Sfantul Dionisie Atonitul, ctitorul Manastirii Dionisiou, este pomenit pe 25 iunie. Sfantul Dionisie s-a nascut in anul 1316 in satul Corison din Kastoria.Parintii lui erau lucratori de pamant binecredinciosi si imbunatatiti. Ei nu erau nici prea bogati, nici prea saraci, ci vietuiau in indestulare. Deci nascandu-se din niste parinti ca acestia, Dionisie cel de bun neam cu sufletul a invatat putina carte. Dar fiindca era din fire priceput si intelept, a defaimat bunatatile vietii de acum, ca pe niste lucruri stricacioase si trecatoare si a dorit pe cele ceresti si vesnice, pe care le socotea in fiecare zi si le cugeta cu mintea. Deci, precum cerbul cel insetat alearga cu multa dorinta la izvoarele apelor, tot astfel si inima fericitului Dionisie ardea foarte de dumnezeiescul dor. De aceea, dupa intelegerea luicea buna, l-a invrednicit si Domnul si s-a facut rob al Lui adevarat. Insa ascultati povestirea de la inceput.

Bunul acesta Dionisie avea un frate mai mare decat el, cu numele Teodosie, si precum erau frati dupa trup, asemenea si dupa chipul fetii, tot asa s-au asemanat si la fapta buna si la asezarea sufletului. Deci cand era de optsprezece ani, Teodosie a voit sa se duca la Constantinopol, ca sa se intalneasca cu oameni imbunatatiti in fapte si sa se foloseasca de cuvintele lor.

Deci a lasat casa, patria, parintii si pe fratele sau Dionisie, care era copil mic, si s-a dus la imparateasca cetate, salasluindu-se la patriarhie, unde erau monahi imbunatatiti in fapte bune si minunati la cantarea de lauda si nevointa. De la aceia a luat mult folos si a invatat scripturi foarte multe, caci mai inainte stia putine. Deci invatand toata dumnezeiasca Scriptura si dogmele, pentru ca era lesne primitor la minte si intelegea usor lectiile, s-a facut cucernic tuturor si toti il iubeau, pentru ca era la infatisare de neam bun, cinstit si prea vesel; la obicei si la vorba era bland si prea dulce, si minunat la fapta buna. Pentru aceea si patriarhul de atunci, vazand intr-insul mari fapte bune, l-a iubit si l-a hirotonit mai intai diacon, apoi preot. Iar el, de cand a luat vrednicia preotiei, se nevoia mai mult in fapte bune, sporind in fiecare zi din putere in putere. Apoi, avand dorinta mare sa se duca la loc linistit si netulburat, a plecat din cetate si s-a dus la Sfantul Munte al Atonului.

Si inchinandu-se Teodosie la toate chiliile si manastirile din Athos, a pus metanie la cinstita manastire Filoteu, pentru ca acolo erau, dupa numire, cu adevarat oameni iubitori de Dumnezeu si cu fapte bune, pe care atata ii urma si le ravnea de-a pururea pomenitul, incat in putina vreme i-a covarsit pe toti. Si s-a facut pilda si dreptar al petrecerii si randuielii monahicesti si se arata in mijlocul acelei obsti si adunari, ca o icoana insufletita si impodobita cu toate faptele bune; sau - cum zice proorocul ca un maslin rasadit in dumnezeiasca casa, plin de roade. De aceea, dupa o vreme oarecare, murind egumenul, toti au rugat pe Teodosie sa primeasca cinstea de egumen, ca un prea bun si prea iscusit. Deci, ca sa nu se faca neascultator, a luat asupra lui grija si greutatea tuturor si ii pastorea la pasuni de viata purtatoare, dupa dumnezeiestile porunci, fara lenevire si cu multa sarguinta. De aceea, s-a dus vestea despre el mai in tot locul si multi se adunau acolo, ca sa ia folos sufletesc.

Dar sa revenim la cuvantul ce ne sta inainte, adica sa spunem si despre fratele lui, Dionisie, cum a venit el la Athos si a zidit acea minunata manastire. Dupa aceea iar vom istorisi si celelalte despre acest intelept Teodosie, care dupa ce a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus, a ramas in casa lor Dionisie cel tinerel, care dorea si el sa se faca monah. Si auzind de Sfantul Munte, a dorit sa se duca acolo sa ia sfanta schima. Dar auzind ca acolo era lege si hotar sobornicesc, ca sa nu primeasca pe nici un tanar fara barba, si care ar fi calcat o porunca ca aceasta sa fie afurisit si neiertat, s-a temut de certare. Deci a asteptat ca un intelept sa-i creasca barba si atunci sa se duca, ca sa nu se faca pricinuitor de sminteala. Iar dupa ce i-a crescut barba si a aflat ca fratele sau, Teodosie, era egumen la Filoteu, n-a mai avut rabdare, ci a alergat la muntele Atonului ca un vultur intraripat, si s-a facut multa veselie si bucurie in toata fratimea, cantand cu totii versuirea lui David:Iata, ce este bun si ce este frumos, fara numai a locui fratii impreuna.

Deci dupa putine zile l-a tuns si l-a facut monah, iar el multumea si slavea pe Domnul, ca a dobandit ceea ce dorise. Si invatand de la acel bun pastor toata randuiala petrecerii monahicesti, urma cat putea pe cei imbunatatiti si se nevoia sa se faca mai imbunatatit in fapte bune. Deci vazandu-l egumenul sporind atata, l-a invatat si dumnezeiasca Scriptura; fiindca mai inainte stia putine, precum am zis. Deci, dupa ce a invatat toata Sfanta Scriptura si dumnezeiestile dogme ale Bisericii, l-a facut eclesiarh si astfel slujea in dumnezeiasca biserica cu multa sarguinta. Dupa aceea, marturisindu-se cu de-amanuntul si aflandu-l vas curat si neintinat, l-a dus la episcopul eparhiei si l-a hirotonisit diacon. Apoi, dupa ce s-a facut de treizeci de ani, l-a hirotonisit si preot. De atunci, mai vartos si mai mult se smerea, si nu se inalta cum fac acum unii ieromonahi, ci se sarguia ca in toate faptele bune sa urmeze povatuitorului. Si in fiecare zi se dadea spre nevointe mari si spre biruinta impotriva raului stapanitor de lume, luand putere de la Preabunul si Atottiitorul Dumnezeu, pe cele din urma uitandu-le — dupa cum spune Sfantul Pavel si intinzandu-se la cele dinainte.

Deci acesti frati straluceau in acea sfintita manastire, in mijlocul celorlalti parinti, intocmai ca doua stele prealuminoase, astfel caera slavit intr-insii Dumnezeu, Cel ce slaveste pe cei ce-L slavesc. insa dumnezeiescul Dionisie, avand mai mult dor si mai multa dragoste in inima catre Dumnezeu, se dadea la mai aspre nevointe si pustnicie: postea mai mult, priveghea toata noaptea rugandu-se si era necastigator cu totul, avand numai doua haine; si numai spre Dumnezeu se intindea si Il avea ca avutie nejefuita. Si vorbind neincetat cu mintea catre El, de acolo se lumina fericitul lui suflet atat, incat si dinafara se arata la altii purtator de Dumnezeu si prea cinstit. Dar, fiindca este lucru greu sa petreaca cineva o nevointa atat de inalta si placuta lui Dumnezeu, in mijlocul multor frati care aveau multe griji si tulburari, el se mahnea foarte tare si se amara. Deci cugeta sa afle undeva un loc osebit, potrivit pentru liniste, ca acolo sa se roage singur, precum dorea, si sa vorbeasca fara de tulburare cu insusi Dumnezeu si Mantuitorul sau.

Deci, sfatuit fiind de oarecare batrani imbunatatiti in fapte, a fugit pe ascuns din manastire, pentru ca sa nu-l opreasca si, suindu-se intr-un varf foarte inalt al muntelui, care se numeste Micul Aton, a gasit o pestera in partea dinspre miazazi si aproape de ea, ca la o aruncatura de sulita, era un izvor cu apa prea frumoasa. De aceea, s-a bucurat sufletul lui si s-a veselit si a ramas acolo, neducand cu sine paine, ori vin sau untdelemn sau altceva de mancat sau de imbracat, fara numai cele doua haine ce le purta, iar acelea rupte si netrebnice. Deci ca si cum el ar fi fost fara de trup, a defaimat toate cele pamantesti si neputinta firii si isi avea dorul si mintea sa indreptate numai catre Dumnezeu, iar ca hrana si desfatare a sufletului sau, avea cantarea de lauda a lui Dumnezeu. Si cuvintele Scripturilor erau in gura lui, dupa psalmistul, mai dulci decat mierea si se implinea la el cuvantul Domnului:Nu numai cu paine va trai omul. Iar cand flamanzea, manca buruieni salbatice si castane sau alte roduri de copaci. Daca ii venea vreodata pofta de paine se ducea la alta chilie sau manastire si cerea, dupa aceea se intorcea iarasi cu sarguinta la pestera. Si aceasta o facea cu cunostinta si manca putina paine rar, ca astfel sa biruiasca pe diavolul mandriei.

Deci, facand trei ani in acea pestera si tocmindu-si toate simtirile sufletului si ale trupului, a ajuns la masura desavarsirii. Atunci, prin povatuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit in fapte bune si l-a rugat sa-l lase sa zideasca o chilie aproape de dansul, si abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul si, zidind chilie, a ramas si acela acolo si se marturisea lui si i se supunea. De aceea, s-a vestit numele lui si au venit si multi altii ca sa locuiasca acolo impreuna cu dansul, pentru ca sa ia de la dansul folos. Iar el mai intai nu primea, iar dupa ce l-au rugat, le raspundea: „Eu, fratilor preadoriti, nu va urasc pe voi, ci mai vartos iubesc tovarasia voastra, dar locul este aspru si prea greu. Iar daca doriti sa fiti langa mine, suiti-va deasupra in munte si gasiti acolo loc indemanatic. Ziditi chilii si locuinte si eu voi veni adeseori la voi cat voi vietui, ca sa va ajut". Deci au primit sfatul lui si au zidit chilii si o biserica a Sfantului Ioan Botezatorul, mai sus, in partea dinspre nord a muntelui, care pana astazi se numeste „Vechiul Mergator Inainte". Si salasluindu-se ei acolo, cuviosul se suia in fiecare sambata la ei, unde slujea Sfanta Liturghie si-i impartasea, apoi se ospatau impreuna amandoua zilele. Si ii invata, iar ei primeau mult folos si Duminica seara, dupa ce fiecare ii dadea paine si roduri de copaci, se pogora la chilia sa.

Dar fiindca locul acela era foarte rece si iarna avea multa rea patimire, au zidit chilii mai jos, in partea de apus, apoi au sadit vii si astfel petreceau in liniste. Si au facut si un caic; fiindca erau oameni si aveau trebuinta de multe feluri de lucruri. Si cand aduceau grau si alte lucruri grele, sfantul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult si le suia atata deal, fiindca era tare si puternic, si tuturor le zicea ca staretul se cade sa fie la toti pilda buna. El de multe ori ramanea noaptea intr-o coliba care o avea la malul marii; iar la miezul noptii se sculau toti sa citeasca randuiala lor, iesind afara cand nu ploua. Iar sfantul avea obiceiul sa stea drept la toata cantarea, cu toata buna cucernicie, inaltandu-si mintea si unindu-se cu Dumnezeu, si astfel statea si privea neplecat catre dumnezeiasca lumina, pana la sfarsitul randuielii, ca un turn nemiscat.

Deci intr-o noapte, stand la cantarea cea de dimineata, a vazut in locul unde era voia lui Dumnezeu sa se faca manastire - o, negraitele tale taine, Hristoase - o faclie mare aprinsa. Aceasta vazand-o sfantul, a tacut si n-a spus la nimeni la inceput, temandu-se ca nu cumva sa fi fost vreo nalucire diavoleasca. Dar pe urma, dupa ce a vazut-o in mai multe nopti, s-a dus la un ieromonah mai inainte- vazator si purtator de duh, cu numele Dometie, care locuia la biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si i-a vestit pricina. Iar inteleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus impreuna cu el, pentru ca sa vada minunea cu ochii. Astfel au ramas trei nopti, ca sa se incredinteze mai bine si au vazut acea dumnezeiasca lumina preastralucita, arzand ca o faclie de foc. De aceea, nemaiavand nici o indoiala, a spus acea minune tuturor fratilor si indata s-au dus la piatra pe care au vazut-o, cautand sa vada de au fost lemne aprinse sau carbuni, dar n-au aflat nimic.

De aceea s-au incredintat toti ca atunci a fost un foc ceresc si nematerialnic, iar Sfintitul Dometie a zis acestea cu proorocie catre insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: „Voia lui Dumnezeu este sa se zideasca aici o sfintita manastire, in care sa se adune multi imbunatatiti. Deci sa nu te lenevesti a incepe si nu te ingriji pentru cheltuiala, caci Dumnezeu iti va trimite ajutor ca un Atotputernic, si voi lucra si eu pe cat voi putea". Asemenea s-au fagaduit si ceilalti frati. Deci, rugandu-se, au inceput sa curete locul si au zidit mai intai turn pentru calatorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia, caci multi veneau si se marturiseau la sfantul, nu numai de la manastiri, ci si din lume, pentru marea lui fapta si curatie. Insa sa lasam putin pe sfant si sa povestim despre fratele sau Teodosie, care era egumen al manastirii Filoteiu.
Acesta, pogorandu-se de la manastire cu altii ca sa pescuiasca la malul marii, caci se apropia ziua Bunei-Vestiri pe care o praznuiau, si vanand ei noaptea, au navalit agarenii si i-au luat robi si i-au dus la Prusa unde i-au vandut; insa crestinii care i-au cumparat, i-au lasat sa se duca unde vor voi.

De aceea altii s-au intors la manastire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Si vazandu-l pe el patriarhul si ceilalti s-au bucurat, stiindu-l pe el ca era rob adevarat al lui Dumnezeu; deci l-au pus egumen intr-o manastire. Dupa putina vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, unde se afla in zilele acelea imparatul, care era Alexie Comneanul. Acesta a vestit patriarhului sa caute un om sfant si sa-l hirotoneasca mitropolit. Atunci patriarhul si clericii au ales dintre toti pe sfintitul Teodosie, care nu numai la suflet era curat si sfant, dar si la cele din afara, adica la obicei si la chip si cu cealalta asezare a trupului, inalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba pana la brau si dulce la vorba, cu care atragea la dansul pe toti ca magnetul pe fier. Era si invatat desavarsit la randuiala canoanelor si a legilor. Si ce sa zic mai mult, insuflatul de Dumnezeu era vrednic cu adevarat de o stapanire ca aceasta.

De aceea, patriarhul cu toti clericii l-au hirotonisit, desi el nu voia; apoi cei trimisi l-au dus la Trapezunda bucurandu-se. Iar bine credinciosul imparat impreuna cu tot sfatul lui l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, Caruia I-au multumit, ca le-a daruit un pastor ca acesta. Si i se supuneau la toate cele poruncite. Afland de acestea dumnezeiescul Dionisie, s-a bucurat foarte tare, ca fratele lui a fost facut arhiepiscop. Si i-a venit un gand bun, ca sa se duca sa-l intalneasca si sa-l faca mijlocitor catre imparat, ca sa-i dea bani sa zideasca manastirea. Deci sfatuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta i-a zis sa plece cat mai degrab. De aceea si-a luat insotitorii si a plecat la Trapezunda. Si ajungand acolo, s-a veselit de vederea fratelui sau si i-a povestit pricina de la inceput. Iar fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte, fagaduind sa-i ajute la zidire cat va putea.

Si indata s-au dus impreuna la imparat, caruia i s-au inchinat si dupa ce l-au heretisit, imparatul a intrebat pe cuvios cum s-a ostenit pana acolo si cum petrec manastirile Atonului. Iar el, cu vorba blanda si lina, i-a raspuns: „Prea puternice imparate, manastirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor si cu purtarea de grija a stapanirii tale. Iar pricina care m-a facut a veni aici, a fost ca sa vad pe iubitul meu frate, sa ma indulcesc de preafericita vedere a imparatiei tale si sa ma invrednicesc sa vorbim impreuna, precum am avut dorinta neasemanata. Deci am sa-ti spun o veste veselitoare, de va fi voia stapanirii tale".

Asa zicand, i-a povestit pe larg pricina si l-a indemnat sa se faca ctitorul acelei manastiri, ca sa aiba pomenirea sa vesnica, precum imparatii de mai inainte au zidit manastiri in Sfantul Munte. Acestea auzind imparatul si vazand acea fata prea veselitoare, cu cinstita cuviinta si preadulce, precum si cealalta inteleapta asezare, l-a iubit din tot sufletul si din toata inima lui. Deci, judecand de obste, ca Dumnezeu i l-a trimis, a raspuns, zicand: „Eu, parinte, iti voi implini dorinta ta, de a-ti da cati bani iti va trebui, numai sa fiti indatorati cu toti mostenitorii tai, sa ma pomeniti totdeauna in rugaciunile si liturghiile voastre, cu toti stramosii si mosii mei, ca sa ma invredniceasca Domnul aici, adica vremelnic, sa petrecem viata fara tulburare, iar acolo sa dobandim fericirea vesnica".

Deci cuviosul a fagaduit sa faca toate cate i se hotarase; iar imparatul indata a facut inaintea tuturor un hrisov, ca manastirea sa se numeasca a marelui Alexie Comneanul, si sa fie indatorat el si urmasii lui sa le dea cate le vor trebui. Apoi a dat cuviosului mult aur, fagaduind sa-i mai dea inca atat dupa putina vreme, si sa zideasca cate vor trebui. Iar in hrisov a scris sa se dea manastirii in fiecare an din visteria imparateasca cate o mie de arginti, pe care se ducea un monah al manastirii sa-i ia. Deci, zabovind zile destule si veselindu-se impreuna cu imparatul si cu arhiereul, a luat aurul si a plecat, bucurandu-se. Si pe cand trecea Elespontul, a vazut corabiile agarenilor si a trecut mai sus de dansii. Deci corabierii, vazand pe agareni, s-au infricosat si fiindca erau aproape de pamant, au alergat la el, ca sa scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevarat, avand catre Hristos credinta neindoita, a zis catre dansii: „Fiilor, nu va temeti cu totul, ci asteptati putin sa vedeti puterea lui Dumnezeu. La dansul sa avem toata nadejdea, ca ne va izbavi din primejdie".

Atunci barbarii, fiind aproape de corabia lor, au inceput sa-i sageteze; iar cuviosul, inaltand mainile si ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinti, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh de-a pururea slavit, asculta-ma pe mine, netrebnicul robul Tau, si ne izbaveste din robia aceasta, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Botezatorului si Inaintemergatorului Tau!" Acestea zicandu-le cuviosul, indata s-a aratat catre aceia Marele Mergator inainte, tinand un toiag in mana dreapta, si le-a zis sa nu se teama nicidecum; iar pe barbari i-a infricosat ca-i va ucide, daca nu se vor intoarce inapoi. Atunci mainile barbarilor s-au uscat si neputand sa-i vatame, au ramas nelucratori. Iar cuviosii, vazand o preaslavita si minunata lucrare ca aceasta, au multumit Domnului, zicand: „Slava Tie Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbavit de primejdie, prin Botezatorul si Inainte-mergatorul Tau".

Astfel au ajuns la Aton cu cale buna si, gasind pe frati, le-au vestit cele facute, bucurandu-se. Iar ei, auzind acestea, au slavit pe Dumnezeu, Care nu rusineaza pe cei ce nadajduiesc intr-insul. Iar Dometie a zis catre Cuviosul Dionisie: „Nu ti-am spus eu sa pui numai inceput, ca Domnul iti va ajuta? Acum incepe zidirea cu sarguinta, si nu te teme de cheltuiala cealalta, ca Stapanul Hristos iti va trimite ajutor din inaltime". Atunci cuviosul a gasit lucratori, a adunat piatra si lemne, a facut var si a gatit toate cate erau de nevoie sa inceapa lucrul.

Si a facut mai intai zidirile, apoi biserica Mergatorului inainte, mare si minunata, chilii multe, bolnita, trapeza si alte cate erau de nevoie; si au adus din deal apa multa si dulce. Si s-a savarsit la anii 6878 de la Adam, iar de la Mantuitorul si Stapanul Hristos, 1370. Dar, fiindca a ramas o parte nesavarsita, adica zugraveala bisericii si altele ce mai erau de trebuinta si nu mai avea de cheltuiala, sfantul s-a dus iar la Trapezunda si a spus imparatului pricina. Iar imparatul l-a primit cu bucurie si i-a dat bani multi. Apoi, intorcandu-se la manastire, a gasit-o pustie cu totul, ca, din lucrarea diavolului, au venit agareni multi, au facut mestesugiri si au intrat inauntru si i-au robit pe toti si le-au luat multe lucruri, de care aveau trebuinta, blestematii.

De acestea instiintandu-se cuviosul, s-a intristat foarte tare si a plans, insa nu a grait cuvant greu catre Dumnezeu, stiind ca aceasta era ispita de la uratorul binelui. Deci s-a dus numai sa-i rascumpere pe cei robiti si i-a izbavit ca un bun pastor, aducandu-i pe toti la manastire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarasi la sfintitul Dometie si s-a sfatuit, de ar fi fost cu cuviinta sa se duca iarasi la imparat sa-i dea alti bani si i-a zis sa se duca degraba. Deci, cand a luat de la frati iertare, a heretisit pe Dometie, zicand: „Iata, cinstite parinte, dupa Dumnezeu si dupa marele Mergator inainte dau in mainile tale egumenia acestei manastiri, caci nu stiu de ne vom intalni mai mult aici". Iar Dometie i-a raspuns Cuviosului Dionisie, luminandu-se de Sfantul Duh: „Parinte, aici nu ne vom mai intalni, numai in veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom veseli impreuna cu Stapanul Hristos si Mantuitorul nostru". Si astfel s-a facut dupa proorocia lor, ca nu s-au mai vazut in lumea aceasta unul cu altul. Asa au avut amandoi darul proorociei.

Deci sfantul, intrand in corabie, s-a dus la Trapezunda cu insotitorii sai, si s-a veselit impreuna cu fratele sau si cu imparatul, caruia i-a vestit toate cele ce se intamplasera, precum s-a zis mai sus. Iar binecredinciosul imparat l-a mangaiat, zicandu-i: „Nu te intrista pentru cele trebuincioase manastirii, ca eu iti voi da ajutor". Deci, zabovind acolo la mitropolie putina vreme, i-a venit ceasul sa se duca catre Cel dorit si chemand pe fratele sau si pe imparatul, i-a rugat sa aiba grija manastirii cat vor trai in aceasta lume. Acestea randuindu-le bine si rugandu-se Domnului pentru dansii, si-a dat sufletul in sfintele Lui maini, in 25 ale lunii iunie, vietuind in aceasta lume 72 de ani. Iar sfintele si cinstitele lui moaste le-a ingropat arhiereul cu cuviincioasa cinste si cu buna cucernicie. Mai pe urma, acele moaste faceau multe minuni, celor ce il rugau cu credinta. Iar monahii care erau insotitorii lui, luand de la imparat si de la arhiereu milostenia cea cuviincioasa si iertare, s-au dus.

Si ajungand la manastire, au vestit fratilor mutarea cuviosului si toti au plans, tanguindu-se pentru lipsirea unui parinte ca acesta. Iar dumnezeiescul Dometie i-a mangaiat, apoi vrand sa se duca la chilia lui, au cazut toti la picioarele sale, rugandu-se cu lacrimi sa nu-i lase sarmani, ci sa ramana sa-i pastoreasca ca si mai inainte. Iar el, pentru ca sa nu se faca neascultator, a ramas si ii pastorea cu placere de Dumnezeu si cu multa sarguinta. Si ajungand plin de zile, s-a dus la Domnul, Caruia se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.