Planul lui Dumnezeu si pacatul omului

Planul lui Dumnezeu si pacatul omului Mareste imaginea.

Un univers pur „natural” pe care Dumnezeu nu-l transfigureză pătrunzându-l de energiile Sale necreate conţine în mod necesar suferinţa şi moartea. Este singurul pe care-l poate lua în considerare raţiunea umană lăsată în propria ei lumină.

Totuşi, Dumnezeu, prin Cuvântul Său, ne-a revelat faptul că El nu a creat lumea pentru ca aceasta să rămână închisă în limitele naturii. Lumea nu există decât pentu a fi transfigurată printr-o participare gratuită la energiile necreate ale dumnezeirii, pentru a străluci de slava dumnezeiască. Scopul acţiunii creatoare a lui Dumnezeu este o lume transfigurată în care nu vor mai fi nici calamităţi, nici suferinţă, nici moarte, o lume în care în care Dumnezeu va fi totul în toţi. Acest univers definitiv, scop al planului lui Dumnezeu, este descris in capitolul 21 din Apocalipsă:

Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas puternic care zicea: „iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui în ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut Şi cel ce şedea pe tron a grăit: „Iată noi le facem pe toate”.

Dar de ce Dumnezeu n-a creat universul încă de la origine în această stare definitivă, în această condiţie îndumnezeită, din care să lipsească toate formele răului?

Răspunsul este că îndumnezeirea creaturilor înzestrate cu inteligenţă, îngerii şi oamenii, prin intermediul cărora slava dumnezeiască va străluci peste creaturile iraţionale, este o unire în iubire, o întrepătrundere a voinţei dumnezeieşti necreate şi a voinţelor create, într-o iubire personală reciprocă.

Aceasta presupune, din partea creaturilor, îngeri şi oameni, un răspuns liber, o cooperare a libertăţii lor cu harul lui Dumnezeu. Pentru ca îndumnezeirea creaturii să se înfăptuiască, pentru ca ea să fie cu adevărat o comuniune totală în iubire reciprocă, trebuie ca această creatură să poată să se dăruiască sau să refuze în mod liber iubirea.

Starea actuală a lumii este provizorie; în planul lui Dumnezeu, ea constituie un spaţiu în care libertatea umană se poate exercita sub forma unei alegeri între Dumnezeu şi egoism, adică autoeficienţa creaturii.

Această condiţie prezentă a creaţiei conţine, concret, două caracteristici:

- Pe de-o parte, lumea materială şi animală este supusă la ceea ce Părinţii numesc „stricăciune”, adică suferinţei şi morţii. Ea nu este încă transfigurată de energiile dumnezeieşti, pentru că nici omul nu este. Ea se află într-o stare provizorie, care va lua sfârşit la Parusie. Această stare nu este doar o consecinţă a păcatului creaturilor raţionale: înainte de crearea lui Adam şi de greşeala lui, universul material nu era transfigurat. Dar este sigur că păcatul îngerilor, cel al protopărinţilor noştri şi păcatele întregii lor descendenţe au agravat foarte mult această stare de „stricăciune” a universului material şi a lumii animale.

- Pe de altă parte, creaturi înzestrate cu libertate, adică o parte dintre îngeri, urmând lui Lucifer, şi totalitatea oamenilor, ispitiţi fiind de diavoi şi urmând lui Adam, întâiul lor părinte, şi-au folosit rău libertatea lor şi au păcătuit, despărţindu-se astfel în mod voit de Dumnezeu, izvorul vieţii.

Ingerii căzuţi, dată fiind perfecţiunea naturii lor, s-au statornicit în mod definitiv în ura faţă de Dumnezeu şi faţă de planul Său de iubire şi au devenit demoni.

Omul, chip al lui Dumnezeu pe care Creatorul nu l-a supus morţii şi suferinţei şi care ar fi putut să-şi păstreze definitiv acest chip rămânând în comuniune de voinţă cu Dumnezeu, s-a despărţit de El, aşezându-se astfel în rândul animalelor, devenind asemeni lor „stricăcios”, supus suferinţei şi morţii. Este ceea ce ne învaţă capitolul 3 din Cartea Facerii:

Femeii, Dumnezeu i-a spus: „ Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Bărbatului i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorbele femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale, spini şi pălănudă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului. în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Şi a pus Adam femeii sale numele „Eva”, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeul lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul, şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!" /.../ De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în prejma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vălvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii (v. 16-24).

Iar in capitolul 2 din Cartea înţelepciunii citim:

Dumnezeu a zidit pe om spre neştricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale; iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume (v. 23-24).

Şi Apostolul Pavel ne spune în capitolul 5 din Epistola către Romani: De aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul în lume - şi prin păcat moartea tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii, prin aceea că toţi au păcătuit (v. 12).

Condiţia suferindă şi muritoare căreia ii este supus omul apare deci ca o consecinţă a păcatului. Asta nu înseamnă că orice boală care atinge un om este cauzată de păcatele personale; dar ea este o consecinţă a participării fiecărei fiinţe umane la natura căzută. Şi orice greşeală individuală, departe de a-l afecta doar pe cel care o comite, are o repercusiune (în oarecare măsură) universală. Este ceea ce a exprimat cu geniul său poetic şi profetic scriitorul francez Leon Bloy:

Libertatea noastră este solidară cu echilibrul lumii [...]. Fiecare om care săvârşeşte un act liber proiectează personalitatea sa în infinit. Dacă dă un ban unui sărac cu inimă rea, acest ban străpunge mâna săracului, cade, străpunge pământul, găureşte soarele, străbate cerul şi compromite universul. Dacă săvârşeşte un act impur, el întunecă poate miile de inimi pe care nu le cunoaşte, care îi corespund în mod tainic şi care au nevoie ca acest om să fie curat, aşa cum un călător murind de sete are nevoie de paharul cu apă din Evanghelie. Un act milostiv, un gest de adevărată milă, cântă pentru el laudele dumnezeieşti, de la Adam până la sfârşitul veacurilor; el vindecă bolnavii, îi consolează pe cei disperaţi, potoleşte furtunile, răscumpără robii, converteşte credincioşii şi protejează specia umană.

Intreaga filosofie creştină constă în importanţa de negrăit a actului liber şi în conceptul unei fascinante şi indestructibile solidarităţi.

Orice responsabilitate este cu siguranţă personală. Dar orice act personal contribuie la înmulţirea binelui sau a răului din lume.

Aşa cum preciza Sfantul Irineu de Lyon, boala şi moartea nu sunt pedepse întâmplătoare aplicate de Dumnezeu omului vinovat, ci consecinţe logice, care decurg în mod organic din păcat:

Comuniunea cu Dumnezeu este viaţa, lumina şi bucuria binefacerilor ce vin de la El. Dimpotrivă, celor care se despart în mod voit de El, le dă drept pedeapsă despărţirea pe care ei înşişi şi-au ales-o. Ori, despărţirea de Dumnezeu este moarte, despărţirea de lumină este întuneric; despărţirea de Dumnezeu înseamnă pierderea tuturor binefacerilor venite de la El. Deci, cei care prin apostazia lor au pierdut ceea ce tocmai am spus, fiind lipsiţi de toate binefacerile, au căzut în toate pedepsele: nu pentru că Dumnezeu o ia înainte pentru a-i pedepsi, ci pentru că pedeapsa îi urmăreşte prin însăşi faptul că sunt lipsiţi de toate binefacerile1.

In ceea ce priveşte creaturile iraţionale, condiţia lor „stricăcioasă”, aşa cum este astăzi, are o legătură evidentă cu păcatul îngerului şi cu cel al omului.

Ingerii au cu siguranţă o legătură cu lumea fizică. I. H. Newman, care cunoştea bine teologia Părinţilor Bisericii, şi care avea în acelaşi timp un ascuţit simţ al realităţii lumii nevăzute, vedea în îngeri nu numai slujitorii folosiţi de Creator în raporturile Sale cu oamenii, ci şi agenţii care realizează ordinea lumii văzute. Eu i-aş considera, spune el, ca fiind cauzele reale ale mişcării, ale luminii, ale vieţii şi ale acestor principii fundamentale ale universului fizic care, atunci când aplicaţiile lor ajung la simţurile noastre, ne sugerează noţiunea de cauză şi efect, şi de asemenea pe cea numită legea naturii. Intr-o predică la sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail, el spunea despre îngeri: Fiecare adiere de vânt, fiecare rază de lumină şi de căldură, fiecare manifestare de frumuseţe este, ca să spunem aşa, franjul hainei lor, ondularea mantiei celor care îl văd pe Dumnezeu faţă către faţă?2

Dacă acesta este rolul îngerilor cu privire la lumea creată şi la legile ei, înţelegem cum prin căderea stăpânului acestei lumi şi a îngerilor săi au fost introduse perturbări profunde în lume. Mă întreb câteodată dacă nu există o legătură între această cădere şi comportamentele „perverse”, „diabolice” ale anumitor insecte, ale anumitor viruşi şi ale altor creaturi care nu sunt totuşi rele în mod intrisec, nici păcătoase în ele însele.

Pe de altă parte, oricum ar fi, este sigur că Satan a transformat creaturile nevinovate în instrumente de ispitire pentru om şi le-a supus pe acestea, folosindu-le pentru a-şi satisface egoismul şi setea de plăcere, agravând şi mai mult „stricăciunea” care caracterizează condiţia lor prezentă, contrazicând astfel dinamismul secret care animă întreaga creaţie, deoarece conform spuselor Apostolului Pavel, făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor Iui Dumnezeu: dacă ea a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejdea că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor Iui Dumnezeu.

Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum (Romani 8, 19-22).

Relele pe care le suferim aici pe pământ sunt deci urmări ale păcatului. Dumnezeu nu este autorul lor. El nu le-ar putea face să dispară decât anulând exerciţiul libertăţii noastre de a alege, care este bunul nostru cel mai de preţ şi condiţia îndumnezeirii noastre.

Arhim. Placide Deseille

Ce este ortodoxia ?, Editura Reintregirea

Note:
1 Impotriva ereziilor, 5. 27, 2 (SC 153, p. 343).
2 J. H. Newman, Sermon 29, în « Sermons paroissiaux », vol. 2, Paris, 1993, p. 305.

 

Pe aceeaşi temă

16 Mai 2017

Vizualizari: 3769

Voteaza:

Planul lui Dumnezeu si pacatul omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE