Chiar de ai purta nu una, ci o mie de coroane imparatesti si ai fi stapan peste multe trupuri sanatoase, atunci cand trupul tau este lovit de o boala ce nu cunoaste vindecare, poti sa dai intreaga ta imparatie si nu vei capata din nou sanatatea. Daca nu poti face asta pentru trup, o sa poti pentru suflet?

Dumnezeu ne-a dat doua maini, doua picioare, doi ochi, doua urechi, astfel incat, daca una pateste ceva, sa ne slujim de cealalta. Dar daca pierdem sufletul, de unde mai gasim altul?

Sufletul stapanit cu totul de o patima poate cu usurinta sa spuna si sa faca cele care pricinuiesc mania lui Dumnezeu, pentru ca el a devenit sclavul unui alt stapan, care il obliga sa faca cele potrivnice Domnului sau.

Sufletul cuprins de deznadejde in privinta mantuirii nu este departe de nebunie.

Dupa ce da fraiele mantuirii in mainile poftelor irationale, alearga fara retinere peste tot unde se afla pacatul, pana cand se scufunda in adancurile pierzaniei vesnice.

Cand sufletul se obisnuieste cu pacatul, care este nemilos, boala sa iese la suprafata si este vazuta de toti. Dar, asa cum porcul, atunci cand se tavaleste in noroi, este multumit si nu mai simte mirosul murdariei, la fel si omul, cand este robit de obiceiul cel rau, nu-si mai da seama de mirosul greu al pacatelor sale, pentru ca se obisnuieste cu ele. Si asa cum pamantul peste care aruncam seminte este cu neputinta sa dea roade daca nu este udat, la fel se intampla si cu sufletul, care nimic bun nu rodeste, oricate cuvinte i-am spune noi, daca el nu a fost mai intai udat cu apa vie ce izvoraste din Sfintele Scripturi. Ce creste pe pamantul care nu este cultivat? Spini si buruieni. Ce creste in sufletul care nu este cultivat duhovniceste? Fapte necurate si viclene. Cu cat un pamant este mai putin cultivat, cu atat cresc buruieni mai multe si mai salbatice. Cu cat sufletul este mai putin cultivat, cu atat este cuprins de patimi mai salbatice, inmultindu-se pacatele sale, care il duc la moarte.

Ce lucru curios! Cu totii urmaresc cu sufletul la gura evenimentele trecatoare ale acestei vieti scurte, dar la viata ce va sa fie nici nu le trece prin cap sa se gandeasca. La ospete si prilejuri de indulcire a trupului mereu sunt primii, dar sufletele lor le lasa sa se usuce de foame duhovniceasca. Se ingrijesc de trup si il infrumuseteaza, insa sufletul le este indiferent. Cand se imbolnaveste trupul, cheama doctorul, cumpara medicamente si cheltuiesc o gramada de bani, pana cand se vindeca. Insa, atunci cand sufletul lor se imbolnaveste de boala aducatoare de moarte a pacatului, nu fac nimic. Si cel mai trist este faptul ca, desi il ingrijesc cum nu se poate mai bine, trupul lor moare, iar sufletul este osandit la iadul vesnic.

Si pentru ca imi pare atat de rau de intunecimea gandului oamenilor si de nebunia lor, as vrea sa am o voce atat de puternica incat sa a-junga pana la marginile pamantului, si dupa ce m-as urca pe cel mai inalt munte de pe pamant, as striga tuturor popoarelor si neamurilor, la fel ca proorocul David: "Fiii oamenilor, pana cand grei la inima?" (Psalm 4, 2). Ma doare si sufar pentru ce-ati ajuns. Da, plang, pentru ca stiti prea bine ca Dumnezeu este indelung rabdator si va asteapta sa va indreptati, in loc sa va pedepseasca dupa dreptate, si, cu toate acestea, nu va indreptati.

Nu trebuie sa plangem pentru cel care se zvarcoleste de durere, atunci cand doctorul ii cauterizeaza ranile, pentru ca, dupa durerea pricinuita de ardere, va urma vindecarea ranilor sale. Sa plangem pentru cel care zace in pat, fara nici o ingrijire din partea vreunui medic, pentru ca ranile sale se vor infecta, ceea ce ii va aduce moartea. La fel, in cazul unui suflet ranit de pacat, nu trebuie sa ne para rau atunci cand Dumnezeu ii trimite pedepse, pentru ca, prin acestea, el dobandeste vindecare. Sa plangem si sa jelim acele suflete care pacatuiesc fara sa primeasca nici o pedeapsa, pentru ca le asteapta pedeapsa vesnica.

Cel care isi curata sufletul de