Dragostea care ne indumnezeieste

Daca m-ati provocat sa fiu aici, va invit cu dragoste la un sfat de dragoste, despre dragostea care ne indumnezeieste si ne face oameni in adevaratul inteles al cuvantului. Tema discutiei necesita o incordare duhovniceasca intensa, in deplina liniste launtrica, indelunga rabdare si dragoste multa. Aceasta discutie am mai avut-o dupa o Sfanta Liturghie de Duminica, la Ocna Sibiului, unde au venit, ca de obicei, si numerosi sibieni.

(Dupa aceste cuvinte introductive, Parintele a gasit de cuviinta sa fie audiata una dintre casetele cuprinzand convorbirile purtate cu cei ce, dupa terminarea slujbei, nu se mai dezlipeau de Sfintia Sa, asteptand alte si alte tainice deslusiri ale Evangheliei. Abia dupa audierea casetei le-a vorbit studentilor din sala, insistand asupra punctelor cheie ale celei mai mari si mai controversate probleme teologice: chemarea omului la indumnezeire.

Iata o mare parte din inregistrarea audiata atunci.)

N-am inteles mai din timp ceea ce actualmente inteleg si regret ca lumina in care vad acum aceasta problema mi-a fost inaccesibila la inceputul misiunii mele de martor al lucrarii lui Dumnezeu in oameni. Lucrarea aceasta, a lui Dumnezeu in om, ne tot chinuim s-o vedem si s-o definim cat mai frumos, mai patrunzator.

Sufletul este lucrare dumnezeiasca si, avand in vedere ca Dumnezeu lucreaza in continuu, sufletul este o continuitate a lucrarii dumnezeiesti in fiecare om. Mantuitorul a promis aceasta, inainte de moarte: "Voi muri, dar dupa trei zile voi invia si, dupa inviere, voi fi in voi, in toate zilele; voi fi Eu, deci, in voi viata, pentru a va aminti ca, de sunteti vii, sunteti vii numai fiindca Eu sunt in voi; si asta o voi face in toate zilele, cu Tatal Meu, Care pana acum lucreaza si, cu El, lucrez si Eu, iar pe Duhul Sfant il trimit sa va aduca aminte in continuu ca sunt in voi si cu voi, si va sunt viata, si fara Mine nu aveti viata."

Dupa cum bine stiti, in timpul din urma ne-am preocupat de mesajul acesta, cu exceptionala atentie si am ajuns la convingerea ca: sufletul e lucrare a Sfintei Treimi in noi. "Voi sunteti vii - a spus Mantuitorul - pentru ca Eu sunt viu, cu Tatal lucrand in voi. Duhul e cel care-l face pe om viu, trupul nu contribuie cu nimic la faptul ca sunteti vii. Important e sufletul, iar sufletul este: Eu cu Tatal si cu Duhul, lucrand in voi."

Sufletul e lucrare a lui Dumnezeu, lucrare la care suntem chemati cu porunca, in calitate de colaboratori ai Sfintei Treimi. Sa constientizam ca noi suntem lucrarea Sfintei Treimi, ca noi suntem dragoste dumnezeiasca in lucrare. Necolaborand, neluand parte la lucrarea propriei noastre fiinte, care e a Sfintei Treimi in noi, suntem in situatia de a ne pierde sufletul.

Si sufletul nu poate fi inlocuit cu nimic! De ce? Tocmai pentru ca sufletul e lucrare dumnezeiasca. Sufletul se mentine numai prin colaborarea cu Sfanta Treime in propria mea viata. Asta nu o poate face altul decat numai eu. Eu colaborez cu Cel ce-mi este mie viul sufletului. A spus-o Mantuitorul, si trebuie sa fie clar acest lucru. Sufletul este locul si instrumentul indumnezeirii omului, prin colaborarea omului cu Sfanta Treime, Care salasluieste si lucreaza activ in noi. Lucrarea aceasta dumnezeiasca si indumnezeitoare este "dragostea". Indumnezeirea noastra insemneaza colaborare a noastra cu Sfanta Treime care lucreaza activ in noi, si lucrarea aceasta este "dragostea". Sufletul nostru e dragoste activa, deci dragoste adevarata; ori zic suflet, ori zic dragoste activa, e acelasi lucru.

Am observat cum explica Mantuitorul, scurt si cuprinzator, aceasta mare taina, ca o confirmare a ceea ce spusese inainte de moarte: "Eu dupa inviere voi fi in voi". Dupa inviere, Maria Magdalena L-a cautat, la mormant. Negasindu-L, a ramas plangand langa mormantul gol. Ea a aratat astfel ca nu se desparte de mormant, stiind ca acolo L-a pus si nu gasea ratiunea de a mai trai fara El. La aceasta insistenta a ei, sau marturisire de credinta, Mantuitorul ii raspunde cu stiuta chemare: "Marie!" si i se descopera; abia atunci, il recunoaste. Maria n-a luat seama nici la ingerii pe care - spune Evanghelistul - i-a vazut in mormant si care i-au spus: "A inviat!". L-a intrebat pe presupusul gradinar, rugandu-l: "Daca tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu il voi ridica" (Ioan 20, 15). Atat o interesa: unde e, ca eu trebuie sa-L ridic.

Mi-am pus problema felului in care se exprima Maria Magdalena: "Trebuie sa-L ridic din mormant". Unde sa-L ridice? In propriul ei suflet. Sufletul ei avea nevoie sa-L ridice pe El inviat. Ca ea sa existe, trebuia sa-L ridice pe El in sufletul ei. Asa a inteles ea.

Aceasta ridicare Mantuitorul o lamureste, in continuare, spunandu-i, la incercarea ei de a-L imbratisa, de a-L cuprinde cu sufletul ei: "Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Mergi la fratii Mei si spune-le: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17). "Nu M-am suit la Tatal" - uite cum zice! Maria spune ca vrea sa-L ridice. El spune: "Nu M-am suit inca". "Nu te atinge. Eu am de urcat, cum ai avut tu lucrarea aceasta de a Ma lua pe Mine in inima ta. Noi avem de urcat la Tatal Meu, unde Ma vei gasi, ca de la El sa Ma ai cum ai dorit tu sa Ma ai, drept suflet al tau. Si spune si fratilor Mei ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru".

Ii spune Mariei toate acestea: "Eu Ma sui la Tatal Meu, Care este Tatal lor si al vostru si, ca Tata al Meu, este si Dumnezeul Meu, ca si al lor, al vostru. Unde am Eu a Ma sui, aveti si voi: la Tatal Meu. Numai la El avem a ne sui - cu atentia noastra - la singurul Dumnezeu adevarat. Tatal Meu e tinta Mea, este Dumnezeul Meu, de unde plec Eu la voi, si tinta Mea este si a lor. Tatal Meu este si Tatal lor, al vostru. Dumnezeul Meu, Care-I Tatal Meu, este acelasi cu Dumnezeul vostru. Deci, si voi, ca Mine, aveti aceeasi tinta: de a va afla viata voastra la Tatal Meu, unde Eu urc acum. Si ei au a se urca la Tatal Meu si sa le fie tinta Tatal Meu, spre viata, cum imi este Mie tinta."

Despre aceasta trimite vorba, prin Maria Magdalena, ucenicilor care inca nu-L vazusera. Prin Maria Magdalena a facut omenirea pasul intelegerii ca avem a ne urca, cu inima noastra, cu viata noastra, la Tatal, Care devine Dumnezeul nostru.

Dumnezeu inseamna tinta si garantie a vietii noastre. Dumnezeu este stapanul vietii noastre si, ca atare, e tinta noastra - ca dorinta de a fi liberi, traind. Pe Cruce spusese: "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul Meu", iar dupa inviere, a lamurit Mariei Magdalena ca e in drum spre Tatal. Tinta Lui e Tatal - Taina a vietii noastre, care este dragoste. Tatal e perfectiunea sau tinta ratiunii noastre de a fi. "Tatal Meu e dragoste. Eu sunt expresia acestei iubiri, care e Tatal Meu. El este si pentru voi Tata, cum este si pentru Mine."

Uite, ne pune Mantuitorul, si pe noi, la acelasi nivel de tindere catre Tatal, catre dragostea Tatalui, pe care sa ne-o insusim si sa devenim ce este El: cu adevarat dragoste dumnezeiasca - cum a dovedit-o. Ne invita si pe noi sa fim dragoste dumnezeiasca, precum a transmis ucenicilor vorba sa faca si ei: sa lucreze, in acest scop, cu omenirea intreaga, pe care s-o urce, s-o indrume, ca toti sa devina dragoste dumnezeiasca. Aceasta e menirea oamenilor.

Ce inseamna Dumnezeu? Inseamna dragoste, viata, si ceea ce inseamna pentru El, Dumnezeu, a spus ca trebuie sa insemne si pentru noi. Daca El spune asta, atunci unde ne aflam noi, cand ne tot targuim daca sa mergem la Dumnezeu, sa tinem seama de El, sau nu? Mantuitorul spune ca, fara aceasta inaltare la Tatal, nu este; El este, pentru ca este Tatal. "Si voi, cu Mine impreuna, porniti spre a fi vii".

