar daca l-a prevazut.

Celalalt aspect evidentiat de atacul ortodox era acela ca, daca dualistii ar fi avut dreptate atunci cand faceau din rau un al doilea principiu, pe langa Dumnezeu, atunci "cei ce pacatuiesc nu pot fi facuti raspunzatori pentru aceasta".

Dimpotriva, insasi prezenta pacatului si a raului si faptul ca o creatura poate incalca poruncile dumnezeiesti este dovada de netagaduit a libertatii de vointa conferite omului la creatie. Dar, atacandu-i pe dualisti cu propriul lor argument, se putea arata ca insusi raul pe care ei incercau sa-l materializeze, sa-l zeifice, servea in ultima instanta la demonstrarea unicitatii lui Dumnezeu Creatorul si a faptului ca creatia Sa este buna.

Unicitatea lui Dumnezeu Creatorul si transcendenta sa fata de creatie fusesera rezumate de Biserica primara in doctrina despre creatia ex nihilo. Creatia ex nihilo era, in parte, raspunsul ortodox la teoriile gnostice ale emanatiei, potrivit carora "eonii" cosmici purcesesera din interiorul fiintei divine insesi.

Acum, cand succesorii gnosticilor invatau din nou despre creatia prin emanatie, era potrivit sa spui ca pentru Dumnezeu "a da nastere la ceva din propria Sa esenta nu este un act de creatie, ci a produce ceva din nimic este un act de creatie". Acesta nu era singurul mod de a invata ca Dumnezeu este Creator fara a aduce atingere naturii sale sacre si imuabile.

Dupa cum creatia ex nihilo nega teoria creatiei prin emanatie din natura divina, tot asa, in cealalta directie, nega ideea ca Dumnezeu a creat asa cum creeaza omul, dintr-o materie care exista in prealabil.

Daca Dumnezeu este cu adevarat "mai mare decat toate cele ce sunt spuse sau gandite", este mai potrivit pentru el sa creeze ex nihilo decat sa faca lucruri noi din cele vechi. Doctrina ortodoxa a creatiei afirmata in Crezul de la Niceea a facut posibil ca Biserica sa marturiseasca faptul ca Dumnezeu este Facatorul tuturor celor nevazute, nici una dintre ele nefiind o fiinta independenta, si a celor vazute, nici una dintre ele nefiind inferioara demnitatii lui Dumnezeu care a creat ex nihilo.

Ceea ce a fost creat ex nihilo de catre un Dumnezeu bun era, prin insasi creatia, bun si nu trebuia desconsiderat, caci isi avea existenta de la Dumnezeu. Dumnezeu este bun si vesnic; creaturile sale, desi nu pot fi vesnice, intrucat sunt facute din nimic si sunt schimbatoare, sunt, cu toate acestea, bune in temporalitatea lor.

Bunatatea intrinseca a creatiei este dovedita prin exemplul lui Hristos, care spune despre animalele pe care intra (calare) in Ierusalim: "Domnul are nevoie de ele". Prin aceste cuvinte, el isi exprima disponibilitatea de a se identifica pe sine drept Creator si Domn al asinei si al manzului ei, combatandu-i pe aceia care priveau asemenea animale umile ca nevrednice de el.

Creatorul lumii lucrurilor si al animalelor era acelasi cu Rascumparatorul neamului omenesc, iar desconsiderarea lumii materiale ar fi sinonima cu o ofensa la adresa lui si a darurilor sale.

Potrivit celor convertiti de la maniheism (sau pavlicianism) la crestinismul ortodox, exista printre acesti eretici obiceiul de a lua in mana o bucata de paine si a spune: "Nu eu te-am facut", aceasta pentru ca painea este materiala si nu spirituala. Prin acel gest, dualistii "arunca blesteme asupra celui care este unul Dumnezeu Cel Preainalt si asupra propriului lor Creator". Era o blasfemie sa spui: "creatia (acestui Dumnezeu) este creatia diavolului" si ca "nu Dumnezeu a facut cerul si pamantul si intreaga lume vazuta".

Probabil ca cea mai frapanta expresie a unei asemenea uri a dualistilor fata de lumea creata era ascetismul lor, care provoca admiratia sovaitoare, ezitanta, a adversarilor lor ortodocsi. Un asemenea adversar observa ca "ei se imbraca precum calugarii".

Un altul raporta: "Din exterior, ereticii dau aparenta unor oite. Ei sunt draguti si smeriti, sfiosi... nu spun un cuvant fara folos, nici nu rad in hohote, nici nu-si ingaduie glume de prost gust". Atat de impresionanta era gravitatea purtarii lor in exterior incat era greu sa-i distingi de "adevaratii crestini".

Pentru ortodocsi, bineinteles, ei nu erau catusi de putin crestini adevarati, ci ipocriti. Chiar daca posteau trei zile pe saptamana, "chemati la masa de cineva, mancau si beau ca niste elefanti".

Pretentia lor ca practicau abstinenta sexuala era negata de o autoingaduinta secreta, care, asa cum nota Fotie cu privire la manihei, arata ca invatatura si viata lor erau in consens.

Asemenea acuzatii faceau parte din polemica ortodoxa impotriva celor mai multe erezii si, in special, impotriva gnosticismului si dualismului, in care o ura fata de creatie pare sa fi condus uneori spre ascetism extrem si uneori spre libertinism extrem.

Polemica ortodocsilor impotriva ascetismului extrem este mai interesanta sub aspect doctrinar decat cea impotriva libertinismului extrem, intrucat a facut necesara o clarificare a diferentelor teologice dintre negarea ortodoxa a lumii si ura ereticilor fata de lume.

Ca raspuns la discreditarea vietii ascetice de catre unii iconoclasti, ortodocsii o numeau "modul evanghelic de vietuire" si "imitarea ingerilor". Pe temeiul cuvintelor lui Hristos ca "la inviere, nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii in cer", Parintii au argumentat ca Raiul a fost ca cerul, asa incat sexualitatea umana ca mijloc de procreare a fost adaugata firii umane dupa creatia originala. "In locul majestatii firii angelice", Dumnezeu "a sadit in om, maniera animala si irationala prin care (fiintele omenesti) se succed acum una dupa alta".

O asemenea conceptie a dublei creatii, prima asexuata, inainte de cadere, si a doua sexuata, fie dupa cadere, fie cu prestiinta caderii, era preluata de la Parintii Bisericii de catre fondatorii teologiei bizantine, in special de la Maxim Marturisitorul.

El invata ca "natura, fie dupa caderea in pacat, a adus dupa sine zamislirea trupeasca si nasterea patimasa". Dorinta si procrearea sexuala erau, asadar, o consecinta a caderii si o concesie facuta omului, tinand cont de starea lui de slabiciune de dupa cadere.

Chiar daca sexul era necesar pentru perpetuarea spitei umane, fundamental era un rau necesar. Demonstrand ca era posibil sa traiesti fara sex, ascetii consacrati ai Bisericii nu numai ca au anticipat viata ingereasca de care ar trebui sa ne bucuram cu totii la inviere, dar restabileau si forma originara de viata care existase, cu adevarat, inainte de cadere. De la o asemenea viziune n-ar fi fost decat un pas - chiar daca unul grav - spre doctrina potrivit careia trupul si sexualitatea sa, desi un rau necesar, sunt mai mult rele decat necesare. Acesta era pasul pe care maniheii, pavlicienii si bogomilii dualisti erau pregatiti sa-l faca, dar pe care ortodocsii l-au respins.

Confruntandu-se cu forma dualista a ascetismului, campionii ortodoxiei au ajuns sa apere trupul. Lumea materiala nu este rea, este o potentialitate, creata de Dumnezeu ex nihilo (asadar neavind o fiinta proprie), dar nu rea in sine si prin sine.

