CONSIDERATII DESPRE PACAT

 

1. De fiinta omului tin virtutea si pacatul; ele tin de conditia omului in timp si spatiu, in cuprinsul vietii lui pamantesti, dar cu efecte directe asupra dimensiunii  eshatologice  a  omului:  fericirea  vesnica  sau  osanda  ves­nica. Aceasta inseamna ca pentru a-si  atinge tinta sa ultima,  mantui­rea, omul trebuie sa-si conformeze viata cu legea morala care este in­sasi expresia vointei  lui  Dumnezeu.  Dar  in  temeiul  vointei  libere  de care  dispune,  credinciosul poate  lucra  si  in directia contrara,  calcand sau   neimplinind   prescriptiile   acestei   legi.   Actele   si   lucrarile   noastre, neconforme   cu   legea   si   constiinta   morala   dreapta  se   numesc   fapte moral-rele sau pacate.

  Punand  stapanire pe  om,  ele  il  inrobesc  si  il indeparteaza atat de Dumnezeu si de semeni, cat si de sine insusi. Ele constituie o activitate negativa pentru subiectul lor, de aici si respon­sabilitatea autorului lor pentru ele si pentru urmarile lor, in viata lui proprie dar si in viata semenilor.

Pacatele sunt legate de patimi si duc la patimi, si impreuna au o serie de cauze comune, care le favorizeaza aparitia, frecventa si chiar gravitatea, in afara unei cauze particulare sau accidentale. Dar si unele si altele, adica si pacatele si patimile, reclama in ultima instanta vointa libera a omului, care se invoieste cu ele. Notiunea de pacat indica, teo­logic, doua realitati cu un profund continut doctrinar : pacatul proto-parintilor numit si pacat stramosesc, transmis tuturor urmasilor lui Adam, prin nastere, si pacatul personal, pe care il savarseste fiecare om prin vointa proprie, legat insa de primul, adica de consecintele lui in urmasii lui Adam. Dar si unul si altul constituie o lucrare rea sau lipsa binelui.

2.   Existenta pacatului tine intr-un fel de om, adica de fiintele spi­rituale, personale, inzestrate cu ratiune, sensibilitate si vointa libera si inseamna totdeauna o opozitie, o abatere de la lege prin neimplinire sau  prin  calcarea  constienta  si  libera a  acesteia.

Implicand o folosire in sens negativ a libertatii si fiind o actiune rea sau cuprinzand o rautate, pacatul personal este legat de pacatul stramosesc si de aparitia raului in lume si in viata omului. In­ceputul raului in lume este legat de aparitia duhurilor rele, prin caderea unora dintre ingeri, care au rupt din propria vointa libera comuniunea cu Dumnezeu dorind sa aiba fericirea in ei si prin ei si sa fie ca Dumnezeu. Vrand sa fie intocmai ca Dumnezeu, deci, din mandrie au cazut din comuniunea cu Dumnezeu si au de­venit,  din ingeri,  duhuri rele si inceputul raului in lume.

Dar diavolul are rautatea prin libera alegere a vointei si nu prin firea  lui,  caci  ingerii au  iesit buni  din mana  Creatorului.

Raul nu-si are inceputul in Dumnezeu si nici nu este principiu; nu este legat de esenta realitatii, a realitatii eterne sau a celei create de Dumnezeu. Subliniind aceasta idee, Sfantul Vasile cel Mare afirma : Originea raului si deci a pacatului in viata omului, si prin om in intreaga creatie legata de om, sta in vointa libera a omului care, con­simtand la sfatul celui rau (Fac. 3, 4-7) a calcat porunca lui Dumne­zeu data lui spre pazire (Fac. 2, 16-17 ; 3, 3) si a cunoscut binele si raul (Fac. 3, 22), adica binele din care a cazut si raul pe care l-a ales prin libera alegere. Porunca i se daduse spre comuniune de viata cu Dumnezeu : <> Fac. 2, 16-17. Ascultarea si implinirea poruncilor avea sa aduca protoparintilor si urmasilor lor intarirea voin­tei in nevinovatie si nestricaciune pe drumul desavarsirii si indumnezeirii. Caci ea, porunca, cuprindea intreaga lege morala, adica vointa exprimata a lui Dumnezeu, incat pazirea sau calcarea ei insemna pazirea sau calcarea intregii legi. De aceea, modul comportarii omului fata de aceasta era semnul deciziei lui libere si constiente pentru inaintarea lui spre asemanarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26), cu ajutorul, lui Dumnezeu,sau semnul ca vrea sa se ridice prin propriile puteri, dar nu spre Dum­nezeu, ci sa devina ca Dumnezeu, cum il amagise diavolul   (Fac. 3, 5).

Raul este al unei persoane, este produs de o persoana si produce in cel care il suporta o durere morala, un sentiment de nedreptate, o neintelegere, iar in cel care il savarseste sau pricinuieste chinurile remuscarii sau satisfactii nebunesti, precum si deteriorarea fiintei si vietii acestuia. Astfel, pacatul protoparintilor a atras dupa sine, pentru acestia si pentru urmasii lor, pierderea dreptatii originare, adica a feri­cirii paradisiace.

