Erau odată doi împăraţi care de când e lumea asta plină de păcate nu se puteau înţelege între dânşii şi totdeauna se găsea vreo pricină de dezbinare între ei. Impăratul de la Răsărit era Bunul Dumnezeu, iar împărăţia Lui se întindea peste câmpuri cu flori, peste dealuri frumos vălurite şi munţii erau atât de înalţi încât ajungeau până la cer, unde se aflau palatele raiului şi unde locuiau creştinii. Aici era mereu sărbătoare şi se auzeau de pretutindeni cântece de bucurie.

Insă Dumnezeu era tare mâhnit că împăratul de la Apus tot timpul se pornea cu ceartă împotriva Lui şi a supuşilor Săi. Nu era clipă în care să nu sosească veşti triste din împărăţia vecină: ba bieţii oameni erau ameninţaţi cu moartea şi erau chinuiţi în modurile cele mai înfricoşătoare, ba erau puşi la munci grele de nu mai aveau sărăcuţii nici timp de odihnă cât să răsufle o dată, ba le cerea împăratul tribut peste putinţele lor, de alergau oamenii încoace şi-ncolo fără să mai ştie dc ei... Eh, şi câte şi mai câte!

Impăratul de la Apus împărăţea peste un ţinut prăpăstios, cu multe văgăuni şi drumuri atât de şerpuite şi încolăcite, că nu le mai dădeai de cap. Astfel, de multe ori supuşii acestui împărat, vrând să plece la drum, se trezeau că încurcă potecile şi niciodată nu ajungeau acolo unde aveau treabă. Câtă neorânduială domnea în împărăţia aceasta! Toate erau anapoda, toate erau încurcate. Şi de-ar fi fost numai atâta, poate că s-ar mai fi descurcat oamenii; dar ce te faci că pe lângă dezordine era şi multă viclenie şi ură între oameni... In loc să se-ajute între ei să iasă la liman, dimpotrivă, se luptau ca să-şi pună unii altora beţe-n roate. Cum era împăratul aşa erau şi supuşii: toţi cu sufletele ameţite de griji, de pizmă, de trufie, dornici să aibă cât mai multe bogăţii şi ncagonisind totuşi niciodată nimic. De aceea şi împărăţia aceasta se numea împărăţia Grijii.

Cele două ţinuturi nu erau despărţite de stânci ce n-ar fi putut să fie urcate sau de râuri atât de învolburate încât să nu le poată traversa nimeni. Dimpotrivă, acolo unde se învecinau, pământul era aşezat, şi cine ar fi vrut ar fi putut trece cu mare uşurinţă dintr-o parte într-alta. Insă numai oamenii din împărăţia Grijii, cu sufletele lor împietrite şi mai tari decât stânca, numai râurile lor de gânduri nesăbuite şi urâcioase se împotriveau cu îndărătnicie şi păzeau hotarele, ca nu cumva să se treacă dintr-o parte într-alta.

Intr-o zi, împăratul cel plin de griji a dat poruncă să se organizeze o oaste din cei mai viteji dintre supuşii săi şi să meargă la război împotriva împăratului de la Răsărit.

Căci aşa e omul: când în grădina sa nu sporeşte, nici cca a vecinului nu-I mulţumeşte, şi dc ce să nu moară şi capra vecinului? Dar nici Dumnezeu nu se lăsă mai prejos: aflând El, ca un atotştiutor ce este, că se hotărăşte prigoană împotriva Lui şi a supuşilor Săi dragi, Şi-a chemat supuşii înaintea tronului Său şi le-a zis:

- Impăratul de la Apus ne-a pus gând mu Vom face şi noi o oaste care să-i stea împotriva. Dc la cel mai mic până la cel mai mare să vă înarmaţi cu sabia înţelepciunii, cu îndrăzmrea de a mărturisi că sunteţi supuşii Mei, cu scutul rugăciunii neîncetate, cu suliţele dragostei pentru toţi şi cu focul curajului de a vă da viaţa pentru împărăţia Păcii în care trăiţi alături de Mine.

- Aşa o să facem, Doamne - ziseră Sfântul Petru şi Sfântul Gheorghe, care dintre toţi se bucurau cel mai tare că se face şi o oaste creştină.

- Văd că sunteţi curajoşi. Să ştiţi însă că, o dată cc intraţi în horă, trebuie să jucaţi: robii împăratului de la Apus vă vor da pe voi spre asuprire, vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru că sunteţi supuşii Mei. lată. Eu vă trimit pc voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; lui dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Veţi fi daţi pe mâna împăratului aceluia şi veţi fi bătuţi cu biciul. Dar cine va răbda până la sfârşit, acela sc va mântui şi se va odihni dc-a pururi în împărăţia Mea. Să nu va temeţi însă, căci Eu voi fi cu voi şi vă voi ajuta să izbândiţi.

Ei, vedeau creştinii acum că nu e de glumit! Dar erau cu toţii hotărâţi să apere Împărăţia Păcii dc cotropirea vecinilor pizmaşi şi vicleni.

In vremea aceasta, pe undeva prin părţile Egiptului trăia un ostaş pe nume Uar care slujea în armata împăratului de la Apus. Era iubit de mai-marii săi pentru vitejia iui. Dar nu avea firea îndărătnică şi necruţătoare a tovarăşilor săi ci, dimpotrivă, era un om tare bun, cu toate că crescuse înconjurat de buruienile păcatelor şi ale neorânduielii ce domneau în acea împărăţie. El îi iubea tare mult pe creştinii din împărăţia lui Dumnezeu. Dar niciodată nu avusese curajul să-şi părăsească slujba de oştean şi să treacă graniţa, căci ştia că paznicii împăratului de Ia Apus aveau poruncă să-i omoare pe toţi cei care s-ar fi încumetat să fugă în împărăţia Păcii.

Şi aşa l-a prins hotărârea acestui împărat să pornească război împotriva creştinilor. Tare mult l-a întristat această veste! Ce să facă? Să respecte porunca împăratului şi să-i omoare pe creştini nu putea, căci îi iubea şi chiar el însuşi se socotea a li creştin. Să fugă din slujba împăratului se temea... Şi uite-aşa petrecea el toate zilele în chinurile acestea.

Odată au fost prinşi şapte creştini şi au fost bătuţi şi aruncaţi în temniţă. Aşteptând să vină noaptea, Uar s-a apropiat dc temniţa lor. Creştinii erau păziţi de doi străjeri voinici, pc cât de înfricoşători la vedere, pe atât de slabi la vârlute, căci pentru aur mult lăsau pe oricine să-i viziteze pc creştini. Ştiindu-le slăbiciunea, s-a dus la ei şi i-a întrebat:

- De vă voi umple buzunarele cu galbeni, ma veţi lăsa să intru în temniţă?

- Te-om lăsa - răspunseră ei lacomi.

Aşa reuşi Uar să intre în temniţa unde erau creştinii. După ce le-a oblojit rănile şi le-a dat să mănânce, au stat de vorbă toată noaptea.

- Fraţilor - le spuse Uar -, tare mă minunez de unde aveţi atâta curaj să înfruntaţi astfel de chinuri pentru Hristos! Eu unul ştiu că n-aş avea atâta tărie!

- Ce spui, frate? - îi răspunseră dascălii. Care-ţi este meseria?

- Sunt ostaş în slujba împăratului de la Apus.

- Şi dacă împăratul te trimite cumva la vreo luptă cu multe primejdii, te duci?

- Mă duc, cum să nu, căci datoria oşteanului este să asculte porunca mai-marilor săi.

- Ei, iată judecata omului neînţelept: pentru stăpânii acestei lumi îşi dă viaţa la comandă, dar pentru Dumnezeu şi împărăţia Sa, ce se mai sfieşte! Cum îţi vine ţie, frăţioare, atâta curaj când e vorba să te lupţi pentru împăratul acesta pământesc şi nebun, iar când te gândeşti să lupţi pentru Dumnezeu, împăratul împăraţilor şi Domnul Păcii, degrabă îţi piere curajul!? Eu unul astfel de judecăţi nu le pot pricepe - răspunse unul dintre creştinii noştri.

- Că bine mai zici! Mulţumesc lui Dumnezeu că, iată, în sfârşit m-am luminat şi eu la minte! - zise Uar.

- Şi ca să-ţi fie mai clare hotărârile, ascultă povaţa noastră: du-te şi te bagă în slujba oştii creştine, şi vei fi şi tu cetăţean ai împărăţiei Păcii - îl sfătuiră ei.

- Aş vrea eu, dar până la împărăţia Păcii este un drum foarte lung şi primejdios, căci la fiecare pas întâlneşti câte un vrăşmaş al creştinilor. Tare mi-e că am să mor înainte de a ajunge la Dumnezeu ,să-i cer să mă primească în oastea Lui!

- Ba ai nădejde, frăţioare, că acolo unde e râvna bună este şi harul lui Dumnezeu! Nu trebuie să te temi, căci fricoşii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vrei să fii oştean bun al Domnului, atunci nu trebuie să baţi atâta cale până la Tronul ccl ceresc. Mai întâi trebuie să-ţi dovedeşti vitejia.

- Ce trebuie să fac? - întrebă Uar.

- lată ce să faci: cum s-o lumina de ziuă, să-ţi îndrepţi paşii către palatul împăratului de la Apus. Când vei ajunge acolo, să ştii că slugile de la poartă te-or opri şi te-or întreba ce treabă ai cu împăratul. Tu să le zici lor că aduci veşti din împărăţia Păcii, şi te-or lăsa să treci mai departe. Iar alte vorbe să nu scoţi din gura ta, chiar dacă te vor ademeni, fie slugile împărăteşti, fie oamenii de rând. Tu să nu intri în vorbă cu nimeni, căci altfel te vei face şi tu ca ci: plin de griji şi bârfitor. Iar când vei ajunge înaintea imputatului, să-i spui că eşti un sol al împărăţiei Puoi că Dumnezeu te-a trimis să-i spui aşa: "Vreau să cinez cu tine, împărate al Apusului. Te invit aşadar la curţile Mele.

Dar să nu-ţi iei oastea după tine, căci te chem cu gând de pace". De te va crede, va veni şi bine va fi. De nu, apoi să ştii că unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul.

Cum se lumină de ziuă, Uar începu să cugete în sinea lui cum să ajungă la palatul împăratului cel plin de griji rele. După ce îşi pregăti toate cele dc trebuinţă, îşi tăcu cruce şi o pomi la drum.

Şi merse pe drumurile acelea încurcate de care vă spuneam, până ce ajunse la curţile împărăteşti. Mulţi să fi fost în locul lui s-ar fi rătăcit, dar Uar era călăuzit de harul lui Dumnezeu, care vine-n ajutorul tuturor celor care-l iubesc pe El.

La Curte, vânzoleală mare, alergătură, certuri... Uar nici nu lua seama la ele, făcându-se ca surd şi mut. Când trecu prin dreptul unora care se certau, oamenii aceia, văzându-l, îl chemară la ei:

- Viteazule oştean, vino olecuţă-ncoace şi fa dreptate între noi, căci te vedem străin şi nepărtinitor!

Dar Uar îşi aminti de sfaturile pe care le primise şi trecu mai departe tară să scoată un cuvinţeî. Nu scăpă el însă cu una cu două, căci la tot pasul trăgeau oamenii de el - ba să-i arate nu ştiu ce pânzeturi sau giuvaericale, ba să-i întrebe tot felul de trăznăi... Bietul Uar tăcea mâlc şi îşi vedea de calea sa. In cele din urmă, reuşi să-şi croiască drum până la uşile palatului împărătesc. Văzându-l aşa de îndrăzneţ, slugile îl opriră:

- Omule, vezi că n-ai voie să te-apropii de uşile acestea! Stai mai departe!

- Am treabă cu împăratul! - zise Uar cu curaj. Sunt solul împăratului de la Răsărit şi am un cuvânt pentru împăratul vostru.

- Vai de tine şi de tine! Nu ştii ce te-aşteaptă! Dar te-om duce în faţa împăratului - îi răspunseră slugile.

L-au purtat prin nişte încăperi întortocheate, căci şi în palat domnea ca şi în restul împărăţiei o mare dezordine. La sala unde era tronul împăratului nu reuşeau să ajungă decât slugile bătrâne care învăţaseră drumul, încă şi acestea cu mare greutate.

Dar până la urma ajunseră înaintea împăratului care era întunecat la faţă de multele supărări şi griji pe care avea în inima sa.

- Cine eşti şi cum ai îndrăznit să-mi tulburi frământările? - se răsti împăratul tam-nisam la Uar.

- Impărate, să nu te superi, căci sunt o biată slugă nevrednică a vecinului tău, Dumnezeu. M-a trimis încoace să te poftesc la Dânsul la cină. Te aşteaptă cu gând de pace.

Lasă-ţi o oră grijile, ca n-o fi foc!