A fi "material" insemna ca era derivat si dependent, dar nu vrednic de dispret. Pe temeiul invierii lui Hristos, ortodocsii argumentau ca trupul nu era creatia prin sine a Celui Rau; caci, daca ar fi fost, nici Hristos cel intrupat, Hristos cel inviat, nici sfintii inviati n-ar fi avut trup adevarat. Era o "defaimare fara de Dumnezeu" - asa cum insistau nestorienii, la fel ca si calcedonienii - sa sustii ca "materia este rea si, in consecinta, trupul este la fel".

Caci trupul, pe care maniheii il numeau rau, savarsea totusi lucrari bune, pe cand sufletul, pe care il numeau bun, era sursa lucrarilor rele. Daca, asa cum afirmau ei, trupul este puterea care impinge sufletul la pacat, prezenta insasi a faptelor bune este dovada ca aceasta forta nu este coplesitoare, asa cum gindeau ei, si ca trupul nu este intrinsec rau.

Trupul si materia, fiind neutre, sunt la dispozitia fortei care le comanda. Daca aceasta forta este buna, ele devin bune prin aceasta; caci prin forta binelui, adica prin puterea lui Dumnezeu, materia a fost adusa initial din nefiinta la fiinta.

Asadar, atunci cand Hristos cita Vechiul Testament in legatura cu crearea omului ca barbat si femeie, el nu doar afirma autoritatea cartilor lui Moise, ci "aducea marturie ca distinctia de sex dintre barbat si femeie este rezultatul unui act de creatie al lui Dumnezeu".

In felul acesta, ortodocsii descopereau forta care contrabalanseaza doctrina creatiei in opozitie cu o invatatura care nu numai ca era o dogma explicita a dualistilor, dar putea sa fie foarte usor si o doctrina implicita a unei anumite ascetici ortodoxe.

Ortodoxia era ajutata in aceasta descoperire de implicatiile unei alte probleme asupra careia purtasera dispute cu adversarii ei: doctrina icoanelor si a Sfintelor Taine. De-a lungul controversei iconoclaste, ortodocsii argumentau ca natura fizica a omului a facut necesar ca mesajul Evangheliei sa fie comunicat prin imagini, iar omul sa se inchine lui Dumnezeu cel nevazut prin reprezentarile sale vazute. Ei numeau viziunea spiritualista a adversarilor "conceptie maniheista".

Si totusi, bogomilii intrebau: "De ce va inchinati (Crucii)?". Caci pe ea l-au rastignit evreii pe Fiul lui Dumnezeu, iar Crucea este dusmanul lui Dumnezeu". Termenii folositi de ei pentru cruce erau "spanzuratoare" si "instrumentul cu care a fost omorat Hristos".

Ei repudiau inchinarea la icoane si ii socoteau drept "ortodocsi si credinciosi doar pe adversarii icoanelor", in special pe imparatul Constantin al V-lea.

Spre deosebire de iconoclasti, bogomilii nu au asociat aceasta respingere a icoanelor cu precizarea ca Euharistia este adevarata icoana a lui Hristos. Ortodocsii ii acuzau pe pavlicieni ca, dupa parerea lor, cuvintele euharistice: "Luati, mancati.." aveau un sens pur simbolic, iar pe bogomili ii acuzau ca, in conceptia lor, "impartasirea cu cinstitul trup si sange.. este impartasanie cu paine si vin obisnuite".

Aceasta "lipsa de respect fata de mistica si coplesitoarea jertfa" ii constrangea pe ortodocsi sa fie mai expliciti in doctrina lor cu privire la prezenta reala in Euharistie: "Ceea ce vezi este painea, care este pusa inainte, dar Sfantul Duh, care pogoara si sfinteste elementele puse inainte, este nevazut. Ele nu sunt simboluri, ci, in realitate, sfantul trup si cinstitul sange al Domnului si Dumnezeului nostru, care fac astfel. Prin (trupul si sangele Domnului), noi, pacatosii, suntem sfintiti si le primim spre iertarea pacatelor".

Un dualism care ofera Satanei lumea fizica, materiala, de dragul pastrarii celei "spirituale", neaga, pana la urma, deopotriva, lumea materiala, creatura a lui Dumnezeu, si pe cea spirituala ca natura a lui Dumnezeu.

Doctrina Sfintei Fecioare Maria a servit, inca o data, la salvgardarea acestei combinatii de material si spiritual in intrupare, asa cum a facut si in cazul nestorienilor si iconoclastilor. Pentru ortodocsi era evident ca toti dualistii mostenisera de la stramosii lor gnostici un soi de oroare fata de natura fizica a lui Hristos. Garantul acestei naturi era Fecioara Maria.

Imediat dupa expunerea dualismului pavlicienilor, Petru din Sicilia s-a intors asupra viziunii lor despre Fecioara, potrivit careia, nu se cuvine nici sa fie numita "buna", mult mai putin sfanta si nici sa fie identificata ca Maica a lui Hristos.

Afirmand, dimpotriva, ca ea este "a doua in cinste doar dupa Dumnezeu, prima intre toate creaturile, vazute si nevazute", el stabileste o legatura logica stransa intre erezia lor privitoare la Fecioara Maria si cea privitoare la Hristos.

La fel, bogomilii "nu o cinstesc pe preamarita si preacurata Nascatoare de Dumnezeu", dar arunca asupra ei tot soiul de invective. Se relateaza chiar ca ei pretindeau numele de Theotokos pentru fiecare dintre membrii comunitatii lor, in care, se spunea, salasluia Duhul Sfant, si ca refuzau sa acorde vreo prerogativa speciala adevaratei Theotokos.

Daca, asa cum pare sa fi crezut diversi dualisti, spiritualitatea si suveranitatea adevaratului si preinaltului Dumnezeu s-ar fi putut sustine doar prin separarea Lui radicala de materie, de trupul omenesc si de orice alt rau, doctrinele ortodoxe despre Hristos si Fecioara Maria trebuie sa fi fost un obstacol de netrecut pentru ei.

Pe de alta parte, pentru ortodoxie, realitatea intruparii, a asumarii materialitatii unui trup omenesc, era indispensabila mintuirii si indumnezeirii. Unimea Treimii nu trebuia sa cedeze unei dualitati de spirit si materie sau de bine si rau, caci Logosul intrupat a savarsit minuni precum inmultirea painilor sau vindecarea orbului, prin folosirea materiei.

In credinta Bisericii, creatia si intruparea sunt inseparabile, iar ceea ce le uneste este doctrina despre Treime. Orice paternitate in cer si pe pamant deriva din unul Dumnezeu-Tatal, asa cum ne invata Pavel in Efeseni 3,14-15.

Dogma trinitara este marca adevaratei ortodoxii universale, indiferent de practicile dualistilor de a se referi la ei insisi ca fiind "Biserica catolica" sau "crestinii", iar la ortodocsi ca fiind "romanii".

In pofida importantei problemei originii raului pentru teologia dualista, deosebirea fundamentala dintre aceasta si crestinismul ortodox era, asadar, dogma de la Niceea; si nu era o exagerare polemica, ci o recunoastere valida a problemei atunci cand preotul Cosma declara impotriva bogomililor: "Oricine nu crede in sfanta si nedespartita Treime, sa fie anatemizat".

Jaroslav Pelikan

• Dumnezeul iubirii parintesti
  Publicat in : Credinta
• Pregatiri de Craciun
  Publicat in : Craciun ortodox
• Despre pocainta si marturisire
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Duminica infricosatoarei Judecati - Predica Sfantului Iustin Popovici
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati