Cosmologia teonoma

- perspectiva asupra cosmologiei crestine -

In cele ce urmeaza as dori sa subliniez solutiile noi pe care le propune parintele profesor Dumitru Popescu, pentru prima oara in teologia romaneasca, in dialogul actual intre teologie si stiinta privind originea lumii si a vietii, printr-o noua perspectiva asupra cosmologiei crestine, in care adevarul revelat al creatiei lumii se impaca cu cuceririle stiintei contemporane si se depaseste vechiul antagonism dintre creationism si evolutionism.

Dupa cum se stie, problematica protologica si eshatologica privind inceputul si sfarsitul lumii este prezenta in toate culturile, incepand cu omul arhaic si sfarsind cu omul modern si postmodern. La inceput, imaginatia mitologica si speculatia filozofica au constituit principalele forme ale raspunsului omului dat acestei enigmatice probleme.

Incepand cu Grecia antica, acestora avea sa li se opuna, la sfarsitul Antichitatii, adevarul Revelatiei crestine, iar in cultura europeana stiinta. Mitologia, filozofia, stiinta si teologia vor constitui partenerii unui dialog peren, cand pasnic, cand polemic, pentru a lamuri misterul originii lumii si a vietii, dialog care va constitui substanta insasi a culturii europene.

Teologia Bisericii a incercat mereu sa exprime si sa justifice adevarul revelat cu privire la geneza omului si a lumii in delimitare sau convergenta apologetica cu viziunile paralele ale filozofiilor si stiintei dominante intr-o epoca sau alta. in Antichitate si in Evul Mediu in prim-plan a stat realizarea unei convergente si in acelasi timp critice intre Revelatia biblica si filozofia neoplatonica ori aristotelica si stiinta astronomica ptolemeica.

Pornind de aici, teologia medievala a creat un model al genezei lumii bazat pe integrarea datelor revelate intr-un sistem al lumii oferit de filozofia si stiinta antica. Acest sistem teologico-filozofic, cu puternice valente sociale conservatoare, a fost insa dinamitat, incepand cu Renasterea, de stiinta moderna clasica galileo-newtoniana. Pe fundalul mentalitatii iluministe din secolul al XVIII-lea si al pozitivismului din secolul al XIX-lea, parea sa se fi instaurat un conflict iremediabil si definitiv intre stiinta si teologie, ratiune si credinta.

Pentru atenuarea acestui conflict s-au incercat diverse solutii apologetice, combinand o atitudine pozitiva si, respectiv, negativa (de respingere) a stiintei moderne si o lectura simbolica a datelor revelate. Dar nici una din incercarile de congruenta nereusind sa se impuna, incat geneza lumii si a vietii a continuat sa fie problematica pentru constiinta omului de astazi. Acesta a fost de natura a alimenta solutii ideologice facile, de tip exclusivist, fundamental ist, atat stiintific, cat si religios; astfel, evolutionismului i s-a raspuns simetric din tabara unor teologi printr-un asa-zis "creationism stiintific".

Dar asa cum a aratat pr. prof. Dumitru Popescu, "cosmologia ortodoxa n-a cunoscut conflictul cu stiinta, asa cum s-a intamplat in Apus, unde teologii au vazut in cosmologia antica o philosophia perenis sau ultimul cuvant pentru interpretarea datului revelat, in acest context, disputa nu e cu Scriptura, ci cu o teologie care a inteles Scriptura gresit".

Adevaratul conflict nu este deci intre ratiune si credinta, ci doar intre un anumit gen de stiinta si o anumita forma de teologie; prin urmare, acest conflict nu exista intre stiinta ca atare si Revelatia in sine, ci intre schemele interpretative ideologice in care acestea au fost interpretate apologetic. Si principala responsabila pentru aceasta stare de fapt a fost filozofia Antichitatii tarzii, ale carei axiome s-au infiltrat masiv in teologia medievala si au fost mentinute in stiinta clasica.

Rationalismul si determinismul filozofic antic patruns in teologia scolastica si de aici in stiinta clasica, au reusit sa dezafecteze atat Revelatia biblica, cat si stiinta moderna, conducand la o profunda diviziune cosmologica si antropologica, la refuzul evolutiei si al timpului, pa dimensiuni constitutive ale naturii in ansamblul ei.