Ce a insemnat pentru Hristos Tatal, inseamna si pentru noi. Daca Dumnezeu a insemnat pentru Hristos dragoste de oameni, la fel si pentru noi sa fie. Hristos se inalta la dragostea de oameni, a Tatalui, Care este Dumnezeu. "Dumnezeul Meu e dragoste de oameni. Si al vostru tot asa trebuie sa fie: dragoste de oameni. Dumnezeul Meu e acelasi cu Dumnezeul vostru, e dragoste de oameni, lucratoare."

Acest adevar l-a inteles Maria Magdalena si l-a transmis ucenicilor, ca sa-l stie, si despre aceasta vorbise Mantuitorul la Cina cea de Taina: "Mi-ai dat sa le dau lor viata si Eu le-am dat-o, M-am facut viata de la Tine. Si acesti ucenici ai Mei, care au inteles ce fac Eu, sa se sfinteasca si ei sa faca acest lucru ca Mine, Care port dragostea Ta, sunt dragostea Ta in oameni. Sa exprime si ei dragostea Ta, fiindca ea este sufletul lor, al oamenilor. Asta Mi-ai dat sa fac si Eu M-am sfintit, M-am angajat, facandu-Ma dragostea Ta cu care merg si le sunt inima oamenilor."

Lucrul acesta m-a ingrijorat pe mine: Mantuitorul a spus Mariei Magdalena ca pe Dumnezeu trebuie sa-L vedem cum il vede El. Sa-L vedem ca tinta a noastra, sa ajungem sa fim ce este El: dragoste dumnezeiasca. Asta inseamna Dumnezeu pentru Domnul Hristos: sa fim ce este El, dragoste. Vorbind de Dumnezeu, inseamna - dupa parerea Mantuitorului - a deveni dragoste, cum este El. "La fel fac si Eu: devin dragostea Tatalui Meu si voi, cu Mine impreuna, deveniti dragostea lui si asta e viata voastra, e sufletul vostru. Acestia sunteti voi: dragoste dumnezeiasca, impreuna cu Mine lucrata in voi, in fiecare." Dumnezeu, in noi, este activul dragostei, la care luam parte cu efortul total de a ne inalta la El. "Eu Ma sui la Tatal Meu si voi sa va suiti cu Mine la intelegerea lui Dumnezeu, ca dragoste, fara de care nu se poate pricepe viata".

Dumnezeu este viata, dragoste, pe care noi trebuie s-o realizam asa cum este El. A crede in Dumnezeu insemneaza a te inalta la nivelul dragostei pe care El o reprezinta. "Tinta Mea e sa fiu dragoste - cum e Tatal - si, daca tinta Mea e aceasta, inseamna ca dragostea spre care tintesc Eu e Dumnezeul Meu, e ratiunea Mea de a fi, si atunci Ma sui la Tatal Meu".

I-a invitat si pe ucenici sa urce, asa cum spusese Maria Magdalena: "Vreau sa-L ridic pe El la inima mea". "Asa ma ridic Eu la Tatal, Care e dragoste, ma fac una cu El si, impreuna cu El, voi dainui in voi drept sufletul vostru. Urcandu-ma la Tatal Meu si, cu Duhul ce lucreaza acest urcus, Eu devin sufletul vostru si numai asa sunteti. Sunteti, daca Eu -impreuna cu voi si cu Tatal si cu Duhul - lucrez; sunteti, numai daca vointa voastra e pusa-n miscare, de a se identifica cu dragostea, de a fi dragoste."

Noi ne regasim ca suflete inaltandu-ne prin lucrare la dumnezeiasca dragoste, care este Dumnezeul nostru. Tinta noastra trebuie sa fie mentinerea in conlucrarea cu Sfanta Treime, neincetat. Neincetat!

Mantuitorul a spus: "Fiti atenti neincetat si tineti legatura cu Mine si cu Tatal Meu si cu Duhul Sfant; in felul acesta veti fi vii, veti avea suflet viu si veti fi indumnezeiti. Dumnezeu pentru Mine insenineaza iubirea Tatalui Meu fata de oameni. Si ce inseamna pentru Mine Dumnezeu, trebuie sa insemne si pentru voi. Spune-le ucenicilor - i-a zis Mariei Magdalena - sa se urce cu Mine la Dumnezeu, Care este dragoste lucratoare."

Aceasta am descoperit, ca Dumnezeu inseamna aspiratie neincetata de a ne mentine dragostea desavarsita, ca a Tatalui. Asta inseamna a-L avea pe Dumnezeu. Cand nu-i asa, nu putem zice ca-L avem pe Dumnezeu. Pe El il avem numai in masura in care duhul nostru face efortul de a cauta, de a dovedi ca nu are ratiune de a fi cineva care nu se urca la nivelul dragostei dumnezeiesti, de vreme ce se poate urca acolo. "Eu stiu ca se poate. Veniti dupa Mine, caci Eu urc acolo".

Acolo, unde cu El l-a dus si pe talhar inca pe cruce fiind. Talharul voia sa devina dragoste, asa cum L-a vazut pe Mantuitorul cand a rostit: "Parinte, iarta-i!" A facut legatura intre "Parinte" si "iarta-i", a inteles ca Dumnezeu e dragoste, si a vrut sa aiba si el parte de aceasta stare. Aceasta e credinta in Dumnezeu: aspiratia si efortul duhului nostru de a nu se multumi decat traindu-se pe sine ca dragoste, la nivel dumnezeiesc cu adevarat. Dumnezeu e dragoste desfasurata in noi!

"Dumnezeul Meu e Dumnezeul vostru. Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru este dragoste si Eu M-am facut dragoste ca a Lui, iar voi la fel sa va faceti, cu Mine impreuna", si aceasta este indumnezeire. Efortul de inaltare de la conceptia mea la conceptia Mantuitorului, referitor la viata, aceasta e ratiunea noastra de a fi, e dumnezeirea in noi.

De la Mantuitorul il descoperim pe Tatal si-L marturisim ca dragoste, dar acest lucru trebuie sa fie o adevarata smulgere, un zbor de la nivelul gandirii tale, catre nivelul gandirii lui Dumnezeu, de transcendere in cer, in mentalitatea Lui; din mentalitatea mea, ma lansez in mentalitatea Mantuitorului, care e mentalitatea Tatalui. Iubind, eu sunt dumnezeiesc, si atunci atractia fiecarui om de a trai iubirea neincetat este mare, e fireasca, pentru ca numai in aceasta are el temei de existenta, numai in dumnezeiesc.

Omul ori e dumnezeiesc, ori nu este deloc. Trebuie sa avem grija cum vorbim despre Dumnezeu, caci a vorbi despre Dumnezeu insemneaza a ne juca cu propriul nostru suflet. Daca neglijam legatura cu Dumnezeu ne desfiintam pe noi insine.

Acest "Dumnezeul Meu" m-a cutremurat pe mine. De ce n-am intuit inca de pe bancile Facultatii de Teologie, de unde m-am lansat in aceasta slujire despre care Mantuitorul spune: "Ma sfintesc pe Mine insumi ca si ei sa se sfinteasca in adevarul ca Tu, Parinte, esti dragostea pe care oamenii trebuie s-o traiasca asa cum o ai Tu. Eu Ma fac in ei aceasta dragoste, invatandu-i sa se uneasca cu Mine in efortul de a Ma mentine in dragostea Ta."

Aceasta e toata taina si, daca am sti de la inceput, am sti ca nu mai e cazul sa ne permitem delasari, amanari, odihna, pe parcursul vietii, nici o clipa. In continuu am tinde spre aceasta impreuna-lucrare a inimii noastre efectiv cu Dumnezeu. impreuna-lucrarea noastra cu Dumnezeu constituie insusi sufletul nostru, fiinta noastra, ratiunea noastra de a fi.

Dumnezeu inseamna tinta, pe viata si pe moarte, de a ne mentine la inaltimea dragostei dumnezeiesti, in relatiile noastre cu oamenii. "Pentru Mine si pentru voi toti, asta inseamna Dumnezeu: tinta de a fi dragoste ca a Tatalui Meu, cum sunt Eu. Si voi veti fi ca Mine, dragoste."

Doar de aceea ne impartasim cu El: ca sa fim ca El. "Daca nu sunteti ca Mine, desavarsit exprimand taina dragostei Tatalui, nu sunteti nimic, nu aveti viata in voi. Puteti fi ca Mine, caci de acum va impartasiti cu Mine. Daca nu sunteti asa, nu aveti viata in voi." Auzim cuvintele acestea cu impresia ca sunt pura teorie si comentam ca asa ceva nu se poate. Dar a spus-o El: "Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru: Tinta Mea si tinta voastra aceeasi este, de a fi neincetat viata dragoste activa." Si acest adevar tulburator il incredinteaza Mariei Magdalena, sa-l transmita ucenicilor.

"Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez si Duhul Sfant va va aduce aminte ca Eu lucrez si voi sa luati parte la aceasta lucrare a Mea". De aceea, la Sfanta Liturghie, Duhul Sfant ne lucreaza tainic inima, pentru a ne arvuni dragostei dumnezeiesti de-a pururea, dupa ce ne-am impartasit cu El. "Trimite pe Duhul Tau cel Sfant si da-ni-L pe Hristosul Tau sa fim una cu El, dragoste, cum esti Tu, Parinte".

Asta o cerem la Sfanta Liturghie in numele credinciosilor. Daca am sti noi ce chemare facem catre credinciosi, constientizandu-i ca participa la Sfanta Liturghie, ce activitate ne sta inainte, ce neobosita staruinta de a lamuri pe toata lumea ca: "ori ne impartasim cu El, angajati real sa fim dragoste dumnezeiasca, ori nu ne mai numim oameni fiindca-L batjocorim pe Dumnezeu, scoborandu-L in loc sa ne urcam noi la El. Noi putem urca, deoarece scara este chiar Hristos. "Eu sunt in ei, ca sa poata urca cu Mine in dragostea Ta, Parinte". Asta a spus-o in rugaciunea Lui.

Cum nu ne sare-n ochi cuvantul acesta din urma: "Eu voi fi in ei, ca sa le fiu inaltare la dragostea Ta"? Ratiunea noastra de-a fi si de-a sluji consta in a desfasura aceasta taina intre oameni in fiecare zi. Chinul vine din neputinta omului de-a avea continuitate in lucrul bun. Dragostea nu poate fi statatoare; e un continuu suis, o continua adancire in a cauta binele. Inima noastra cauta neincetat binele si dovedirea lui in aceasta lume, fiindca il are pe Domnul Hristos in ea. "In continuu lucrez in voi dragostea pe care trebuie s-o aveti asa cum o am Eu."

Vin oamenii la impartasanie si intreaba, cantarind: "Ce sa fac sa ma pot impartasi? Sa postesc miercurea si vinerea? Ce fapte bune sa fac, pentru a ma mantui?". Vor un minim de "ceva" care trebuie facut pentru a se impartasi si, mai mult, pentru a se mantui! Asta e o batjocura, pur si simplu batjocura! Si astazi a venit cineva, cu familia, si mi-a spus ca ei n-au venit sa se impartaseasca, dar ar dori asta si ce trebuie sa faca, oare, ca sa se impartaseasca?

Daca ai venit sa-L iubesti pe Dumnezeu ma mai intrebi pe mine ce sa faci?! Daca ai inteles ca Dumnezeu nu pretinde decat dragostea, atunci ma mai intrebi pe mine de "masuri" ale dragostei?! Cine poate masura pe Dumnezeu in marimea Lui, ca dragoste? Nu se pune problema: "Pana unde?", caci in continuu ne inaltam, cu efortul suprem al vointei noastre, spre a ne identifica cu dragostea dumnezeiasca.

Atunci nu mai vorbim de masuri: "Cat sa postesc si cum sa postesc, oare ce sa fac pentru a ma impartasi?" Daca intelegem cuvintele Mantuitorului: "Tatal Meu e Dumnezeul Meu, e tinta Mea. Daca nu sunt Eu ca Tatal Meu, ca Dumnezeul Meu, atunci nu sunt; si voi, la fel, daca nu sunteti ca Tatal Meu, atunci sa stiti ca nu sunteti". Daca-L intelegem, deci, in ceea ce-a spus El, atunci asta ne scuteste de a mai calcula de unde pana unde sa-L urmam, traind.

(Aici se termina caseta cu inregistrarea convorbirii Parintelui Miron cu credinciosii sai, dupa Sfanta Liturghie. Acestei audieri i-a urmat o convorbire cu cei prezenti la conferinta. Convorbirea care a urmat audierii casetei este urmatoarea.)

Parintele Miron Mihailescu: Tin sa concentrez tot ce s-a spus ca temei de marturisire de credinta a adevarului ca omul are menirea indumnezeirii. Aceasta-i starea lui fireasca, dupa cum a marturisit Mantuitorul in solemna dare de seama pe care-a facut-o in rugaciunea inaltata la Cina cea de Taina catre Tatal, in fata celor unsprezece ucenici care mai ramasesera cu El. In rugaciune, El exprima taina aceasta, a Omului in care a intrat cu dumnezeirea Lui ca sa-l infiinteze pe om si sa se inteleaga faptul ca in mod normal el este dumnezeiesc in rugaciunea Lui, a zis: "Eu, Parinte, am de la Tine misiunea sa le dau oamenilor viata, si Eu M-am daruit lor sa le fiu viata, sa le fiu suflet. M-am daruit si, prin aceasta, - zice El despre Sine - Eu Ma sfintesc pe Mine, Parinte, cu Tine. Te primesc pe Tine in Mine viata si Ma fac deci ce esti Tu. In aceasta Eu Ma indumnezeiesc cu Tine".

Spune clar Mantuitorul asta, prezentand-o ca pe un fel de raport intre El si Tatal, pentru ca din acest raport sa intelegem si raportul intre Hristos si omul care se indumnezeieste prin acceptarea lui Hristos, primindu-L ca viata in el, caci de aceea a fost Hristos trimis in lume, sa-i fie omului viata, suflet.

Zice: "Ma sfintesc, Ma indumnezeiesc cu Tine". Avea El oare nevoie sa spuna ca se indumnezeieste? Nu era si El Dumnezeu? Si totusi afirma ca are nevoie sa Se indumnezeiasca cu daruirea Lui sau cu inaltarea Lui in Tatal, in dragostea Tatalui.

Domnul Hristos accepta dragostea Tatalui, Se face El insusi dragostea Lui si, facandu-Se dragostea Tatalui, El spune ca Se indumnezeieste si Se face prin aceasta icoana a indumnezeirii noastre. "Slava Mea, starea Mea in Tine, Parinte, facandu-Ma una cu Tine in dragoste, le-o dau lor. Ma situez in oameni cu aceasta legatura ce-o am cu Tine. Cu aceasta indumnezeire a Mea cu Tine, Parinte, ii indumnezeiesc pe oameni. Cum Ma indumnezeiesc Eu cu Tine, primindu-Ti dragostea, ei, oamenii, primesc la randul lor dragostea Mea pe care o am de la Tine si primind-o, se indumnezeiesc cu Mine si, prin Mine, cu Tine".

Se fac oamenii una cu Sfanta Treime intelegandu-si inima, intelegandu-si viata ca traire identica cu a lui Dumnezeu, ca traire a dragostei asa cum o traieste Hristos. Hristos iubeste ca Tatal si noi iubim ca Hristos, Cel ce iubeste ca Tatal si aceasta unitate a trairii - cum o exprima Mantuitorul in marturisirea Sa - e indumnezeirea noastra, in final, in aceeasi rugaciune marturisitoare a starii noastre de a fi unime de suflet cu Dumnezeu, zice Domnul Hristos (Ioan 26, 17): "Parinte, Eu Te voi face cunoscut oamenilor ca iubire, le voi face cunoscut ca Tu ti iubesti si iubirea cu care ii iubesti Tu pe oameni, Eu i-am invatat si-i invat s-o aiba si ei; cum ii iubesti Tu pe oameni, ii invat sa se iubeasca si ei unii pe altii. Cum ii iubesti Tu pe oameni, asa sa inteleaga si ei ca trebuie sa se iubeasca unii pe altii".

Ca si cum intre mine si intre aproapele meu ar fi relatia: Dumnezeu il iubeste cum il iubeste pe Fiul. Cand eu iubesc pe aproapele il iubesc cu iubirea lui Dumnezeu, Care mi se face mie viata. Si adaugand, zice: "Parinte, pentru ca oamenii sa devina dragoste ca si Tine, Eu Ma voi salaslui in ei, Eu personal, sa le fiu inima iubitoare, cum esti Tu iubindu-i, incat oamenii sa se iubeasca unii pe altii cu iubirea Mea in ei, cu iubirea Mea adevarata, neindoielnica".

Si cand exista aceasta conditie, pe care Mantuitorul a urmarit-o in toata lucrarea Lui, aceasta unime de sens a vietii ca dragoste intocmai cum e a Fiului fata de Tatal, cum e a Tatalui fata de Fiul si cum e a oamenilor: ca a Tatalui si ca a Fiului, unii fata de altii, din aceasta unime de tensiune, de continuitate de dragoste, se constituie de fapt fiinta, sufletul omului.

Sufletul omului e indumnezeire, este lucrarea dragostei lui Dumnezeu acceptata de oameni, la care ei, negresit, fac efort sa se inalte si s-o aiba asa cum si-a dorit Maria Magdalena sa si-L aiba drept suflet si viata pe Hristos, si Mantuitorul i-a sugerat ca prin aceasta se indumnezeieste. Daca pe El il doreste sa-i fie suflet, il are, cu Tatal cu tot, in inima ei; are toata indumnezeirea in ea, daca vrea sa se ridice la inaltimea aspiratiei de a trai numai in El, cu Domnul ei, deci in inima ei numai cu duhul stapanirii lui Dumnezeu, care e stapanirea dragostei.