La randul ei, pierderea dreptatii originare a adus dupa sine alte­rarea naturii umane, adica stricarea integritatii si perfectiunii origi­nare a puterilor sufletesti ale omului si, odata cu aceasta, nimicirea armoniei dintre suflet si trup, aparand intre acestea lupta si potrivnicia, in care izbanda este adesea de partea patimilor. Prin pacat, chipul lui Dumnezeu in om s-a stricat, s-a intunecat, dar nu s-a distrus sau desfiin­tat. Caci puterile sufletesti : ratiunea, simtirea si vointa libera in care este imprimat acest chip dumnezeiesc, s-au pastrat, dar mult slabite. Dovada este faptul ca, dupa cadere, tendinta si capacitatea de cunoas­tere si voire a binelui s-au mentinut, dar lipsite de putere. Adam si Eva, dupa greseala savarsita, au auzit si recunoscut vocea lui Dumne­zeu si s-au simtit vinovati si rusinati (Fac. 3, 8-10), dar fara sa poata intreprinde ceva pozitiv, mantuitor. Si-au cunoscut goliciunea (Fac. 3, 10), dar Dumnezeu le-a dat imbracaminte de piele si i-a imbra­cat (Fac. 3, 21). Si prin greseala lui Adam a intrat pacatul in lume, transmitandu-se la toti urmasii, cum arata Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele : <> (Rom. 5, 12, 17). Desigur, nu mostenim greseala perso­nala a protoparintilor, ci starea de pacatosenie si intinaciune sau rau­tate, impreuna cu vina rezultate din fapta personala rea, adica din primul pacat al lui Adam. De altfel, aceasta stare de pacatosenie si stricaciune impreuna cu vina pentru aceasta constituie ceea ce se nu­meste pacatul stramosesc. Aceasta stare de stricaciune si pacatosenie a patruns in firea omeneasca a lui Adam, pe care o mostenesc toti, cum spunea psalmistul :  (Ps, 50, 6).

Prin lucrarea Sa rascumparatoare, Mantuitorul Iisus Hristos, elibereaza pe om din robia pacatului si a mortii, impacandu-l cu Dum­nezeu si ii restaureaza si innoieste intreaga lui fiinta si viata, redandu-i frumusetea chipului dumnezeiesc.

Pacatul personal este un obstacol pe calea mantuirii, ducand la saracirea comuniunii credinciosului cu Dumnezeu sau chiar la ruperea acestei comuniuni si, deci, la pierderea mantuirii. Pacatul personal si patimile trebuie luate in serios, date fiind consecintele lor asupra mantuirii insesi si a vietii umane in societate.

3. Dar ce este pacatul personal si care sunt conditiile care favori­zeaza savarsirea lui ? Atat in Vechiul cat si in Noul Testament, pacatul este conceput ca ceva negativ, opus vointei si ordinei divine.

In Vechiul Testament, el este conceput, in primul rand, ca neascultare : protoparintii calca porunca lui Dumnezeu (Fac. 2, 16 ; 3, 11-12). Pacatul savarsit de urmasii lui Adam este pedepsit in chip diferit (Fac. 4, 9-16 ; 6, 5-7, 11-13). Odata cu promulgarea legii mozaice, pacatele sporesc, prezentandu-se ca acte de razvratire, mai ales cand sunt si acte de idololatrie. In vremea profetilor, pacatul apare ca o ofensa fata de Dumnezeu si aproapele si ca infidelitate la fagaduinta facuta lui Dumnezeu de catre poporul ales, un fel de adulter, caci Dum­nezeu nu vrea ca iubirea ce I se cuvine sa fie impartita cu altcineva sau sa I se refuze de Israel (is. 1, 2 ; Ier. 3, 1-2).

In Noul Testament, pacatul are o motivatie mai profunda si conse­cinte multiple. El nu este un simplu act de abatare de la lege, prin comitere a ceva negativ, sau omitere, adica nesavarsire a ceva pozitiv, cerut de lege. In pacat omul este prezent cu intreaga sa fiinta, si de aceea pacatul se rasfrange cu consecinte asupra intregii fiinte a savarsitorului. Diferitele vindecari savarsite de Mantuitorul Hristos sunt pre­zentate in acelasi timp ca iertari de pacate sau in primul rand ca iertari de pacate si apoi ca vindecari (Matei 9, 2, 6 ; Marcu 2, 5 ; Luca 5, 18-20, 24). Mantuitorul staruie indeosebi asupra consecintelor nefaste ale pacatelor asupra sufletului si trupului omului. Izvoarele pacatului sunt inima rea (Mat. 15, 19-20 ; Marcu 7, 21) si ispita celui rau (Mat. 13,39 ; Ioan 3, 8). Prin pocainta, pacatul este iertat de Dumnezeu chiar in lumea aceasta (Fapte 2, 38).

Pacatul este o opunere la legea lui Dumnezeu (Rom. 3, 20 ; 7, 7) ; o neascultare sau calcare a legii sau poruncii, lui Dumnezeu (Fac. 2, 16-17 ; 3, 6 ; Evrei 2, 2).