Astazi stiinta contemporana descopera ceea ce Facerea si Biblia revelase deja (iar crestinatatea apuseana uitase sub presiunea axiomelor filozofiei antice): conectivitatea universala, legatura intima a tuturor fiintelor individuale si a speciilor lumii materiale, unitatea esentiala dintre natura si om, dintre macrocosmos si microcosmos, dintre inceputul si sfarsitul universului. Aceste conexiuni au fost uitate in teologia medievala occidentala, reconfigurata de Fericitul Augustin pe liniile de forta ale neoplatonismului, iar de Toma d'Aquino pe cele ale aristotelismului, filozofii caracterizate prin teama de miscare si fixatia obsesiva pe stabilitate.

Teologia scolastica a validat astfel modelul geocentric recesiv al lui Ptolemeu, conform caruia universul se prezenta sub forma a noua sfere concentrice transparente, puse in miscare de un primum movens divin situat in afara lor. Exista o diferenta esentiala intre miscarea circulara perfecta a corpurilor ceresti si miscarea haotica a elementelor de pe pamant. Situat in zona sublunara, in chiar centrul universului, pamantul supus ororilor schimbarii era locul cel mai sordid din acest univers inchis.

Circularismul, geocentrismul si dualismul erau dogmele acestui univers inchis ce se prezenta ca "un cuib de sfere rotindu-se in jurul lor insesi si ramanand totusi pe loc si ascunzandu-si secretul rusinos: acel centru izolat in carantina sublunara". Acest model ce va fi perfectionat apoi de Dante in Divina comedie, era alcatuit din Dumnezeu + noua sfere ceresti + noua etaje ale muntelui purgatoriului + noua cercuri concentrice ale infernului; in centrul lumii fiind iadul, acest univers inchis static devenea de fapt "diavolocentric". "Umbra lasata de Augustin, spune A. Koestler, a fost deci intunecata si deprimanta", caci o data cu el "universul a fost recongelat, iar stiinta paralizata."

Spre deosebire insa de cosmologia autonoma dualista a Fericitului Augustin, ce a avut un rol atat de nefast in Apus, dupa care Dumnezeu este doar Cauza prima a lucrurilor, iar ratiunile seminale ale acestora cauze secunde care functioneaza independent de Dumnezeu, cosmologia teonoma panenteista, biblica si patristica, proprie traditiei ortodoxe, afirma atat transcendenta, cat si imanenta si prezenta continua a lui Dumnezeu in intreaga creatie.

De aceea "ea se distanteaza atat fata de creationism, cat si fata de evolutionism, ambele sisteme cosmologice autonome deiste. Nu poate accepta nici creationismul, care considera ca lumea a fost perfecta din momentul creatiei, intrand prin aceasta in conflict cu evolutionismul, dar nici evolutionismul, fiindca acesta considera ca lumea se dezvolta prin ea insasi, independent si autonom, fara legatura cu Dumnezeu. Cosmologia teonoma depaseste aceste doua tendinte prin conceptia despre procesul de creatie continua, care isi are obarsia in creatia de la inceput, prin care Dumnezeu a scos lumea din neant si se incununeaza cu creatia finala, intr-un cer nou si un pamant nou, in Hristos Logosul Creator si Mantuitor".

Fara discutie, cum remarcau V. Lossky si Dumitru Popescu, "cosmologia Parintilor greci reproduce cu necesitate imaginea universului potrivit stiintei din epoca lor. Dar acesta nu depreciaza propriu-zis fondul teologic al comentariilor cu privire la istorisirea biblica a creatiei. Teologia n-a intrat niciodata la invoiala cu filozofia in vreo incercare de sinteza doctrinara. Neavand vreo preferinta filozofica, Biserica se va sluji totdeauna cu multa libertate de filozofie si de stiinta, in scop apologetic, dar ea nu va avea niciodata de aparat adevaruri relative si schimbatoare, asa cum apara adevarul neschimbator al dogmelor sale. De aceea, invataturile cosmologice vechi si moderne nu vor afecta deloc adevarul fundamental descoperit Bisericii. Teologia se impaca foarte bine cu orice teorie stiintifica despre univers, cu conditia ca aceasta din urma sa nu-si depaseasca limitele si sa nu incerce sa nege ceea ce se afla in afara campului sau vizual."

Avand in vedere ca nu exista de fapt conflict intre stiinta ca atare si Revelatia in sine, ci intre schemele interpretative ideologice in care acestea au fost prezentate apologetic, in incercarea de aflare a unui raport just intre interpretarea traditionala a referatului biblic despre creatie si teoriile cosmologice stiintifice actuale, pr. prof. Dumitru Popescu va oferi el insusi o interesanta Schita pentru o interpretare contemporana a referatului biblic despre cosmo-antropogeneza. Intrucat in ultima instanta problema explicarii cosmoantropogenezei se reduce la "schemele interpretative" folosite de teologie si stiinta, parintele profesor vorbeste mai intai despre "modul interpretarii" si apoi despre "interpretarea textului biblic" insusi. In acest scop el "renunta cu curaj la sugestiile vechii cosmologii pentru a evidentia inspiratele intuitii ale Parintilor, compatibile cu datele stiintei actuale, si va decontextualiza cosmologia patristica traditionala, pastrand elementele capabile sa promoveze un dialog cu stiinta actuala".

In ce priveste textul inspirat al referatului biblic despre creatie (Fc cap. 1-2), trebuie spus ca el prezinta "o dificultate majora".intreaga descriere se face prin analogii luate din experienta evreilor din timpul lui Moise, mai mult sau mai putin relevante pentru omul contemporan, asa incat limbajul sau iconic, poetic, trebuie decriptat cu atentie.

Referatul biblic nu vrea sa fie o istorie a creatiei si "nu propune o cronologie, ci e o perspectiva concentrica si functionala. Ordinea "zilelor" creatiei e mai mult logica, urmand sa exprime planul si implicarea directa a lui Dumnezeu in aducerea la existenta si in organizarea universului". Fiecare "zi" e o "dimineata" fata de cea anterioara, adica o depaseste prin concretizarea planului lui Dumnezeu despre lume, dar "seara" pentru ceea ce urmeaza (si pe care o depaseste printr-o noua precizare a intentiei divine).

Termenul "zi" nu trebuie luat in sens obisnuit, ci in comparatia cu "ziua de munca", pentru a indica prezenta activa a lui Dumnezeu: tot ceea ce exista este lucrat de Dumnezeu, asa incat "miliardele de ani pe care le numara stiinta nu mai sperie pe teolog". "Zilele de munca" sunt aproape identice cu cele "sase etape ale facerii" lumii, prin cuvantul atotputernic al lui Dumnezeu. Interpretarea textului referatului biblic despre creatie, porneste de la distinctia introdusa pentru prima data in teologie de Sf. Atanasie cel Mare, intre nasterea din veci din Tatal si facere, ca aducere la existenta a lumii de Dumnezeu, motiv pentru care trebuie sa se foloseasca termenul de cosmogeneza (crearea lumii) de catre Dumnezeu si nu termenul de cosmogonie (nasterea lumii) din Dumnezeu.

Termenul de "facere a lumii", "a facut Dumnezeu" (Fc 1,1), indica un inceput al existentei ei, ca nu e coeterna, nu e o emanatie, ci e opera vointei libere a lui Dumnezeu, Care a adus totul la existenta "din nimic". Prin aceasta se arata diferenta ontologica dintre creatie si Creator, dar si fata de toate sistemele cosmologice, filozofice si religioase necrestine, intrucat numai "prin credinta intelegem ca prin cuvantul lui Dumnezeu s-au intemeiat veacurile (lumile), cele ce se vad s-au facut din cele ce nu se vad (din nimic)" (Evr 11, 3).

In creatia lumii de catre Dumnezeu e data unitatea fundamentala a intregului cosmos, "cer si pamant", "cerul" reprezinta aspectul nevazut, inteligibil al creatiei, iar "pamantul", aspectul vazut, sensibil, al acesteia. Unitatea si convergenta lor fiind date, dupa Sf. Vasile cel Mare, in baza lor spirituala comuna, in faptul ca cele vazute se intemeiaza pe cele nevazute, iar dupa Sf. Atanasie cel Mare si Sf. Maxim Marturisitorul in faptul ca intreaga creatie reflecta planul paradigmatic, conceput de Dumnezeu din veci, dupa care lumea intreaga se misca "izotropic" spre scopul comun, odihnirea in Logosul Creator si Mantuitor.

