Sfaturi duhovnicesti

Razboi impotriva somnului

Razboi impotriva somnului

Stareţul Iosif se lupta cu asprime împotriva somnului, deoarece vedea din experienţă că nici o altă nevoinţă nu aduce atâtea binecuvântări pentru lucrarea Rugăciunii minţii, precum lipsirea de somn.

Ne mărturisea adeseori că în tinereţe îl lupta mult somnul. Acest război îl îngreuna mai ales iarna, fiindcă nu putea noaptea să se mişte puţin afară din chilia sa, deoarece era ger.

Războiul somnului nu era adus doar de pricini fireşti, ci şi de diavolul care se porneşte cu o ură nestăpânită împotriva celui care priveghează întru cunoştinţă cu lucrarea niptică. De multe ori cei doi Stareţi, Iosif şi Arsenie, pentru a birui somnul, îşi făceau metaniile desculţi în zăpadă.

Programul obştii noastre presupunea să ne sculăm întotdeauna la ora rânduită. Chiliile noastre erau separate şi depărtate una de cealaltă. Nu era rânduit un părinte pentru a bate la uşă şi a ne trezi. Atunci cine ne scula? Cu siguranţă că exista un ceas. Dar mai ales râvna lăuntrică, dorinţa şi dragostea de priveghere şi de rugăciune ne făceau să ne sculăm. Nu era nevoie de un ajutor.

Eu personal, care eram cel mai slab şi cel mai mic, aveam dureri înfricoşătoare în piept. Atunci când deschideam ochii şi trebuia să mă scol, această durere mă pironea de parcă aş fi avut foc în plămâni. Cu toate acestea rugăciunea Stareţului şi dragostea mea de a-l odihni nu mă lăsau nici măcar un minut să dorm mai mult. Nu-mi amintesc să fi spus măcar o singură dată: „Lasă să mai dorm puţin!”. Acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi. Un astfel de gând ne era străin. De ce? Fiindcă luam aminte la cuvântul Stareţului:

„Dacă nu vă nevoiţi acum, când sunteţi tineri şi aveţi lângă voi şi povăţuitor, atunci când vă veţi nevoi? Când veţi îmbătrâni? Când patimile se vor întări? Când noi vom fi plecat din această viaţă? Acum este timpul să vă nevoiţi. Acum să războiţi patimile şi slăbiciunile voastre şi cu această nevoinţă a voastră veţi cunoaşte în faptă Harul lui Dumnezeu şi viclenia demonilor. Nu este vreme pentru nepăsare. Să deveniţi ca Heruvimii cei cu mulţi ochi, observând cursele demonilor, căci de multe ori aceştia se arată sub chipul îngerilor, pentru a vă împiedica şi a vă târî spre pierzare”.

Astfel privegheam în fiecare noapte şi ne luptam cu somnul. Ore întregi la rugăciune. Unul pe scăunel, altul jos, iar altul în picioare. Inspiram şi expiram Numele lui Hristos. Stareţul ne cerea să ne nevoim până la sânge împotriva somnului şi a gândurilor ruşinoase, el fiind cel dintâi care ne dădea pildă petrecând în chiliuţa sa întunecată şi având ca însoţitor Rugăciunea minţii cea neîncetată.

Decât să dormim şi să pierdem privegherea, era mai de preferat războiul şi greutatea nevoinţei. Chiar dacă nu înţelegeam Rugăciunea, ajungea să fim trezi, să ne luptăm şi să arătăm voinţa noastră cea bună lui Dumnezeu. Cinci ore de chinuire şi de mucenicie! Mergeam pe cărări, prin desişuri, prin pădure, urcam pe stânci, numai ca să nu dormim. Din pricina oboselii ne istoveam cu totul, dar somnul tot nu ceda. Era un demon puternic! O adevărată mucenicie era acest somn! Dar adeseori se întâmpla ca după patru-cinci ore de nevoinţă somnul să fugă dintr-o dată. Pleca în chip minunat, de parcă cineva l-ar fi tăiat cu cuţitul. In chip firesc, de vreme ce eram istoviţi de osteneala zilei, de căldură sau de frig şi din pricina lipsei de somn, ar fi trebuit ca mintea noastră să fie tulbure. Deodată însă mintea dobândea limpezime, uşurare şi pace, ca după o rugăciune de multe ceasuri, în care chemarea Numelui lui Iisus Hristos ne trăgea spre contemplaţie. Iată rodul binecuvântat al stăruinţei Stareţului de a ne sili la priveghere! De aceea răspândea mireasmă nu numai gura şi trupul fiecăruia dintre noi, ci întreg locul dimprejurul nostru.

Dumnezeu voia ca să ne odihnească pentru osteneala făcută şi parcă ne-ar fi spus: „După osteneala privegherii pe care aţi făcut-o şi pentru ascultarea pe care aţi arătat-o, priviţi care este roada! Luaţi aminte ca nici mâine să nu cedaţi!”. Şi astfel dobândeam experienţă, şi înţelegeam că războiul era şi din pricina oboselii trupeşti, dar şi a demonului somnului.

Pe noi, ucenicii, ne lupta somnul în chip înfricoşător şi de aceea nu puteam face Rugăciunea minţii mai mult de patru ore. Stareţul însă nu mai avea un astfel de război, fiindcă câştigase biruinţă asupra lui încă din primii zece ani de nevoinţe aspre. Şi astfel, putea să stea şapte-opt ore la priveghere, dăruindu-se cu totul Rugăciunii minţii şi contemplaţiei.

După ce priveghea, Stareţul ieşea din chilia sa, plin fiind de lumină şi de Har, şi mă întreba:

- Ei, bobocule, cum merge? Mai rezişti pe front?

- Gheronda, cam şchiopătez.

- Fiul meu, ţine bine arma rugăciunii şi nu te teme!

Vara, când veneau bărci şi pescuiau cu lămpile, Stareţul îmi spunea:

- Vezi, fiul meu, cum se nevoieşte şi cum priveghează pescarul toată noaptea pentru ceva material şi pământesc, ca să prindă o mână de peşti? Vezi cum uneori cântă ca să-i treacă timpul? Oare noi, care am venit aici ca să pescuim Harul lui Dumnezeu, nu trebuie să priveghem? Şi noi trebuie să cântăm, adică să psalmodiem, să-I cântăm lui Dumnezeu, luând aminte la gânduri, şi să nu dormim. Acest pescar se osteneşte pentru puţini peştişori, însă noi suntem datori să ne nevoim pentru vânatul cel duhovnicesc, pentru pescuitul împărăţiei Cerurilor, pentru dobândirea de mai mult Har, pentru răsplată veşnică de la Dumnezeu. Mare lucru!

- Aşa este, Gheronda.

Cu astfel de cuvinte înţelepte, scurte, dar cuprinzătoare, ne întărea credinţa.

Câtă nevoinţă făceam în "pustie" în timpul verii! La amiază stâncile fierbeau de căldura pe care apoi noaptea o degajau. Atunci noi ne coceam de căldură în chiliile noastre şi în bisericuţa ce se afla într-o peşteră mică care se încingea atât de tare, încât credeam că plesnim.

Dumnezeiasca Liturghie se săvârşea la sfârşitul privegherii noastre. De aceea, înainte de a intra în bisericuţă pentru Liturghie, ne înarmam cu toate gândurile cele bune de răbdare pentru a putea rezista. Din pricina oboselii şi a căldurii înăbuşitoare moţăiam foarte tare. Dar de îndată ce capetele noastre se lăsau în jos, Stareţul ne stropea cu apă şi ne striga:

- Dormiţi?

- Iertaţi!

Şi Stareţul ne făcea destule „duşuri” de felul acesta cu apă rece.