Parintii si scriitorii bisericesti, aprofundand datele Sfintei Scripturi, au staruit indelung asupra neascultarii (Teofil din Antiohia si Sfantul Ioan Gura de Aur) si instrainarii credinciosului de Dumnezeu (Sfantul Vasile cel Mare isi Sfantul Grigorie de Nyssa), ca esenta a pacatului.

Dupa inceputurile si continutul lor, pacatul si patima sunt in lega­tura stransa. Daca pacatul este in opozitie directa cu fapta buna singu­lara, patima este in opozitie cu virtutea si este intr-o legatura de conti­nuitate cu pacatul si anume, patima este o activitate continua si stator­nica prin care savarsim raul ; este un pacat continuu, care ajunge sa robeasca pe om si de care omul cu greu se mai poate elibera de el.

Purificarea de patimi este un proces continuu si foarte anevoios care nu se poate obtine realizand o stare neutra a sufletului, ci inlocuind patimile cu virtutile contrare acestora.

Iar culmea spre care duce efortul nevointelor si treptele tuturor virtutilor,  daca asceza are ca scop direct purificarea trupului si sufletului de patimi si pacate, o constituie o alta virtute, si anume virtutea nepatimirii sau starea nepatimasa. Nepatimirea la randul ei inseamna mai intai restabilirea firii din starea ei de boala la care au coborat-o pacatele si patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire prin lucrarea harului dumnezeiesc. Abia acum, credinciosul, cu intreaga lui fiinta, inainteaza spre iluminare, cand va apare pe primul plan lucrarea daru­rilor Duhului Sfant.

4. Pacatul are notele lui distinctive

a)  Fiecare pacat, presupune inainte   de   toate,   intrebuintarea deplina a mintii, deoarece numai cu ajutorul mintii sau ratiunii poate fi cunoscut obiectul ce-l va intreprinde vointa. Deplina intrebuintare a mintii este prima nota sau caracteristica a pacatului. Caci   unde   nu functioneaza ratiunea, nu este nici libertate. De aceea, faptele copiilor mici, ale nebu­nilor si ale tuturor celor   lipsiti   de   judecata   mintii   pot fi impotriva legilor dar nu pot fi socotite pacate.

b)  Pacatul inceteaza de a fi pacat daca savarsitorul lui, desi se afla in deplina intrebuintare a mintii, este  restrans sau chiar impiedicat in folosirea libertatii sale. Deci, a doua nota a pacatului o constituie consim­tamantul vointei libere sau,  altfel spus,  libera   decizie a savarsitorului pentru actiunea rea intreprinsa.

c)  A treia nota   caracteristica   a  pacatului   este  cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta sau cel putin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi de catre savarsitorul faptei.

d)  Lucrarea pacatului este evitabila, adica sta   in   puterea credin­ciosului de a se putea indeparta de la o astfel de actiune rea. Aceasta este a patra conditie si nota caracteristica a pacatului.

Desigur, notiunea pacatului este strans legata de notiunea raului, insa este mai restransa decat notiunea raului. Pacatul este raul moral, raul cel mai grav si cauza tuturor celorlalte rele. Dar si raul si pacatul sunt explicate prin vointa libera a persoanei, mai intai a diavolului, adica a ingerilor cazuti din mandrie, deveniti duhuri rele, si apoi a omului care s-a invoit cu sfatul celui rau si a calcat porunca din dorinta de a fi intocmai ca Dumnezeu. Vointa libera singura este cauza eficienta si deficienta a pacatului. Sfanta Scriptura da marturii numai in acest sens. Astfel, libertatea "omului credincios este, deopotriva, o conditie a faptei bune si a pacatului: (Ioan 1, 12). Pacatul vine de la vointa noastra libera  (Mat.  23,  37),  caci fiecare este ispitit de insasi pofta sa (Iac. 1, 13-14), sau stiind ce este bine sa faca si nu face savarseste pacat (Iac. 4, 17). Parintii si scriitorii bisericesti au toti aceeasi conceptie. Astfel. Sfantul Vasile cel Mare arata ca izvorul pacatului suntem noi insine cu voia noastra libera.

Raului i-a dat existenta o persoana creata, inzestrata cu ratiune, simtire si vointa libera. Si niciodata raul nu se prezinta omului asa cum este, ci sub chipul unui bine, caci raul ca atare nu atrage, ci res­pinge. Pacatul se deosebeste net de o imperfectiune fiindca aceasta este o calcare libera si constienta a legii. Pentru ca o actiune sa fie rea din punct de vedere moral, trebuie sa constituie o abatere de la un scop moral bun si sa fie voluntara. Rautatea acestei actiuni isi are sursa in starea dezordonata a savarsitorului ei fata de scopul moral bun, iar vina pentru aceasta, in caracterul ei de actiune libera, voita a savarsitorului. De aceea, pacatosul este responsabil pentru pacatele sale. Acestea ii sunt imputate pacatosului nu numai de Dumnezeu a carui vointa si Lege ii este calcata constient si liber, ci si de propria lui constiinta morala, cu ajutorul legii insesi.

 

.