De la inceput referatul biblic isi concentreaza atentia asupra "pamantului", asupra aspectului vazut al creatiei (Fc 1, 2), care era "nevazut si neintocmit" si pe care Sfintii Parinti il interpreteaza ca o "materie primordiala", neoranduita, creata din nimic si care urmeaza a fi organizata de Ziditor in cele sase zile. Expresia "intuneric era deasupra pamantului si Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei" si cea din versetul urmator "si a zis Dumnezeu", in care se recunoaste, comparand-o cu Prologul Evangheliei dupa Ioan, Persoana Logosului, Fiul lui Dumnezeu, Care "era dintru inceput la Dumnezeu si prin Care f toate s-au facut" (In 1, 2-3), indica clar prezenta intregii Sfinte Treimi inj actul creatiei, ceea ce are o importanta covarsitoare.

Aducand-o la existenta prin Logosul si Duhul, Tatal a intemeiat lumea rational (cai intiparire a Logosului) si spiritual (ca pecete a Duhului). Fundamentarea logica si spirituala a lumii confirmata de fizica actuala care vorbeste de un substrat informatic relational-energetic al cosmosului, dezvaluie valoarea si sensul teocentric sau teonom al creatiei, in contrast cu cosmologiile dualiste autonome.

Analogia "apei" arata inconsistenta si dinamica pamantului, originar. Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, "nu era o apa simpla, ci era o energie plina de viata... in miscare care se framanta si cuprindea totul", iar purtarea Duhului peste ape, dupa Sf. Vasile cel Mare, inseamna ca Duhul, Domnul de viata Facatorul, "pregatea apele pentru nasterea vietii", ceea ce arata ca "dezvoltarea ulterioara a cosmosului s-a realizat prin energiile conjugate ale Duhului si ale apelor".

Dupa Sfintii Parinti, toate lucrurile ce au fost aduse la existenta de Tatal, prin Fiul si in Duhul Sfant, nu sunt altceva decat materializari in timp ale gandului sau planului lui Dumnezeu din veci cu privire la creatie, respectiv concretizari ale ratiunilor sau paradigmelor divine ale tuturor lucrurilor, ratiuni care sunt in Logosul sau Ratiunea suprema inainte de a fi lumea si care se realizeaza in timp nu de la sine, ci prin, vointa Logosului divin.

"

In El (Logosul sau Ratiunea suprema), spune Sf. Maxim Marturisitorul, sunt fixate ferm ratiunile tuturor lucrurilor si El le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca pe unele ce sunt toate in El si la El, chiar daca toate acestea, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta o data cu ratiunile lor sau i de cand sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare isi primeste existenta efectiva si de sine la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului, fiind create conform cu ratiunile lor. Fiindca Creatorul exista pururea in mod actual, pe cand creaturile exista in potenta, dar actuale inca nu".

 

Cum remarca parintele profesor, pentru traditia rasariteana ratiunile lucrurilor nu trec automat din stare de potenta in stare de act, prin puteri care le sunt inerente, in mod autonom si independent de Dumnezeu, ca ratiunile seminale in conceptia augustiniana, ci toate se actualizeaza prin vointa Logosului divin atunci cand voieste. Sf. Maxim este deci impotriva teoriei evolutioniste, dupa care lucrurile si fiintele apar in existenta in mod autonom, mecanicist, si se declara in favoarea unei creatii continue a tuturor lucrurilor din univers, controlata de Logosul sau Ratiunea suprema si care isi are punctul de plecare in creatia initiala si se incununeaza in aparitia unui cer nou si pamant nou, cand Hristos va fi totul in toate.

Pamantul initial, materia informa a fost organizata in sase zile care corespund cu cele

"sase etape ale facerii" sau ale organizarii lumii intr-un "cosmos armonios" sau, dupa expresia Sf. Atanasie cel Mare, intr-o "ordine intru totul armonioasa a cosmosului". Aceste etape indica o dezvoltare a cosmosului ca si un evolutionism, insa nu una intamplatoare supusa hazardului sau din determinari imanente (ca in cosmologia autonoma apuseana despre cauzele secunde), ci o dezvoltare conform planului lui Dumnezeu conceput mai inainte de a fi lumea si care e condusa permanent de El "pana la ydeplina actualizare a ratiunilor tuturor lucrurilor".

 

Astfel, in ziua I (Fc 1, 3-5), inceputul organizarii cosmosului, Dumnezeu a creat lumina separand-o de intunericul initial si pe care a numit-o

"zi", iar intunericul "noapte", care este pamantul "nevazut si neintocmit". "Apele, energiile pline de viata", sunt activate acum prin energiile Duhului la porunca lui Dumnezeu. "inceputul universului vizibil, zice parintele profesor, este o uriasa explozie de lumina, de energie, asa cum e descris astazi de scenariile cosmologice ale oamenilor de stiinta".

 

In ziua a II-a (Fc 1, 6-8), Dumnezeu a creat

"taria", prin care a despartit apele si pe care a numit-o "cer". Nu e vorba de bolta cereasca, instelata, ci, dupa Sf. Vasile cel Mare, e o putere "care face caL pamantul, care este mai greu decat apa, sa stea suspendat in mijlocul universului si tot ea face ca acea enorma cantitate de apa, care prin firea ei are tendinta de a curge in jos si a se raspandi... sa ramana imobila im mijlocul pamantului". Aceasta interpretare, zice parintele profesor; "ne permite sa intelegem prin "tarie" forta gravitationala prin care toate se organizeaza si-si regleaza ritmurile potrivit cu ratiunea lor de a fi;" gravitatia si celelalte forte modelatoare sunt expresiile active ale rationalitatii creatiei prin intermediul carora Dumnezeu se implica in viata si in miscarea creatiei Sale. Ceea ce insa n-au sesizat exegetii din vechime e ca pamantul zilei a Ii-a nu mai e "pamantul nevazut si neintocmit", ci planeta noastra. Ziua a D-a infatiseaza un moment al geologiei planetei: pamantul era invaluit intr-un balon de gaz care, pe masura ce miscarea s-a regularizat, a cunoscut un proces de stratificare, astfel incat elementele mai grele s-au condensat in oceanul primordial, care acoperea in intregime suprafata Terrei, elementele mai usoare formand diverse cercuri ale atmosferei", fapt confirmat de stiinta contemporana.

 

In ziua a III-a (Fc 1, 9-13), Dumnezeu scoate la iveala uscatul pe masura ce se formeaza oceanele si marile, ca apoi la porunca Sa acesta sa odrasleasca vegetatia si plantele cu putere de inmultire. Dacar miscarea gravitationala determina procesul de stratificare a atmosferei, iar convulsiile tectonice duc la aparitia uscatului, lucru uimitor, materia anorganica a planetei, prin vointa Creatorului si puterile firii create, produce viata vegetala, organica, premisa pentru sustinerea organismelor mai complexe de mai tarziu. Sf. Ioan Gura de Aur se intreaba plin de uimire:

"Cum s-a facut din pamant carnea? Ca din pamant se face lutul, caramida, oalele, vasele!" Si raspunde: "Stapanul a poruncit si de indata pamantul s-a desteptat spre a naste si a ajuns sa odrasleasca semintele, impodobind fata pamantului cu tot felul de flori".

 

In ziua a IV-a (Fc 1, 14-19), Dumnezeu a facut luminatorii, pentru a darui lumina pamantului, soarele sa lumineze ziua, iar luna si stelele noaptea, dar si pentru

"constituirea celor patru anotimpuri prin miscarea (de rotatie) a soarelui", necesare dezvoltarii normale a vietii pe pamant. Sf. Ioan Damaschinul face o precizare importanta: "Creatorul a pus in acesti luminatori lumina cea dintai creata, nu pentru ca nu avea alta lumina, ci pentru ca sa nu ramana inactiva acea lumina. Caci luminatorul nu este insasi lumina, ci cel care contine lumina".

 

Afirmatia aceasta, zice parintele profesor, este interesanta pentru un fizician

"prin legatura pe care Sf. Ioan Damaschinul o face intre marea explozie initiala de energie si viata la fel de exploziva a astrilor". Exista totusi o "inadvertenta si piatra de poticnire pentru orice om de stiinta", aparitia soarelui dupa primele doua etape geologice ale Terrei si indeosebi dupa crearea vietii. Dar Sfintii Parinti si-au dat seama ca ziua a IV-a nu e plasata cronologic de Moise, ci functional si pun aceasta aparenta nepotrivire in legatura cu scopul pe care l-a urmarit Moise in referatul biblic, acela de a feri poporal evreu de tentatia idolatrizarii soarelui in locul Creatorului, avand in vedere "minunea acestei stihii".