Când eram începător, mă lupta gândul să plec. îmi venea un gând care îmi aducea aminte de casa mea, un altul de duhovnicul meu care voia să facem o mănăstire, un alt gând îmi spunea să mă întorc înapoi. F.ra un adevărat roi de gânduri. Eu însă mă nevoiam şi mă împotriveam lor. Stareţul îmi spunea:

- E bine, aşa cum faci, e foarte bine. Să nu-ţi laşi nici o clipă îndatoririle, privegherea, canonul şi rugăciunea şi atunci nu te va stăpâni niciodată diavolul plecării.

Mi-am făcut îndatoririle cu sârguinţă şi, intr-adevăr, aşa cum spusese Stareţul, a venit clipa când toate gândurile au plecat. Şi dintr-odată pustia, care mai înainte mi se părea întunecată, a devenit atât de frumoasă şi de iubită. Cu rugăciunile Stareţului meu Harul lui Dumnezeu m-a ajutat şi m-a slobozit de războiul acestor demoni şi toate cele din lăuntrul meu s-au schimbat.

Uneori mergeam şi la bătrânul Arsenie:

- Nu te necăji, căci şi eu am fost luptat, şi Stareţul a fost luptat, îmi spunea el.

Şi mă întărea şi acesta cu cuvintele sale cele simple. Vorbea o greacă stricată, fiindcă crescuse în sudul Rusiei, dar cuvintele sale simple aveau o mare valoare duhovnicească, pentru că trăise ceea ce învăţa şi de aceea aveau mult Har şi multă putere. Căci una este învăţătura izvorâtă din făptuire şi alta cea din înţelepciunea lumească.

Când ne războiau gândurile de mândrie şi de nepăsare, Stareţul ne învăţa să le dispreţuim cu desăvârşire:

- Ţineţi Rugăciunea! Este o furtună, dar va trece, va ceda. Când vă împotriviţi şi vă luptaţi cu bărbăţie şi nu vă pierdeţi curajul, toate gândurile cedează. De altfel, aceasta şi este tactica vrăjmaşului: să atace, pentru a putea sparge frontul, să surpe zidul şi tot ce există în picioare. Să ţineţi stindardul sus şi el va ceda.

Şi într-adevăr, gândurile dispăreau.

Stareţului îi descopeream tot prin mărturisire curată şi sinceră a tuturor gândurilor. Nu lăsam dorinţe ascunse înlăuntrul meu, fiindcă ştiam că acestea sunt lucruri putrede. Şi fiecare lucru putred răspândeşte o duhoare. Şi nu m-aş fi simţit bine, de vreme ce sufletul meu ar fi răspândit acea duhoare. Ştiam că un singur gând ascuns de aş fi primit, sufletul meu s-ar fi clătinat până în străfunduri. Imi dădeam seama de aceasta din presiunea pe care mi-o pricinuiau ca să le primesc.

Aşadar, nevoinţă! Luptă corp la corp! Iar atunci când simţeam o apăsare înfricoşătoare din partea gândurilor, luam un lemn şi mă loveam. Şi astfel, ocărându-l pe vrăjmaş, tăiam gândurile şi războiul înceta. Iar dacă gândul venea a doua şi a treia oară ca să mă atace, cu şi mai multă mânie îl înfruntam, aplicând aceeaşi tactică.

Când îi spuneam Stareţului despre acest război, el, ca un războinic foarte încercat, îmi răspundea:

- Nu-i nimic. Nu te teme! Eşti ca acel frate din Pateric care s-a descurajat şi a spus: „Awa, atât de multe gânduri, atâtea patimi... cum voi putea eu să le dezrădăcinez? Pentru Numele lui Dumnezeu, Awa, ajutaţi-mă, căci mă pierd!”. Şi îi răspunde acel experimentat stareţ: „Fiul meu, gândurile nu năvălesc toate odată asupra ta, nu se scoală toate patimile odată asupra ta, ca să te înăbuşe”. Când va năvăli gândul trupesc, loveşte-l, taie imaginaţia, chipul persoanei care te sminteşte, alungă-l, şterge-l, aşa cum ştergi un diavol din imaginaţia ta, aşa cum ştergi ceva cu un burete. Şterge imaginea şi ţine Rugăciunea! Şi aşa, s-a terminat. Ai sugrumat gândul. Va veni din nou? Iarăşi, sugrumă-l! Vine, de pildă, un gând de trândăvie şi-ţi spune: „Culcă-te!”. Atunci tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să mă culc?”. Vine un gând de judecată şi îţi şopteşte: „Spune şi tu un cuvânt împotrivă!”. Tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să-l spun?”. Aşa se duce războiul.

Mă aflam în obşte de nouă luni şi cunoscusem bine deja viaţa şi rânduiala ei, precum şi pedagogia zilnică a înţeleptului nostru Stareţ. Cu rugăciunile lui, urmam rânduiala de fiecare zi a chiliei. Fireşte, în acest timp n-a lipsit războiul gândurilor. Diavolul se silea cu mânie să-mi zdruncine credinţa în Stareţul meu şi încrederea în discernământul său, ca să mă scoată din ascultare. „Nu, aceasta nu o voi face niciodată!”. Vrăjmaşul însă continua să mă atace. „Ne vom lupta, îi spuneam eu. Nu voi ceda... Prefer să mor”.

Stareţul, văzând gândurile mele şi lupta mea, a vrut să mă încerce, ca un general iscusit ce era. De aceea mi-a spus:

Cum o s-o scoţi la capăt tu, care eşti o mână de om şi un netrebnic? Eşti umflat de gânduri. Uită-te ce războaie ai! Nu cred că o s-o scoţi la capăt.

Atunci eu, fălindu-mă, i-am spus:

- Gheronda, unu plus unu fac doi. Nu există capitulare. Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre mă voi arunca în foc şi fie ce-o fi. Nici nu mă gândesc să dau înapoi sau să mă las biruit de gânduri!

- Bine, bine, vom vedea.

Atât i-a trebuit. Ceea ce a voit să audă, a auzit. Văzând un omuleţ vorbind astfel, s-a gândit: „Ei, ceva trebuie să aibă şi acesta”. Şi se pare că, prin această probă la care m-a supus, a cumpănit bine ce trebuia să facă. Căci dacă cineva vrea să biruiască, trebuie să fie hotărât să moară. Cel care voia să rămână lângă Stareţ trebuia să-şi semneze moartea.

După puţin timp Stareţul mi-a spus:

- Pregăteşte-te să te fac schimonah. Dar înainte de asta va trebui să-ţi semnezi moartea. Fie că o să te doară ceva, fie că o să te îmbolnăveşti, un singur lucru să ai în minte: doar moartea te va despărţi de aici. Nu căuta mângâiere, nici vindecări. Eşti hotărât pentru moarte? Rămâi! Dacă nu, pleacă!

Iar atunci când mi-am dat cu toată inima mea încuviinţarea zicând: „Să fie binecuvântat!”, m-a tuns în Schima Mare, tunderea săvârşindu-o părintele Efrem de la Katunakia pe data de 13 iulie 1948, într-o zi de joi.

Rânduiala canonică, desigur, este ca începătorul să treacă printr-o perioadă mai lungă de încercare. Această hotărâre însă se ia în funcţie de vremea şi de oamenii care trăiesc în acea vreme. Iar Stareţul, cu experienţa pe care o avea, a socotit că aşa trebuie să se petreacă. După ce s-a săvârşit tunderea în Schima Mare, am făcut gogoşi. Pe atunci aşa era obiceiul.

Uneori Stareţul avea un sughiţ firesc. Diavolul a exploatat aceasta şi a început să-mi sufle la ureche: „A, ceea ce face acum Stareţul dovedeşte că are demon. Demonul îl face să sughiţe aşa”. Ce amărăciune, ce otravă mi-a cuprins sufletul meu! „Auzi ce-mi spune gândul!”, îmi ziceam în sinea mea, fiindcă eu, de obicei, nu aveam astfel de gânduri. De îndată ce mi-au venit, m-au răscolit cu totul. Cu neputinţă să primesc un astfel de gând despre Stareţul meu! „Te voi sfâşia!”, mi-am spus în sinea mea şi mă sileam să mă împotrivesc. Când i-am spus aceasta Stareţului, care era un ascet încercat, a zâmbit şi mi-a spus:

- Nu te necăji, fiul meu! Lasă-l să spună ce vrea. Nu-i da nici o importanţă. Tu doar să rosteşti Rugăciunea. O să-ţi mai spună şi altele. însă pe o ureche să-ţi intre şi pe alta să-ţi iasă. Vărsătura iadului nu are sfârşit. Să nu te împotriveşti cu cuvântul, pentru că eşti mic şi fără experienţă. Tu doar să dispreţuieşti gândul, să spui Rugăciunea neîncetat şi gândul va pleca de la sine.

Eu însă nu ştiam că dispreţuirea gândurilor este cea mai bună soluţie şi de aceea am răspuns:

- Nu, Gheronda, am să mă lupt şi eu cu gândul. N-o să-l las să-mi spună aşa ceva despre Sfinţia Voastră, care îmi sunteţi Stareţ.

- Hm!, a făcut el şi a zâmbit.

Probabil că şi-a spus în sinea sa: „Micuţul acesta habar n-are ce i se întâmplă”. Şi astfel m-a lăsat să mă lupt prin împotrivirea în cuvânt.

Mă luptam eu cu asprime, dar diavolul era maestru la aşa război. Ce-mi făcea? De îndată ce mă sculam ca să priveghez, ţac! venea îndată atacul: „Ia uite ce Stareţ ai!”. Şi cu multă măiestrie, diavolul arunca gândul în inima mea, ca să-mi otrăvească privegherea. Şi astfel, cu aceste gânduri, mă secătuia de puteri. Venea apoi o simţire demonică: „Iată, Stareţul nu e ceea ce crezi tu. Are demon”. Insă nici eu nu cedam deloc, ci îndată curmam gândul printr-un cuvânt împotrivitor: „Nu, Stareţul este un general. Un om care mă povăţuieşte la mântuire nu poate să aibă demon, ci este Sfânt, înger al lui Dumnezeu”. „Nu, nu este înger, pentru că face asta, face ailaltă...”. „Ba nu”, răspundeam eu împotrivă.

Şi astfel, ore întregi duceam luptă de împotrivire, deşi nu aveam experienţă în aceasta. Aveam doar un curaj firesc şi de aceea mă aruncam în această luptă, deşi eram mic şi fără experienţă. Mă încumetam să mă împotrivesc, tactică pe care o folosesc doar nevoitorii sporiţi, în timp ce eu trebuia să evit gândul prin dispreţuire, ca să scap repede.

Această luptă a durat zile întregi. Cel viclean mă lovea mereu cu proiectile şi îmi fura ore întregi din priveghere, făcându-mă să mă lupt cu el. In cele din urmă mi-am spus în sinea mea: „E nevoie de o intervenţie mai drastică”. Atunci am luat un lemn şi am spus: „Ce ai spus despre Stareţul meu?”. Şi poc!, îmi loveam atât de tare picioarele cu lemnul, încât mă tăvăleam pe jos de durere.

Şi în felul acesta a fost îndepărtat războiul; iar de atunci nu a mai apărut. Nu m-a mai atacat niciodată gândul acesta ucigaş, deşi pe Stareţ îl mai apuca câteodată sughiţul său firesc. Am şi uitat că am fost vreodată războit de acest gând. Atât de repede au dispărut gândurile, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mi-a dispărut până şi amintirea că am fost războit, deoarece am înfruntat cu curaj şi lepădare de sine acest război. Insă sufletul celui care cedează se umple încet-încet de necurăţie şi începe să răspândească duhoare. Fiecare gând rău devine în suflet un abces care, dacă nu este lepădat degrab, ulcerează, putrezeşte şi răspândeşte duhoare.