- Ba prin foc şi sabie îi voi trece pe creştinii care locuiesc în împărăţia Păcii.

- Atunci să ştii, împărate, că n-ai sorţi de izbândă. Cu cine te-ai pus să lupţi? Cu veşnicia? împărate, adu-ţi aminte că eşti trecător! Fii înţelept şi împacă-te cu Dumnezeu; iar de nu, să ştii că te vei chinui zadarnic să-l înfrunţi. Palatele Lui sunt nepieritoare iar supuşii îi sunt credincioşi. De moarte nu se teme nimeni în împărăţia Păcii, căci moartea este pentru toţi creştinii biruinţă.

- Hm! Cu astfel de vorbe te-a trimis la mine Dumnezeu? Să-Şi pună pofta-n cui! Nu sunt eu dintre cei ce se lasă înduplecaţi cu una cu două!... Iar pentru că mi-e milă de tine, îţi ofer o scăpare: fii oşteanul meu credincios şi vei trăi zile multe de-acum încolo. Iar de nu, pregăteşte-te de moarte - îi spuse împăratul.

- Mai bine să rămân fără suflare decât să-mi vând Stăpânul! - răspunse Uar.

Atunci împăratul porunci slugilor sale să-l ia pe Uar şi să-l bată. Iar slugile acestea nu erau dintre cele zgârcite, ci cărau la beţe cu nemiluita, până îşi dădu Uar duhul de atâtea răni şi dureri.

Iar sufletul lui a călătorit spre împărăţia Păcii, unde-l aştepta Dumnezeu în prag.

- Ei, te-aşteptam de mult, dragul meu Uar! Acum poţi intra în rândul oştii Mele cereşti. Căci am văzut cât Mă iubeşti de mult şi n-ai luat seama la îndemnurile împăratului lumii şi ţi-ai jertfit viaţa pentru Mine.

Aşa a ajuns Sfanţul Uar acolo unde dorise întreaga sa viaţă să ajungă: lângă tronul lui Dumnezeu, ca ostaş ce păzeşte şi acum împărăţia Păcii cereşti de toţi duşmanii care dau năvală să o distrugă.

Dar să nu uităm că fiecare creştin este un ostaş al lui Dumnezeu şi că arc datoria sfântă de a păzi împărăţia Păcii şi de a-şi da la nevoie viaţa pentru ea, aşa cum a tăcut Uar. Impărăţia lui Dumnezeu se află în sufletul nostru şi o păzim atunci când avem pace, bucurie, dragoste, îndelungă răbdare, bunătate, tăpte bune, blândeţe, îngăduinţă şi credinţă.

Dragi copii, şi împărăţia apusului o putem întâlni în sufletele noastre, atunci când suntem obraznici, leneşi, neîndurători, nepăsători şi plini de mânie, împărăţia aceasta se sălăşluieşte numai în sufletele acelor oameni cărora nu le pasă decât de ei înşişi iar pe ceilalţi îi dispreţuiesc. Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. Să ne ferim deci să clădim o aşa împărăţie întunecată în inimile noastre!

Multe fac oamenii cât timp trăiesc pe pământ! Multe jertfesc pentru ca să ducă o viaţă mai bună. Uneori îşi dau viaţa pentru stăpânii lor dacă aceştia le-o cer. Priviţi-i pe soldaţi: ei nu au voie să iasă din cuvântul mai-marilor lor. Orice ordin ostăşesc trebuie îndeplinit fără cârtire. Puţini dintre noi ne aducem aminte că avem în Cer pe cel mai mare stăpân, pe Dumnezeu. Oare facem noi cele ce-I sunt plăcute Lui? Oare cât timp acordăm pentru a vorbi cu Fii, în timp ce cu prietenii noştri stăm de vorbă toata ziua?

Să ne întrebăm fiecare cât dc mult îl iubim noi pe Domnul Hristos... Ne-am da şi noi viaţa pentru El? Dimineaţa şi scara înainte dc culcare să-L rugăm cu stăruinţă pe Domnul lisus Hristos să ne dea curaj şi putere pentru a fi şi noi în fiecare clipă a vieţii noastre ostaşi vrednici ai Lui, aşa cum au fost toţi sfinţii şi, alături de ci, Sfântul ostaş Uar.

SILVIA TINA BUSUIOC

POVESTIRI PENTRU COPII, Editura Bizantina

Cumpara cartea "POVESTIRI PENTRU COPII"