 

"

Paganii, zice Sf. Ioan Gura de Aur, minunandu-se de soare si admirandu-l, n-au laudat pe Creatorul lui, ci s-au oprit la aceasta stihie zeificand-o... De aceea, si dumnezeiasca Scriptura, stiind mai dinainte ca cei trandavi sunt inclinati spre ratacire, ne invata ca soarele a fost creat dupa trei zile, dupa ce au rasarit toate semintele din pamant, pentru ca nimeni din cei de mai tarziu sa nu poata spuna ca fara lucrarea soarelui n-ar fi ajuns la desavarsire cele de pe pamant. De aceea iti arata, inainte de crearea soarelui, pamantul acoperit cu de toate, ca sa nu atribui soarelui desavarsirea roadelor, ci Creatorului universului, Care a spus: "Sa rasara pamantul iarba verde"".

 

In acelasi timp, Sfintii Parinti au subliniat importanta uriasa a soarelui si a astrilor in viata planetei.

"Creatorul, zice Sf. Vasile, a dat soarelui caldura masurata. Are atat caldura, incat sa nu arda nici peste masura pamantul, dar nici din lipsa caldurii sa nu inghete si sa-1 lase fara rod." De asemenea fazele lunii influenteaza starea corpurilor, a vietuitoarelor si a plantelor, cand se micsoreaza sau creste. Avand in vedere rolul luminatorilor in viata plantelor, "era firesc, zice parintele profesor, sa nu se aminteasca de ei decat in momentul in care isi puteau implini sensul de luminatori, adica o data cu plantele, care traiesc si se dezvolta prin fotosinteza". Oricum, zice dansul, "pentru un scrupul cronologic locul zilei a IV-a e intre primele doua zile".

 

Crearea lumii, zice Sf Ioan Gura de Aur, s-a desfasurat

"intr-o anumita ordine si inlantuire". Daca in ziua a ni-a a fost vorba de "activarea stihiilor spre zamislirea vietii", in ziua a V-a (Fc 1, 20-23) e vorba de "puterea data vietii de a se dezvolta" in tot felul de vietuitoare in apa si in aer. Daca in ziua a V-a Dumnezeu a zis: "Sa rasara (zamisleasca) pamantul", acum a zis: "Sa scoata apele" (adica sa dezvolte puterea de viata data) vietuitoarele cu suflet viu si pasari zburatoare pe pamant si in vazduh. Aceasta dezvoltare a puterii de viata date nu s-a facut insa de la sine, ci intr-o deplina sinergie a puterii lui Dumnezeu si a firii create.

 

Astfel,

"apa a fost silita sa slujeasca poruncii Creatorului, zice Sf. Vasile. Marea putere a lui Dumnezeu a aratat vii, lucratoare si miscatoare, tot felul de vietuitoare ale apelor, incat este cu neputinta sa numeri speciile lor. O data cu porunca au primit si capacitatea de a naste".

 

"

Originea vietii in apa, zice parintele profesor, e astazi o teza centrala a biologiei. Surprinzatoare este si asemanarea dintre "supa organica" a oceanelor, de care vorbesc oamenii de stiinta si expresia Sf. Vasile "ca din apa baltilor si a mlastinilor ies ca dintr-o apa fiarta broaste, musculite si tantari"". Sf. Vasile vorbeste de o "inrudire fireasca dintre inotatoare si apa" si ca Dumnezeu "a dat ca si pasarile sa se nasca din apa" si de aici o "oarecare inrudire dintre zburatoare si inotatoare".

 

Aceasta unitate si inrudire rationala a speciilor, data in porunca unica prin care au fost chemate la existenta de Dumnezeu, ne arata ca

"toate speciile sunt verigi logice in arborele vietii si nu neaparat verigi ontologice. Astazi tot mai multi biologi vorbesc de o evolutie in interiorul speciilor". De fapt toate aceste evolutii ale speciilor sunt date, dupa Sf. Maxim, in ratiunile divine ale tuturor lucrurilor, prin care fiintele cunosc o miscare complexa, sistolica si diastolica, pana se identifica deplin cu ratiunile-paradigme ale lor. Aceasta e data, dupa Sf. Vasile, in "participarea activa la desavarsirea creatiei", dupa care "parga fiecarui fel de vietuitoare din apa ca si semintele din natura a primit porunca de a se arata".