Stapanirea dragostei e daruire neintrerupta.

Cum se daruieste Hristos Tatalui, primindu-I dragostea de oameni, aceasta sa o faca si oamenii daruindu-se unii altora impreuna cu Hristos, Care le pune-n miscare si le garanteaza aceasta daruire. Aceasta e viata omului cea adevarata, acesta e sufletul adevarat al omului: unime perfecta a inimii, intru dragoste, cu Sfanta Treime. Iubind ca Dumnezeu, omul este om.

Si, in privinta aceasta, Mantuitorul ne sugereaza sa fim atenti in tot momentul la faptul ca, dupa inviere, viata ce-o are de la Tatal, El o salasluieste - salasluindu-Se pe Sine cu lucrarea Lui de dragoste - in inima omului. Intelegand inima omului tainic, asa cum numai Dumnezeu stie; El ii zice inimii omului "lacas". "Voi face in voi lacas, cu Tatal impreuna" si lacasul acesta pe care-l face impreuna cu Tatal in noi, facandu-se o unime, lacasul acesta este deci sufletul activ al omului in impreuna-intelegere si lucrare cu Dumnezeu. E foarte greu de acceptat acest lucru, ca omul sa se declare, liber si odihnit, ca este indumnezeit.

Nu-i vine omului sa creada ca poate fi dumnezeiesc cu inima lui, intocmai ca Dumnezeu. Mantuitorul ii propune aceasta stare la tot pasul si insista: "Uitati-va la Mine si, uitandu-va la Mine, il vedeti si pe Tatal Meu iubind. Voi, aievea, ca si Mine, ca si Tatal Meu sunteti."

Nu le vine oamenilor sa creada si de aceea nici nu se apuca de o lucrare serioasa, aceea de a-si pune inima-n miscare, obligand-o sa fie atenta la prezenta Sfintei Treimi in noi, in taina lucrandu-ne dragostea la care noi insine colaboram si o lucram intocmai, dumnezeieste.

Nu ne vine sa credem, insa Mantuitorul a afirmat-o clar: "Parinte, Eu voi avea grija ca in oameni sa fie dragostea Ta si s-o traiasca, unii cu altii, intocmai cum o ai Tu; si, pentru a se savarsi aceasta, Eu voi fi in ei in toate zilele".

Practic, ar fi asa: in toate diminetile, cand ma trezesc din somn, vazandu-ma ca sunt viu, imi aduc numaidecat aminte - prin credinta - ca Mantuitorul a zis: "Eu, cu invierea Mea, cu viata de la Tatal, voi locui in voi si cand va vedeti vii sa stiti ca Eu sunt viu in voi, cu Tatal, si sa va luati in primire pur si simplu de la Mine si de la Tatal".

Dimineata, cand te vezi ca esti viu, sa te iei in primire de la Tatal si Fiul, Care lucreaza viul vietii din tine. Te incadrezi in El; cum am zice, cu o expresie tehnica: ne punem in priza. Prin credinta, intentional, dimineata, pun inima mea in miscare, sa se emotioneze de faptul ca in mine lucreaza Dumnezeu; sa ma urc, cu intentia mea desavarsita de a gandi si actiona, in duhul dragostei lui Dumnezeu despre Care-am aflat ca lucreaza-n inima mea. Sa ma pun in legatura cu Dumnezeu, voluntar, facand efort.

Facem greu efortul acesta de a ne tine atentia intr-o anumita directie vitala. In cazul de fata, efortul este de a invata ceea ce se numeste in Teologie, in viata bisericeasca, Rugaciunea inimii, de-a ne insusi rugaciunea cea tainica a inimii, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fiti atenti la Mine neincetat si va rugati cu Mine, fiindca Eu in voi sunt necontenit viata voastra, impreuna cu Tatal. Eu sunt dragoste in voi, in continuu, si voi va aflati in acest duh al dragostei, al daruirii cu care Eu si cu Tatal Ma daruiesc si Ma fac voua inima. Si voi sa va faceti inima."

Sa ne aflam in duhul unimii Tatalui cu Fiul, in dragostea Lor cand Se salasluiesc in noi, lucrand. Rugaciunea inimii este deci o tensiune de duh; cand ma trezesc din somn imi dau seama ca sunt viu prin invierea lui Hristos in mine, caci asa a spus Mantuitorul: "Eu inviat voi fi in voi. Invierea Mea o pun in voi, cu Tatal venind. Cu El insusi si cu Duhul Sfant fiind Eu in voi, sa va aduceti aminte de aceasta inviere. De Mine stiti ca am inviat. Am dovedit ca am viata de la Dumnezeu si, dovedind-o prin insasi starea Mea intru care am inviat si am zis ca Ma fac in voi viata trebuie sa deduceti, prin credinta, ca acest lucru il dobanditi si voi - invierea - prin punerea in legatura, a inimii voastre cu Sfanta Treime’.

Vazandu-ma viu, cand ma trezesc imi dau seama ca sunt chemat, asteptat sa intru in insasi activitatea dragostei dumnezeiesti care lucreaza in mine, tinandu-ma viu. Eu sunt viu pentru ca ma iubeste Dumnezeu si ma aflu in aceasta lucrare a dragostei lui Dumnezeu, pe care o preiau si o folosesc ca fel de-a fi al meu cu semenii mei. in continuu traind aceasta unime a lui Dumnezeu cu mine, aceeasi unime o realizez si cu aproapele meu.

Daruirea aceasta o fac impreuna cu Dumnezeu. N-as putea s-o fac singur. De aceea Mantuitorul zice: "Pentru ca oamenii sa se poata iubi cum ii iubesti Tu, Parinte, Eu voi fi in ei iubire."

De dimineata, de cand ma trezesc din somn, ma simt obligat sa ma inteleg, in toata clipa, cu Dumnezeu cel lucrator in mine referitor la ce sa fac cu viata mea si a aproapelui meu, ce sa fac cu tot ce ma-nconjoara. "Ce sa fac, cum sa fac?". Fac ca Tine, Doamne, pe Care Te stiu - e limpede - stiu ca esti viu in mine pentru ca ma simt viu; ai zis ca Tu, cu invierea Ta, mi-ai dat mie viata. Eu stiu ca ai inviat si ma vad inviat cu invierea Ta. Ce fac eu cu invierea Ta in mine?.

Il intreb in continuu, intr-un intim sfat, intreb Duhul lui Dumnezeu despre Care cred neclintit ca locuieste in mine. Ma concentrez in a-L intelege pe Dumnezeu Care in inima mea lucreaza. Caut sa inteleg cum lucreaza El in inima mea, pentru ca sa-L urmez si eu in atitudinea fata de aproapele meu, care trebuie sa fie ca si a lui Dumnezeu. Mantuitorul a spus-o: "Asa cum va iubesc Eu, sa va iubiti si voi unii pe altii, deci, dumnezeieste, in mod desavarsit". Omul accepta greu asta si de aceea e multa mizerie si lumea este cum este. Foarte greu se dumireste omul ca el este unime de simtire si gandire cu insusi Dumnezeu, de la Care avem viata cu toate bunurile ei.

Detinem puterea de cautare a binelui, cum o are Dumnezeu pentru noi, neintrerupta. Si noi avem in duhul nostru puterea de cautare a binelui, pentru ca o facem cu Duhul lui Dumnezeu, Care lucreaza in noi. Cu Duhul lui Dumnezeu ne sondam si noi adancurile. Sondandu-ne pe noi, sondam de fapt adancurile lui Dumnezeu, Care-Si are Duhul Lui in noi; sondandu-ne, sondam aceste adancuri ale frumosului si ale binelui lui Dumnezeu si ne inspiram din ele, pentru ca avem insusirea de-a le intui, de-a le pipai.

Deci, cand te trezesti din somn, deja tu trebuie sa stii ce spune Mantuitorul: "Tatal Meu cu Mine lucreaza binele cautandu-l chiar in inima ta; tu sa te unesti, in cautarea binelui, cu Mine si cu Tatal impreuna si, cautandu-l si aflandu-l, intuindu-l, pipainau-l, il vei pune in valoare in raporturile tale cu oamenii, cu lumea, facand bine omului asa cum ai conceput tu impreuna cu Dumnezeu Cel pe Ca-re-L ai in duhul tau".

Deci, acesta e faptul indumnezeirii pe care-l traim, practic, in viata de toate zilele, in urma recomandarii pe care ne-o face Mantuitorul: "Privegheati neincetat si tineti legatura cu Mine, ca sa nu cadeti din gandirea si din simtirea dumnezeiasca cu care trebuie sa fie lucratoare inima voastra in lume. Sa nu cadeti de la nivelul gandirii dumnezeiesti; pentru aceasta fiti in continuu atenti la gandirea Mea, care e-n voi si pe care voi o intuiti. Fiti atenti la ea si numai cu ea sa lucrati. Rugati-va neincetat si fiti atenti la duhul Meu din voi care lucreaza binele".