Odată, de praznicul Cincizecimii, părintele Atanasie ne-a adus posmag, roşii şi struguri. Atunci Stareţul se întoarce către noi şi ne spune:

Traistele în spate şi la drum! Altfel ni le vor mânca şoarecii.

Gândurile au năpădit îndată ca furnicile. „O astfel de zi şi noi să umblăm pe drumuri?! Când trebuia să te linişteşti, să citeşti şi să te rogi cu metania?!”. Eu însă îi răspundeam gândului: „Strâmtă şi plină de întristare este calea. Ascultarea mai presus de toate. «Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”108». însă povara gândurilor era mai grea decât cea din spate. îmi spunea gândul, îi răspundeam însă şi eu: „De îndată ce vom merge la Gheronda, te voi pârî”.

Când am intrat pe poarta colibei, gândurile au pierit cu totul. S-au risipit ca vântul. Cum să îndrăznească demonii să se arate înaintea celui ce le venise de hac?

Dar fiindcă nu am avut prilejul în acel moment să-l văd pe Stareţ deosebi, deoarece ne spusese să mergem să ne schimbăm hainele şi să ne odihnim, mi-am spus în sinea mea: „Ispititorule, te voi aranja eu...”. Am adunat un sac de pietre şi am spus: „Acum îţi voi da canon, ţie, celui care nu voiai să cari greutate într-o astfel de zi, şi vei dormi pe pietre. Hristos pe Cruce a avut o mucenicie mult mai mare”. Această faptă a mea nu avea valoare, dar Dumnezeu mi-a dat pentru voinţa mea cea bună o mică răsplată.

Indată ce am adormit, am visat că mă aflam într-o câmpie. De-a dreapta mea se afla părintele Iosif cel tânăr, iar la stânga părintele Arsenie. In partea stângă, pe vârful unei coline frumoase şi pline de verdeaţă, se afla Stareţul. El s-a întors către noi şi ne-a spus: „Va trece Marele Constantin. Să vă închinaţi lui, ca să luaţi binecuvântare”. Atunci eu i-am făcut semn, zicând: „Să fie binecuvântat!”.

Când acela a venit, fără să-l privesc, i-am făcut metanie. Nu ştiu însă ce a făcut fratele de lângă mine. Pe când mă ridicam, în loc să-l văd pe Marele Constantin, L-am văzut pe Hristos ca un Copil mic, Care S-a plecat către mine, mi-a zâmbit şi m-a sărutat. Apoi a plecat, lăsându-mi în suflet o bucurie de nedescris.

Când m-am trezit, păstram încă în suflet acea bucurie. Am mers la Stareţ şi i-am spus ce văzusem. Atunci el m-a întrebat ce gânduri avusesem în timpul zilei, iar eu i-am mărturisit gândurile, cum le-am înfruntat şi care au fost roadele.

- Dumnezeu, pe robii Săi, în chipul acesta îi mângâie, atunci când fac o nevoinţă. Dar tu de acum înainte să nu mai pui pietre.

In astfel de situaţii trebuie să ai un povăţuitor încercat, care să poată discerne cu siguranţă adevărul de minciună. Căci Apostolul Pavel ne învaţă că diavolul se preschimbă în înger de lumină pentru a-l înşela pe om. Iar Sfinţii Părinţi ne spun: „Vinul şi oţetul seamănă, însă cel care a gustat vinul cunoaşte diferenţa”. Stareţul meu era unul dintre puţinii Părinţi aghioriţi ce gustaseră din belşug beţia Harului dumnezeiesc şi care puteau să cunoască îndată şi cu siguranţă dacă o stare era de la Dumnezeu, de la demoni sau de la firea noastră.

Arhim. Efrem Filotheitul

Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Staretul meu Iosif Isihastul"

 

Similare

11.08.2017
Versiunea Desktop
Copyright 2017. Toate drepturile rezervate.