 

Ziua a VI-a (Fc 1, 24 - 2, 1) este in acelasi timp o continuare a celei precedente si o incununare a intregii creatii. Dumnezeu a poruncit si a dat putere pamantului sa scoata fiinte cu suflet viu, animale si fiare de tot felul

"Pamantul, zice Sf. Vasile, a scos la iveala ce se afla in el (suflet viu), pentru ca Dumnezeu i-a dat porunca, i-a dat si puterea de a scoate din el suflet viu". Cum s-a spus si la "rasarirea plantelor" din pamant, este uimitor cum "pamantul produce carne", materia neorganica produce viata organica. Prin sufletul lor viu care este "pamantesc", vietuitoarele terestre sunt solidare nu numai intre ele si cu intreaga viata, dar si cu pamantul care este "sufletul animalelor", cum il numeste Sf. Vasile cel Mare .

 

Toate zilele-etapele creatiei pana acum, pamantul si tot ceea ce a produs el, nu sunt scop in sine, ci converg spre creatia omului, stapanul si preotul intregii fapturi vazute. De aceea, in final, dupa ce a adus toate la existenta si a vazut ca

"sunt foarte bune", Dumnezeu a facut pe om "cu propriile Sale maini", barbat si femeie, "dupa chipul si asemanarea Sa", "ca sa stapaneasca peste tot pamantul (cosmosul)", dupa care le-a dat porunca: "Cresteti, va inmultiti, umpleti pamantul si il stapaniti".

 

Creat printr-un act special al lui Dumnezeu in Treime, dupa chipul Sau, cu trup si suflet rational, omul e solidar cu intreaga faptura creata, dar se si deosebeste de celelalte fiinte

"prin sufletul rational si ganditor", prin ratiune si cuvant, in care se reflecta chipul lui Dumnezeu. "Sufletul necuvantatoarelor, zice Sf. Vasile cel Mare, este acelasi in toate si are aceeasi caracteristica: nu are darul vorbirii" , pentru ca nu au ratiune, logos, care inseamna in acelasi timp ratiune si cuvant, vorbire. "Animalele de pe pamant, zice acelasi Sfant Parinte, privesc spre pamant, pe cand ochii omului privesc spre cer, spre cele inalte" . Sfintii Parinti nu contenesc sa evidentieze superioritatea omului in ansamblul creatiei.

 

Astfel, dupa Sf. Ioan Gura de Aur, lumea este

"un palat imparatesc" in care a fost asezat omul spre a-l stapani. "Prin chipul lui Dumnezeu, zice el, trebuie inteles stapanirea (pamantului) si nimic altceva". Omul este "un microcosmos in macrocosmos" care "trebuie sa uneasca in sine cele doua lumi, cea vazuta si nevazuta... cu care este inrudit". Parte a intregului dar si o sinteza in mic a cosmosului, omul este chemat sa unifice toate in sine.

 

Dupa Sf. Maxim, omul e

"ca un laborator ce tine si leaga toate la un loc si mijloceste prin sine in chip natural intre toate) extremitatile tuturor impartirilor... caci el are in chip natural, prin insusirea partilor sale, de a fi in relatie cu toate extremitatile, puterea de unire prin mijlocirile intre toate extremitatile. Prin aceasta putere completandu-se modul crearii din cauza celor impartite, omul avea sa faca aratata prin sine marea taina a tintei dumnezeiesti: unirea armonioasa a extremitatilor din fapturi intre ele, unire ce inainteaza in sus si pe rand de la cele imediate la cele mai indepartate si de la cele de jos la cele mai inalte, sfarsindu-se in Dumnezeu". Exista deci "o simetrie si convergenta perfecta intre om si cosmos".

 

"

Cosmosul intreg, zice acelasi Sfant Parinte, alcatuit din cele vazute si nevazute, este om. Iar omul, constituit din suflet si trup, este cosmos". Faptul ca toate, creatia intreaga vazuta, au fost aduse la existenta pentru om si ca toate se intalnesc si se implinesc in el, in masura in care omul isi exercita functia de preot, de mijlocitor intre toate si de unificator al cosmosului intreg cu Dumnezeu, "antropologia este cosmologica si cosmologia este in chip necesar antropologica, fapt de o mare actualitate in conditiile in care fizicienii vorbesc de o dinamica antropica a universului".

 

Referatul biblic spune ca dupa ce Dumnezeu si-a implinit lucrarea Sa creatoare

"in ziua a VII-a S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le facuse" (Fc 2, 2-3). Expresia "odihna lui Dumnezeu (sabatul) nu inseamna insa incetarea lucrarii divine, ci un alt mod al prezentei active a lui Dumnezeu in univers"; nu inseamna deci o retragere sau absenta a lui Dumnezeu din creatie, ci ca planul lui Dumnezeu din veci cu privire la creatie a fost adus la indeplinire si ca ea se va implini actual prin odihnirea tuturor in Dumnezeu, in Hristos Logosul Creator si Mantuitor, inceputul si sfarsitul a toate.