Nu e nevoie sa ma duc departe, caci in mine e tinta, eu mie imi sunt tinta; sa fiu atent la mine, la faptul ca sunt dumnezeiesc. "Doamne! Doamne, eu sunt dumnezeiesc, Doamne, Tu imi esti mie tot ce sunt, Doamne, eu - care sunt viu datorita Tie - sunt o unime cu Tine; tine-ma pe mine in aceasta unime incat sa fiu si eu daruitor de viata pentru tot ce ma-nconjoara".

Tu esti traire dumnezeiasca, trairea lui Dumnezeu care Te cheama sa devii una cu El in aceasta stare de daruire "Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie", e chemarea cea de toate zilele a Mantuitorului.

"Cine vrea sa ma accepte pe Mine ca viata - caci numai asa e omul om, daca Ma accepta - si vrea sa-Mi urmeze Mie, pentru ca impreuna cu Mine sa-si inteleaga viata, acela trebuie sa se lepede de orice alta preocupare si sa-si aiba atentia numai la Mine, la duhul minunat al dragostei lui Dumnezeu din noi".

Te lepezi de orice risipire, adica rupi, tai orice legatura cu alte tinte. Mantuitorul a lasat cu limba de moarte aceasta taina, spunand in rugaciunea Lui: "Parinte, Eu voi fi in oameni si le voi fi viata intru trairea dragostei Tale, pe care Tu ceri sa o aiba ei".

Omul sa fie atent la acest fapt: fiintarea lui este circumscrierea lui in ceea ce a lasat Mantuitorul cu limba de moarte: "Parinte, voi face din sufletul oamenilor iubirea Ta, punandu-Ma pe Mine in ei lucrare doveditoare a acestei iubiri. Unime - Mantuitorul a tinut la aceasta formula - Ei cu Mine si prin Mine sa fie cu Tine. Tu cu Mine, Parinte, si Eu cu Tine in ei - unimea aceasta e taina pentru care M-am dus la oameni, trimis de Tine, sa le-o fac cunoscuta. Aceasta este fiintarea lor, in unimea aceasta pe care ei trebuie sa o inteleaga."

Cum se poate realiza practic aceasta formula suprema de existenta harazita omului? Mantuitorul sugereaza ca se poate, fiindca omul are putinta de a intui aceasta frumusete a cautarii binelui lui Dumnezeu, de a intui necuprinsa frumusete care este in intentia lui Dumnezeu salasluit in noi. Avem acest simt duhovnicesc, numai sa-l punem in lucrare.

Sa incepem fiecare zi cu dorinta de a face numai bine, de a bucura sufletele semenilor nostri. Cum? Prin simplul fapt al salutului, de exemplu. Te trezesti din somn si ii saluti pe oameni. Il salut pe primul om iesit in cale, cu trairea launtrica, emotionala a faptului ca sunt una cu Dumnezeu Care a creat viata. Cand salut, pun in salutul meu, in mod nevazut, atata duh de pretuire a omului, incat in inima mea se produce o explozie de buna dorire pentru omul din fata, buna dorire pe care, dinauntrul meu, Dumnezeu ma impinge sa i-o si dovedesc.

Sa constat cata buna dorire pot avea eu toata ziua, de la o clipa la alta, fata de oameni. Sa incerc si sa vad cata buna dorire pot avea eu, trecand de la un om la altul, intr-o singura zi. Nu mai vorbesc de buna dorire ca tot ceea ce faci pentru om sa o faci cu tot mai multa gingasie, de la o clipa la alta dobandind o atentie tot mai mare pentru ca tot ce ai de facut sa faci cu desavarsire.

Sa existe tensiunea intentiei de a fi desavarsit, in tot ce ai de facut pana seara. Sa traiesti in aceasta incantare de-a trata dumnezeieste tot ce se afla-n fata ta, si asta nu doar in manifestarile exterioare, ci si launtric.

Noi toata ziua avem de-a face cu oamenii si in gand putem spune ca avem mult mai multe relatii cu semenii nostri si cu toata firea decat in fapt, exterior. Cum astept sa se gandeasca Dumnezeu la mine, asa sa ma gandesc eu, in taina, la ruda mea, la prietenul meu, la dusmanul meu, pe care sunt invitat sa-l vad cum il vede Dumnezeu. Tainic, sa fac experienta aceasta de-a scoate tot binele din mine si a-l indrepta in tot momentul catre lumea inconjuratoare, catre aproapele meu.

Pentru aceasta avem nevoie de un efort - acela de a ne invata sa facem apel la Mantuitorul prin rugaciune tainica, fara cuvinte: "Doamne". Prescurtat, simplu, nu asa cum se rosteste mai cu seama de catre monahi, in liniste, sub indrumarea unui duhovnic incercat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Sa avem neincetat in noi, ca pe o bataie a inimii, acest "Doamne!". E o maiestrie, o arta, o revarsare. O revarsare a mea, in tot ce am de facut, spre Dumnezeu. Il iau pe Dumnezeu impreuna-lucrator. El ma asteapta, dar eu sunt de fapt chemat sa accept sa lucrez ce lucreaza El, sa-L accept pe Dumnezeu care prin mine, vrea sa faca tot binele. "Doamne!".

Repet si repet: sa-L primesc pe Dumnezeu lucrand in mine. Ma asociez cu El si El se asociaza cu mine. Unimea aceasta de duh spre scoatere din adanc in tot momentul a binelui, pentru a-l pune-n valoare.

In toata vremea sa vieze in noi framantarea aceasta: "Doamne, acum ce facem? Ce ai gasit Tu? Vreau sa vad si eu! Doamne, am gandit cu Tine si de aceea, te rog, implineste ce am gandit eu!".

De fapt, Mantuitorul spune: "Iubiti-ma pe Mine, adica intrati in duhul dragostei Mele si atunci Tatal Meu Se angajeaza sa lucreze ce doriti voi". O spune chiar El, in textul acestei rugaciuni: "Tatal Se angajeaza sa lucreze ce initiez Eu, din ascultare de El". Ne copleseste, insa e o realitate. "Tatal Meu va face ce ziceti voi, cei care ati cautat impreuna cu Mine adancul binelui, cu dorinta de a pune grabnic in aplicare."

Ma veti intreba de ce nu le-am spus din capul locului toate cate vi le-am spus, si a mai fost nevoie sa folosesc inregistrarea. Am simtit ca nu pot discuta dintr-o data despre minunea aceasta: colaborarea neincetata cu Dumnezeu-Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, colaborare pe care Dumnezeu o doreste spre mantuirea si indumnezeirea omului. "Fiti atenti sa nu pierdeti din vedere ca Tatal Meu vrea sa lucreze-n voi lucrul vostru". "Fiti atenti" - ne spune Mantuitorul. Cine va fi atent? Ramane de vazut. Chemarea noastra continua, in orice imprejurare, sa fie: "Doamne, vino, ca vreau sa fac voia Ta, sa fac ce gandesti Tu, vino si lucreaza lucrul Tau in lume!".

Te intelegi cu El, pur si simplu. Sa fie vrednicia si entuziasmul in continuu, in mine: "Hai, Doamne, sa lucram astazi, caci eu cu Tine sunt". Sa ai dorul acesta, explozia aceasta de duh al binelui la care il chemi pe Dumnezeu sa ia parte; sa ia Dumnezeu parte la cautarea ta de bine.

"Hai Doamne, ca eu caut si am gasit ce e de facut, hai si lucreaza cu mine, ca sa pot lucra desavarsit binele pe care l-am gasit sondand in adancul Tau, Parinte, Care esti in noi; hai, Doamne", asa cum zicem catre ai casei, atenti fiind in toata vremea unul la altul: "Hai, draga, sa facem asta". La fel ne adresam si lui Dumnezeu: sunt realitati dumnezeiesti care se cuprind in aceasta taina a rugaciunii lui Iisus Hristos, ca marturisire de credinta despre El, despre felul cum lucreaza in noi, cei intru care s-a inomenit pentru a ne indumnezei.

Imi ingaduiti sa va intreb ceva la care sa raspundeti in taina? Va intreb: Ati inteles ceva din ce am voit sa spun, din ce am intentionat sa fac in slujirea mea preoteasca, din toate clipele vietii? Ati inteles care este intentia dumnezeiasca din sufletul preotilor?

Preotul cheama pe Dumnezeu la lucru, vadindu-se gata a se asocia si a trezi toata omenirea constientizand-o de necesitatea incadrarii in lucrul lui Dumnezeu. Ati inteles, oare? As vrea sa stiu daca este cineva care nu a inteles si sa stau cu el oricat, pana intelege bine, bine, aceasta taina mare despre care Mantuitorul a marturisit ca exista intre El si noi: "Parinte, ma fac in ei inima, ma fac suflet in oameni".

Noua nu ne ramane decat sa traim cu acest suflet. Are cineva gustul acesta, acum, de a face astfel, dupa ce a inteles ceea ce a inteles? M-ati chemat cu drag sa fac o marturisire de credinta si am venit s-o fac, caci e prea mare aceasta taina.

Toata viata am incercat s-o inteleg asa cum a lasat-o Mantuitorul, inainte de a-Si da duhul: "Parinte, pentru acestia Ma rog sa-i pazesti, sa Te uiti la ei ca la Mine si impreuna Noi, Parinte, sa lucram. Eu voi fi in ei ca sa-i trezesc la dragostea Ta, sa stie ca Tu le-ai dat viata din dragoste. Asta o voi face, Parinte: ii voi trezi dimineata, voi dormi la ei si Eu ii voi trezi ca sa incepem lucrul Tau in toata ziua. Fagaduiesc". A spus-o El. "Ii voi intelepti sa Te accepte pe Tine lucrand in lucrul lor; voi fi in ei, ca sa fii Tu in tot ce lucreaza ei. O spune inainte de-a Se rastigni.

In acest duh accepta moartea, accepta sa Se sfinteasca, sa Se indumnezeiasca cu viata Tatalui, viata pe care Tatal I-a si dat-o de fapt, caci L-a inviat in stare de lucrare cu inima noastra impreuna. Asa L-a inviat pe Mantuitorul: in stare de lucrare cu inima omeneasca, dandu-ne si noua inviere a starii de lucrare dumnezeiasca, pe care s-o putem accepta si sa ne fie drag s-o daruim.

Cum a stat Mantuitorul la Cina cea de Taina, pana tarziu, vorbindu-le ucenicilor, in tot felul, despre acest lucru, asa incercam sa o spunem noi acum! Intorcea taina aceasta – "Eu in ei, Eu cu oamenii in Tine, Parinte" - si pe-o parte si pe alta.

Le tot framanta, asa cum framanta femeia cand face aluatul pentru paine, ca sa iasa taina vietii din aceasta framantatura care se va coace in acceptiunea doririi de bine a lui Dumnezeu, cu ardoare. Se coace inima noastra, se face paine, in acest duh al privegherii, pentru a nu uita de binele omului in toata clipa.

La Cina cea de Taina, statea cu cei unsprezece ucenici - asa cum stam noi aici - si le tot spunea: "Acum nu Ma intelegeti, dar dupa inviere il voi trimite pe Duhul Adevarului, Care sa va dumireasca si sa va convinga de faptul ca Eu voi fi in voi. Nu Ma vedeti, dar dupa inviere voi fi in voi si pe Duhul Il voi trimite sa va spuna ca Eu va sunt viata si sa Ma cautati pe Mine, viata cea adevarata".

De aceea zicem in rugaciune: "Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului." Ne adresam Lui, rugandu-L sa ne dezmeticeasca din somnolenta necunoasterii, a uitarii destinatiei noastre de a fi viata dumnezeiasca. Le-a tot vorbit Mantuitorul pana ce, la un moment dat, a zis: "Haideti sa mergem. A sosit ceasul!" Cu sudori de sange S-a rugat in Gradina Ghetsimani, gandindu-Se la chemarea omului de a trai dumnezeieste si cum anume sa traiasca dumnezeieste avea sa le arate jertfindu-Se pe cruce, descoperind felul daruirii - cum se daruieste omul cauzei binelui dumnezeiesc. Se ruga sa descopere oamenilor fara gres aceasta taina.

Intr-o zi, pe cand eram ca voi, in anul IV, urcam scarile spre sala de cursuri cu Parintele Staniloae. Imi era foarte apropiat. Ii spuneam ca, dupa terminarea facultatii, vreau sa merg intr-o parohie, ca sa pun in aplicare cele invatate. Ii era drag sa-i spuna studentii ce au de gand sa faca, sa le vada dorinta de a intreprinde ceva real. S-a oprit - parca acum il vad - pe prima treapta: "Baga de seama, sa nu cumva sa nu-ti folosesti talantul!". Ce talant? "Tot ce ai descoperit impreuna cu mine; doar am vorbit atatea si ai inteles suficient ce ai de facut, iar acum simt ca vrei sa si realizezi. Ai grija sa nu o lasi sa piara, aceasta dorinta de a realiza, ci sa devina activa!".

Pe fundalul acestui indemn, cum l-am inteles eu atunci - dar, totusi, ceva am inteles -, am inceput in fiecare zi slujba de trezire a oamenilor la realitatea ca au inima dumnezeiasca in ei. "Oamenilor, aflati ca sunteti dumnezeiesti cu inima. Folositi aceasta inima!". Preotul trebuie sa destepte oamenii la aceasta realitate.

Cand a vazut Parintele ca de la inceput am incercat acest lucru, sa fac din fiecare zi o trezire a atentiei duhovnicesti fata de prezenta lui Dumnezeu in inima omului, s-a bucurat. Venea si ma cerceta adesea chiar in parohie. Se bucura ca un copil de slujba zilnica: "Ce bine ca se face asta!".

Asa a fost Parintele Staniloae. A urmarit tot timpul desfasurarea activitatii mele in parohie. Si va spun ca n-am putut sa-l inteleg, asa cutremurator ca acum, cand, eliberat de obligatii, ma ocup mult mai profund de putinta omului de a-L afla pe Dumnezeu in el insusi.

Simteam eu aceasta realitate, totusi - ma intrebam - cum de nu ne putem noi baza pe un citat anume, care ne asigure ca Dumnezeu lucreaza cu inima noastra? Pana cand mi-a sarit cumva in ochi aceasta rugaciune, aceasta spovedanie a Mantuitorului, despre care am tot vorbit si in care-si arata El toata Taina Lui, lasandu-ne-o noua mostenire, "dandu-Si de gol" tot ce-a gandit, toata framantarea Lui, toate spaimele Lui de a nu gresi cumva inaintea Tatalui prin ceea ce-a dovedit in mijlocul oamenilor.

Am constatat ca Mantuitorul a fost El insusi preocupat sa transmita oamenilor in mod desavarsit chemarea si descoperirile dumnezeiesti. Asta ma face pe mine acum sa atrag atentia prietenilor cu care ma intalnesc Duminicile si sa mai punctez cate ceva, pentru a nu pierde din vedere ce suntem noi ca viata, in lumea aceasta, inaintea lui Dumnezeu.

Pentru acelasi motiv am raspuns si acum chemarii dumneavoastra, cu frica si cu cutremur, ihtrebandu-ma daca a inteles oare cineva ce am vrut eu sa transmit prin aceasta marturisire de credinta. Am vrut sa atrag atentia asupra unui lucru pe care de-o viata, de 60 de ani aproape, zilnic, zilnic, zilnic am cautat sa-l inteleg, cu privire la misiunea noastra, a preotilor. Preotul are misiunea de a-L prinde pe Mantuitorul in ingrijorarea Lui. Acesta e preotul, cel ce se zbuciuma asa cum Mantuitorul S-a zbuciumat, cu sudorile Lui de sange in fata celui mai de raspundere act petrecut in istorie.

Si preotul are de comunicat oamenilor, prin propria-i viata, ca "Imparatia Cerurilor s-a apropiat" de noi, iar mesajul trebuie sa ajunga la oameni desavarsit. Cum spunea Parintele Staniloae: "Baga de seama sa arati ce ai invatat; tu ai invatat suficient pentru a te putea duce sa incepi aceasta lucrare". Asta a fost taina, aceeasi cu a momentului pe care-l traim acum.

V-am intrebat adineaori daca e cineva care sa nu-mi fi inteles intentia cu care am venit, in urma frumoasei dumneavoastra provocari: "Haide, spuneti-ne ceva!". A fost o provocare dumnezeiasca aceasta pe care mi-ati facut-o prin inimile dumneavoastra, provocare ce m-a indemnat sa iau aminte si sa spun ceva, pentru ca examenul mortii sa ma afle cu datoria implinita. De aceea am spus ca nu mi-e greu sa stam aici pana maine, fiindca e asa de important lucrul acesta! E singurul lucru important: sa vedem ce avem dimineata real de facut, pentru a fi vii cu adevarat.

"Doamne, m-am gandit astazi sa fac atatea lucruri minunate. Vino cu mine sa le facem impreuna, ca Tu stii pana unde trebuie sa mergem si sa facem, numai Tu stii masurile lucrului".

Pentru aceasta mi-a fost draga poate inconstienta declaratie a lui Noica, atunci cand a zis: "Cuiva, care ne cuprinde in fiecare zi, la inceputul zilei, sa-i zicem neaparat: Fiinta - fiintarea - noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua si astazi, astfel ca iubirile si lucrurile noastre sa aiba sens, iar ziua de astazi sa tina, adica sa ramana zi adevarata toata ziua."

Nu si-a dat seama ce profund a vorbit. In toate studiile teologice pe care le-am citit n-am gasit asemenea concentrare de sens, prin care ne invita, la ce? La rugaciunea inimii care trebuie sa vibreze neincetat in noi, si noaptea, iar de nu e astfel cu putinta, macar in zorii zilei, cand ne trezim si o reactivam.