 

Dumnezeu continua sa fie deci prezent in lume prin energiile Sale necreate, ca

"Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul tuturor", ca Logosul Pantocrator si Proniator al ei, in conservarea si conducerea ei spre scopul pentru care a fost facuta. "Intelepciunea lui Dumnezeu (Logosul Creator si Proniator), zice Sf. Atanasie cel Mare, purtand tot universul ca pe o lira si impreunand cele din aer cu cele de pe pamant si cele din cer cu cele din aer, si unind intregurile cu partile si carmuindu-le toate cu porunca si voia Sa, alcatuieste o singura ordine cu totul armonioasa a cosmosului (panarmonios kosmou sintaxis)".

 

Dupa Sfintii Parinti, ziua a VII-a, odihna lui Dumnezeu, tine de la creatie pana la a Doua Venire a Mantuitorului, ziua a VIII-a cea neinserata si fara sfarsit. Ea are ca scop

"de a pregati odihna creatiei in Dumnezeu", cand inceteaza si miscarea fapturilor in El, Care este "inceputul si sfarsitul a toata facerea si miscarea, intrucat de El au fost aduse si prin El se misca si in El se opresc (odihnesc) toate".

 

Biserica traieste anticipat taina zilei a VIII-a, a Imparatiei lui Dumnezeu, in fiecare Liturghie, cand se roaga

"sa ne impartasim mai cu adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei". "Fara a fi amintita in cartea Facerii, ziua a VIII-a se afla in perfecta continuitate cu referatul biblic si descrie in imagini simbolice ultima etapa a universului". In felul acesta in Hristos, Logosul Creator si Mantuitor, se unesc inceputul si sfarsitul cosmosului, cosmologia cu eshatologia.

 

Dupa cum s-a putut vedea, parintele profesor, bazat pe datele Revelatiei si interpretarile inspirate ale Sfintilor Parinti, a oferit o excelenta Schita a unei interpretari contemporane a referatului biblic despre cosmoantro-pogeneza; o noua perspectiva asupra cosmologiei crestine, in care a fost depasita viziunea ingusta a manualelor de teologie clasice si au fost inlaturate vechile prejudecati despre asa-zisul antagonism intre teologie si stiinta, creationism si evolutionism.

Spre deosebire de cosmologia dualista autonoma occidentala de tip augustinian, care n-a rezolvat multumitor raportul intre transcendenta si imanenta lui Dumnezeu, intre atotputernicia lui Dumnezeu si miscarea creatiei, ceea ce a dus la conceperea unui creationism supranaturalist in opozitie cu evolutionismul naturalist, cosmologia biblica si patristica teonoma depaseste ambele tendinte prin conceptia despre procesul de creatie continua, care incepe cu creatia initiala si se incununeaza cu creatia finala, cand intreg cosmosul devine un cer nou si un pamant nou. Aceasta creatie continua este posibila doar in masura in care Creatorul pastreaza legatura interna cu cosmosul prin energiile necreate, in sinergie cu miscarea fapturilor, prin care au fost aduse toate la existenta potrivit ratiunilor lor interne, la timpul potrivit, dupa intelepciunea Sa. Cum bine remarca parintele profesor,

"cosmologia teonoma a Ortodoxiei, intemeiata pe Revelatie si receptiva fata de progresele stiintei, se dovedeste a fi placa turnanta a unei bune articulari intre cercetarea teologica si cea stiintifica."

 

Studiul parintelui profesor a aratat admirabil cum adevarul creatiei continue a lui Dumnezeu in sinergie cu miscarea fapturilor se impaca foarte bine nu numai cu datele Revelatiei, ci si cu exigentele stiintei contemporane si

"ne permite sa angajam un dialog cu cultura in general si stiinta in special, pentru marirea lui Dumnezeu si mantuirea omului".

 

Preot Profesor Universitar Doctor Ioan Ica

• Originea lumii
  Publicat in : Dogma
• Religia fenicienilor
  Publicat in : Fenicienii
• Elemente de cosmologie traditionala
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Viziunea ortodoxa asupra creatiei
  Publicat in : Religie