Celui care ne cuprinde sa-I zicem la inceputul zilei sa fiinteze-n noi. "Sa fiintezi in fiecare zi Tu, cu voia Ta, pentru ca viata noastra sa aiba sens si sa dureze", caci si asta e important: sa nu te opresti. Ai inceput sa lucrezi, ai inceput sa te incadrezi, apoi sa nu te opresti. Asa cum e dragostea care nu scade, nu se schimba, ci se mentine. Dragostea se mentine, e garantie a vietii.

M-a preocupat sa nu mor inainte de a vorbi despre toate acestea cu cateva suflete tinere, pregatite pentru a destepta lumea la realitate. Sunteti, majoritatea, cum eram si eu in anul IV, cand Parintele Staniloae mi-a zis: "Ai grija! Ce ai descoperit, sa se lucreze in oameni".

Aceasta grija o pun si la inima celor ce ma ascultati, a celor ce terminati Teologia, sau sunteti pe cale sa-L intelegeti pe Mantuitorul, pentru a putea pune in aplicare gandul Lui. Sa aveti grija sa va insusiti ceva din ceea ce aveti de aratat in urma celor invatate. Sa nu gresiti neglijand sau uitand ceva voi, care ati primit darul de-a invata despre tainele dumnezeiesti. Asta ma roade si pe mine.

Sa stiti ca sudori de sange trebuie sa apara si pe fruntile noastre ganditoare - ganditoare la ceea ce avem de facut pentru a-L descoperi pe Dumnezeu si taina dintre El si noi. Sudorile acestea incep sa curga pe preot in momentul cand pricepe ca in transmiterea tainelor teologice n-ai voie sa gresesti, iar pentru a nu gresi trebuie sa ne desavarsim pe noi insine. Sa ramanem pururea treji cu duhul, in permanenta dispozitie de slujire, flamanzi de Adevar, izvoare de iubire si bucurie sfanta.

Iubitii mei, in tot ce v-am spus este sfaramarea unui suflet ce se vede - fac o spovedanie acum - atat de pacatos! Pacatos, pentru ca nu am gasit mai din vreme ceea ce cu ardoare am patruns acum, in timpul din urma, obligat fiind de dragostea cu care voi m-ati intampinat si mi-ati cerut sa vorbim de Dumnezeu.

Dragostea aceasta m-a determinat sa caut mai profund in Sfanta Evanghelie si, cautand, am vazut ce n-am vazut pana acum. N-am vazut pana acum fiindca nu m-a obligat nimeni, asa cum m-a obligat dragostea voastra, a unor prieteni care v-ati tinut de capul meu.

Va spun, e spovedania mea: ma vad pacatos ca n-am stiut asta desavarsit, din prima zi, cand m-am aflat in fata oamenilor si-n fata Altarului. Simteam si atunci ce simteam, dar recunosc ca nu a fost destul. O vad asta in credinciosii pe care i-am avut si care trebuia sa creada mai temeinic in ceea ce aveau sa vada la mine, in modul meu de a crede.

Acestor credinciosi nu le-am putut atrage atentia incat sa inteleaga perfect. Nu stiu daca au fost cativa profunzi. Este situatia din toate bisericile: daca sunt atenti cativa la semnalele pe care le dau preotii! Nu au ei vina. Noi avem vina ca n-am dat foc fiintei noastre, incat vrand-nevrand oamenii sa vina si sa vada ce e cu noi, iar noi sa le putem spune secretul. N-am ars destul.

Cand mi-a atras atentia Parintele Staniloae: "Baga de seama, sa nu ramana ceva nestiut si nearatat oamenilor, avand vreo lipsa in lucrul tau si lasand afara ceva din scumpele taine ale lui Dumnezeu; ai grija!".

Dureros a fost ca nu a insistat suficient, asa cum profesorii nu lucreaza insistent nici cu sufletul studentilor, care ar trebui sa termine facultatea cutremurati de revelatie si de raspunderea de-a o comunica oamenilor. Avem misiunea de-a da foc lumii cu focul pe care Si-l dorea Hristos atat de mult. Sa arzi incat sa poti incendia sufletele pe care ti le da Dumnezeu spre trezire la Viata. Daca n-ai entuziasmul ardent si continuu pentru o asemenea pastorire, lasa locul tau altuia!

Iata situatia noastra, a celor care suntem pe marginea mormantului si simtim scurtarea ragazului, mi-as dori macar trei zile in care noi, cei ce tinem acum sfatul acesta, sa ne smulgem din amortirea inimii noastre si sa patrundem taina invierii lui Hristos.

In rugaciunile noastre preotesti, la Utrenie spunem asa: "De cu noapte alerg la Tine, Care esti viata si intelesul meu de a fi. Alerg catre Tine. Se face ziua si trebuie sa lucrez cu Tine. Doamne, - zice preotul in rugaciunea lui - de cu noapte sunt ingrijorat sa nu ma prinda ziua ne-trezit la realitatea ca eu cu Tine am de lucrat astazi". Iata preotia! Vrea cineva sa intrebe ceva?

Alin Campeanu, A.S.C.O.R.: Prin tot ce ne-ati spus in seara aceasta am gasit raspuns.

Parintele Miron Mihailescu: Da, n-ar mai avea sens sa intrebi ceva dupa ce ai inteles ce v-am spus. Dupa ce ti-a aratat Dumnezeu, clar, ce are El de gand cu tine, tu sa vii si sa-L mai intrebi: "Ce sa fac, cat sa postesc"? Mai are rost sa intrebi dupa ce ai aflat totul? Nu, nu cred ca mai are rost.

Intrebare din sala: Care e finalitatea procesului de indumnezeire?

Parintele Miron Mihailescu: Finalitatea este a pune in aplicare - pe baza credintei in inviere - acest duh al angajarii. Nu ma intreb eu care este si in ce consta finalitatea, caci Dumnezeu mentine dainuirea cu folos a impreuna-lucrarii cu El, in mod nevazut; nu le vad toate cate le lucreaza Dumnezeu in colaborarea mea cu El. Important e faptul ca El poate lucra in mine cele bune ale Lui.

Finalitatea este o traire luminoasa, numai in dragoste, indiferent de timp si loc. M-ati inteles? Finalitatea e in fiecare moment. Din moment ce am prins ce vrea Dumnezeu sa-mi spuna, eu am si vazut in mine totul infaptuit, astfel incat nu ma mai poate nimeni si nimic opri de a colabora cu El, iar lucrurile ce ies din mana mea, din gandirea mea, vor fi minunate, vor fi lucrari si concepte care oglindesc frumosul.

Aceasta e finalitatea: bucuria de a ma vedea pe mine insumi facand si gandind ce gandeste Dumnezeu. "Iata, Eu sunt!" M-am legat mereu de acest "Iata!" cu care incepe El orice enunt vizionar. "Daca le asumati pe toate cu Mine, sunt ca si realizate si nu va mai poate intoarce nimeni din drum". Pe talhar stim doar ca l-a luat imediat.

Acelasi: Care este finalitatea acestei colaborari?

Parintele Miron Mihailescu: Sa lucreze omul numai binele.

Acelasi: Si cu ce scop facem acest bine? Care e finalitatea binelui?

Parintele Miron Mihailescu: Binele isi este lui insusi scop. Ce sens are sa lucram binele? Se lucreaza binele si se traieste realizarea lui. Si la aceasta se refera Mantuitorul, tot in rugaciunea Lui: "Parinte, vreau ca bucuria Mea pe care-o am lucrand cu Tine in oameni, s-o aiba si oamenii lucrand cu Noi in ei insisi". A dorit Mantuitorul sa ne bucuram si noi de Dumnezeu, cum Se bucura Dumnezeu de noi, ceea ce se va dovedi in faptele noastre savarsite numai in colaborare adanca, intima, cu gandul lui Dumnezeu. Finalitatea este realizarea in fiecare moment.

Inaintea lui Dumnezeu nu este timp, nu este durata, e un prezent arzand continuu in lumina Lui. In momentul in care am inteles ce vrea El, eu am si ajuns in final, pentru ca sunt gata, sunt hotarat, de-abia astept ocazia sa ma daruiesc implinirii a ceea ce simt ca gandeste Dumnezeu cu mine si eu cu El.

Finalitatea este chiar momentul intalnirii duhului meu cu Duhul lui Dumnezeu, in intelegerea binelui si a frumosului din El. Deja eu am finalul, bucuria de a ma vedea pe mine proiectand ce gandeste Dumnezeu si-L chem si pe Dumnezeu sa pot finaliza planul sugerat chiar de El. Sa-L bucur pe Dumnezeu.

Noi traim bucuria lui Dumnezeu, incepand sa lucram. La inceputul lucrului, avem deja finalul: bucuria lui Dumnezeu de a ne vedea lucrand cu El. Eu vad totul ca si facut; nu concep sa las ceva nesavarsit din ce mi-a pus la inima Dumnezeu. Este perfectiunea inimii mele, de a nu lasa nimic nesavarsit din binele pe care l-am inteles. Duhul acesta se instaleaza-n mine.

Intrebati ce avem de facut? Spunem oare si noi: "Vom mai vedea"? Sa ne trezim dimineata si sa nu vedem ce avem de facut!? "Nu stim, sa mai vedem". Dar Duhul lui Dumnezeu, de care ne-am lipit acum, spune ca nu concepe sa ne vada dimineata pe vreunul facandu-se ca nu stie, ca a uitat.

Va spun, nu stiu ce fel de trezire sa ne impunem dimineata, ca sa se instaleze in noi fiintarea aceasta, cum zicea Noica: "Da-ne noua fiintarea noastra in Tine, Care ne cuprinzi cand ne trezim dimineata din somn." Fii cu noi la lucru, ca sa nu umblam degeaba; noi te vrem pe Tine lucrand, ca sa avem sens si ziua noastra sa fie zi. Altfel, e noapte. Ziua e zi numai in masura-n care omul o traieste cu Dumnezeu.

Ziua e trairea cu Dumnezeu in desfasurarea ei. Ne-am proiectat dimineata ce avem de facut si Dumnezeu ne da lumina in care sa ne desfasuram, impreuna cu El, inima noastra. Si, apoi, cand ne gandim ca mai avem de spus si altora!

Alta grija, sa nu dam ocazie nimanui sa se intristeze vazand in noi ceva nenatural, nefiresc, necurat. "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat toti sa aiba prilejul sa-L preamareasca pe Dumnezeu, uimindu-se cat e de minunat. Sa nu fie nici o fisura in faptele voastre". Sa nu existe nici o fisura, sa nu se gaseasca nimic din ce nu-i bine, din ceea ce nu trebuie sa fie. Asta ar fi.

Mantuitorul a zis: "Eu sunt in voi bucuria Tatalui de-a fi asemenea Lui". Suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu - o zicem cu usurinta, dar acest adevar se cere realizat si se poate realiza, pentru ca Hristos ne asigura: "V-am spus ca se poate pentru ca Eu sunt in voi viata. Nu voi sunteti vii, ci Eu sunt viu in voi!" Oamenii clatina capul, indoindu-se: "Oare chiar asa o fi?". Asa e omul. "Vedeti cum auziti! Cine are urechi de auzit, sa auda - zice Mantuitorul - vedeti cum auziti, sa se vada in voi ce auziti de la Mine - cand va spun ca va fi asa sau asa."

Ne-a spus tuturor, asa cum ne spune si noua in seara aceasta. Suntem un esantion de incercare de a concretiza taina lui Dumnezeu in inimile tinere care au in fata viata cu minunile ei posibil de realizat.

Omul care-L vinde pe Dumnezeu, omul care a aflat de la Dumnezeu minunile de bine si de frumos si pe urma le neglijeaza, mai bine sa nu se fi nascut. El o zice. S-a gandit la Iuda si la altii ca el. Cum spunem noi, cand ne impartasim: "Nu ca Iuda, ci ca talharul sa fiu eu cu Tine lucrand". Nu ca Iuda, facandu-ma pana la urma ca nu te cunosc, ci ca talharul care a alergat dupa Tine, in clipa cea din urma, ca sa nu ramana inapoi. "Nu ca Iuda, ci ca talharul." O zicem asa de usor, incantatoriu, dar cat de reala este in noi lepadarea de Iuda? "Doamne-fereste sa ajung sa Te vand pe nimicuri pe Tine, viata mea, cum a facut Iuda care a vandut taina si frumosul Tau pe niste nimicuri".

Ne-a atras atentia Mantuitorul, cu ocazia inmultirii painilor, cand ucenicii I-au spus ca-L cauta oamenii: "Nu pe Mine Ma cauta, ci gustul painii. Gandul la painea pe care au mancat-o ii aduce la Mine. Aveti grija sa va munciti pentru a ajunge sa intelegeti duhul painii cel adevarat, care sunt Eu, viata in voi, Eu, Care vin de la Tatal cu viata Lui. Pe ie sa Ma luati. Nu pe Mine Ma cauta. Cautati, cautati painea cea nepieritoare, cea vie. Munciti-va, ca atata mun citi pentru painea materialnica si pentru nimicuri. Murit muncind tot pentru nimicuri. Credeti-Ma pe Mine: Eu va sunt viata. Pe Mine sa Ma luati viata. Pacatul oamenilor e acela ca nu Ma cred. Veti muri in pacatele voastre, dar n-am ce sa va fac".

Tot in Evanghelia Lui - de la Ioan - zice: "Voi trimite pe Duhul Adevarului, Care ii va incunostinta pe oameni despre pacate, le va arata in ce consta tragismul vietii lor: in a nu crede ca Eu sunt viata."

Macar intr-o zi de ne-am pune mintea la treaba clipa de clipa, incercand - printr-o opintire launtrica strasnica, a atentiei - sa avem in tot ce gandim numai porniri dumnezeiesti, rezultate din consfatuirea fulgeratoare in Duhul Sfant despre Care crezi ca iti este inima, si gandire, si proiect.

Numai intr-o zi, cate bune tensiuni pot fi intr-o inima omeneasca, indreptari ale atentiei inspre binele dumnezeiesc, in fata oricarui gand ce sta gata sa se-nfiripe! Numai intr-o zi, ce stralucitoare intrezariri ale binelui! Daramite in toata viata, cata slava si amiaza de bine ar putea fi! Nu suntem noi ticalosi in cazul cand punem la indoiala toate acestea? Ce ticalosie incape-n noi, daca, dupa ce am trait asemenea minuni, mai putem zice: "Nu stiu, sa mai vedem".

Foarte gingasa este aceasta problema a vietii, a indumnezeitii reale a omului, a inimii lui, indumnezeire care e posibila si ceruta de Cel ce ne-a dat-o. "Cine are urechi de auzit - parca-L auzim peste noi cum ne sopteste - sa auda ce am zis Eu acum". Iar la Judecata, vom auzi: "Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, veniti, ca impreuna cu Mine ati fost. Eu cu voi am lucrat o viata intreaga, caci n-am fost Eu in voi si voi in Mine? Veniti sa-L vedeti pe Tatal Meu, cat e de minunat in dragostea Lui! Veniti acum si intrati intru aceasta nesfarsita taina de frumos si bine, caci ne cunoastem! Tot ce-ati lucrat o viata intreaga, in fiecare, Mie mi-ati facut, cu Mine ati lucrat. Veniti acasa, va asteapta Tatal Meu!"

De ce insa a zis si reversul: "Duceti-va, blestematilor, ca nu v-am stiut niciodata interesandu-va fe Mine. Nu va cunosc." Ce groaznica-i indepartarea vesnica! Poate auzi omul ceva mai groaznic decat acest: "Duceti-va!"? Dar ne intoarcem la partea cea imbucuratoare: "Veniti acasa! Cu Mine ati facut tot ce-ati facut. Veniti, sa se bucure de voi Dumnezeu, Care v-a dat aceasta viata, cu putinta de a trai dumnezeieste."

Nu e vorba impodobita. Suntem, real, indumnezeiti. Cine-i ca noi? Este o infricosata realitate, caci ea e posibila. Mi-a dat mie, amaratului, puterea sa zic ca e posibil. Cine lucreaza acum prin mintea mea si a ta, a celui care vrei sa incepi? Cine ne-a dat puterea de a sta aici? Cine? De unde e misterul acesta? Nu e de pipait undeva, in adanc? Sa nu fim misei si macar atat sa recunoastem in sinea noastra: "Cat ar fi de bine sa fie asa!".

Care bine ar putea fi altul decat acesta? Unde puteti gasi vreo zare de alta intelegere a binelui decat cel pe care, uite, il pipaim noi acuma? Vorbim de lucruri care nu se vad si ne e teama ca ne-am putea lipsi de ele, lasand balta sfatuirea noastra.

Zic si eu ca Parintele Staniloae: "Bagati de seama ca Teologia impune sa nu faci nici o greseala!". Ce inalt e lucrul acesta, daca il incepeti dimineata si-l duceti la bun sfarsit cu toata ravna pentru taina lui Dumnezeu! Cand deschizi ochii, de dragul de a intra in ea - in taina Lui! Va sta viata inainte.

Imi zicea un plugar: "Primavara, parinte, tineam sa fiu cel dintai cu plugul in brazda. Atata ravna aveam sa urnesc eu lucrul ce trebuia lucrat, sa fiu in capul randului". De ravna aceasta zice Psalmistul, pe seama Mantuitorului: "Ravna Casei Tale m-a mancat pe mine". Cand L-au gasit parintii in Templu, la doisprezece ani, El le-a raspuns: "Nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fiu in lumea aceasta, si nu in alta parte? In ale Tatalui Meu - in aceea e firescul Meu, acolo trebuie sa ma cautati" si acolo sa ne gaseasca si pe noi diminetile - cs pe acel om cu plugul - chemandu-L pe El: "Hai cu mine, Doamne, ca Te-am inteles. N-am bagat de seama pana azi, dar acum pricep. Hai cu mine, sa vezi ce-am inteles din ce-am aflat de la Tine ca am de facut!".

Parintele Miron Mihailescu

.