Dat fiind ca un studiu aprofundat pe aceasta tema necesita o vasta informatie privitoare la viata Bisericii, atat in Rasarit cat si in Apus, din lipsa de timp pentru o astfel de documentare, ma voi raporta in prezentarea de fata mai ales la Biserica Ortodoxa din Romania. Cazul Romaniei si al Bisericii sale Ortodoxe, majoritara, nu este insa izolat, iar traditia paternitatii duhovnicesti este aceeasi, mai mult sau mai putin vie, in toate Bisericile Ortodoxe locale. In ce priveste Occidentul, care a cunoscut din acest punct de vedere o „ruptura a traditiei” (Dom. Siluan), paternitatea duhovniceasca ramane totusi o realitate, desi diminuata, in monahism, mai cu seama in cel benedictin. Cred ca importanta care s-a dat in Occident regulii monastice a slabit rolul parintelui duhovnicesc.

Daca ne raportam mereu la regula, daca o citim constant in cadrul Sinaxei de fiecare zi, regula ia pe nesimtite rolul parintelui duhovnicesc. Aceasta poate avea si o parte pozitiva: cand lipsesc parintii duhovnicesti, regula ii poate inlocui intr-o oarecare masura. In Rasarit, unde regula monastica nu este aproape deloc cunoscuta, lipsa de parinti duhovnicesti afecteaza foarte grav viata monastica, mai mult decat in Occident. Parintele Teofil de la Manastirea Brancoveanu (Sambata de Sus) remarca faptul ca in Occident, tinerii cauta mai degraba o comunitate decat un parinte duhovnicesc. Rolul comunitatii este intr-adevar foarte important pentru ca numai intr-o comunitate se poate face experienta comuniunii, necesara fiecarui crestin. Iar comunitatea monastica si comunitatea parohiala sunt asemanatoare, au acelasi scop, doar mijloacele pentru atingerea lui sunt diferite.

Aici as dori sa citez pe Parintele Placide Deseille care in cartea sa „Am vazut lumina cea adevarata” (L’Age d’homme, 1990) ne da o apreciere a monahismului ca izvor al paternitatii duhovnicesti: „Monahismul n-a devenit niciodata o simpla institutie: un sir neintrerupt de duhovnici autentici au pastrat caracterul lui profetic peste tot unde el a ramas fidel lui insusi. Monahismul occidental nu face exceptie: textele iesite din monahismul martinian, lerinian sau celtic, Dialogurile Sf. Grigorie cel Mare, Regula Sf. Benedict, aghiografia medievala aduc aceeasi marturie” (p.91-92). Parintele Placide conclude: „pana in epoca noastra, monahismul a ramas in Biserica Catolica din Occident locul in care inradacinarea originala a acestei Biserici in traditiile comune ale erei patristice a ramas cea mai perceptibila” (p.91).

Dupa aceste remarci preliminare, as dori sa incep expunerea subiectului prezentandu-va portretul spiritual al unuia din cei mai mari duhovnici din Romania secolului XX, Parintele Paisie de la Sihla, mort la varsta de 93 de ani in Manastirea Sihastria de care depinde Schitul Sihla. Acest portret a fost scris de Mitropolitul Antoniei al Ardealului (+ 2005), ucenicul Parintelui Paisie si publicat in „Eastern Church Reviw”, vol. II, Nr. 4, London 1969, pp. 377-379 si in „Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa”, Sibiu, 1983, pp. 216-219).

„Parintele Paisie este un fel de Serafim de Sarov al spiritualitatii romanesti. Credinciosii il numesc "Parintele Pustnic". Totusi, el nu este un pustnic in sensul strict al cuvantului. Traieste intr-o obste, putin izolat, dar nu in afara manastirii. Numirea de Pustnicul se refera mai curand la calitatile sale interiore. Schitul in care traieste este putin izolat, la cincisprezece-douazeci de kilometri de satul cel mai apropiat, dar pe drumul turistilor. Parintele are o chilie sub o stanca, langa care se gaseste o bisericuta construita dintr-un singur brad, dar amandoua sunt in apropierea chiililor si bisericii Schitului Sihla.

N-am putea spune cu precizie care este darul anume al Parintelui Paisie. Nu face minuni. Nu tine predici; nimeni nu l-a auzit predicand in biserica. Nu e nici un bun cantaret; nu are talent de preot oficiant; are o voce subtire, desi limpede si placuta. E mai mult bolnav decat sanatos. La saizeci de ani parea ca are optzeci; acum cand are optzeci, pare a avea saizeci. Nu este nici teolog, nu are nici o diploma si nici o licenta in nici o disciplina.

si totusi are ceva care te captiveaza. Are har. Are darul de a te atrage, de a-ti inspira incredere si de a gasi intotdeauna cele mai nimerite raspunsuri la cele mai dificile probleme sau intrebari. Are caldura si iubire pentru oameni. Usa lui este deschisa tuturor. si daca cineva ii aduce ceva in dar, el il va oferi urmatorului vizitator. Tot timpul ofteaza dupa isihie si singuratate, dar nimeni nu l-a auzit plangandu-se din cauza zgomotului atator turisti. Doctoria vietii sale este sa fie Ťun om pentru ceilaltiť.

Are, totusi, un dar anume, care ar putea explica, cel putin partial, Ť secretulť sau spiritual (desi cuvantul secret nu se potriveste in cazul sau, dimpotriva). Cei care-l parasesc pleaca cu convingerea ca pacatele lor sunt iertate. si-a asumat in locul lor responsabilitatea pacatului in fata lui Dumnezeu. Intr-un anume fel, el este cel care ramane dator in fata Domnului in locul lor. Un calugar spunea: ŤParintele Paisie duce pacatul tuturor oamenilorť. Asa se explica permanenta sa stare de penitent. Multi preoti din manastire si altii care i-au stat in apropiere au ajuns sa resimta aceeasi responsabilitate si ezita sa spovedeasca, crezandu-se prea slabi pentru a duce pacatele altora si a le rascumpara prin viata lor.

Este un om de o mare si autentica smerenie, pe care popularitatea sa nu l-a afectat cu nimic, pentru ca nu-i acorda atentie. Dimpotriva, primeste durerea celor care vin in speranta de a fi vindecati. Tot ceea ce le ofera vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care iarta si sugereaza solutiile. Dar el nu vorbeste despre aceasta certitudine. Lucru care, de altfel, nici nu e necesar, pentru ca este vizibil si se simte”.

Parintele Arhimandrit Ioanichie Balan (+2007) din Manastirea Sihastria, pe care o putem numi „Optina” Romaniei, ne-a dat in anii 1980 un mare „Pateric roman” cu aproximativ trei sute de vieti si invataturi ale unor mari ierarhi, duhovnici si calugarite din istoria Bisericii Ortodoxe din Romania. In a doua jumatate a secolului XX, din 1950 pana in 1980, Parintele reda viata si invatatura a treizeci si unu de duhovnici, toti trecuti la Domnul in aceasta perioada.

Acelasi Parinte Ioanichie ne-a dat, de asemenea, in 1984 doua volume de aproximativ 1500 de pagini cu dialoguri duhovnicesti cu aproape o suta de mari duhovnici dintre care doar cativa mai sunt in viata. Aceste dialoguri contin o impresionanta bogatie de intelepciune in duhul Traditiei, cu referire permanenta la realitatile de astazi. Este o adevarata minune ca aceste carti ale au putut aparea in timpul dictaturii comuniste. De altfel, trebuie sa spunem ca nu atat Biserica oficiala a mentinut credinta in Romania in perioada comunista, cat tocmai acesti mari duhovnici spre care se indrepta poporul credincios cautand alinare in suferinte si incurajare in lupta cu ispitele vietii. Pentru ca monahismul in Romania a fost intotdeauna deschis spre credinciosi care gaseau la monahi iertare de pacate in Taina Spovedaniei, ajutor duhovnicesc prin rugaciune, consolare si povatuire…

Cu prilejul sustinerii tezei noastre despre „Traditia isihasta in Ţarile Romane” la Institutul Sf. Serghie din Paris (1985), profesorul Olivier Clément (+2009) spunea: „este evident ca avem de-a face cu o civilizatie monastica: in Romania nu este vorba despre un monahism care s-a constituit ca un mod de viata in sine, asa cum pare sa se fi incercat in Capadocia, pe muntele Olimp, in Asia, sau pe muntele Athos, ci de un monahism inteles ca ferment, traind in osmoza cu un intreg popor si inspirand o intreaga cultura”.

Dar ce ramane astazi din inflorirea monastica datorata acestor Parinti duhovnici, trecuti aproape toti la Domnul ? Cred ca foarte putin. In Romania de astazi, nu numai viata monahala, ci si viata bisericeasca, in general, trec printr-o mare criza datorata tocmai lipsei de Parinti duhovnicesti. Imediat dupa caderea comunismului am cunoscut o adevarata explozie a vietii monahale in ce priveste numarul de vocatii si de manastiri si schituri noi. In entuziasmul general, dupa 45 de ani de regim ateu, foarte multi episcopi, preoti si chiar simpli credinciosi au reusit sa deschida o noua manastire sau cel putin un schit. Astfel numarul manastirilor si schiturilor a crescut in cativa ani de la 114 la peste 600, iar numarul calugarilor si calugaritelor de la 1500 la aproximativ 8000. Insa astazi se dovedeste ca acest entuziasm, desi sincer, nu a avut un fundament realist. Pentru ca o comunitate monahala nu se poate forma numai cu tineri fara experienta in viata calugareasca cum este cazul celor mai multe din noile manastiri. Atunci nu este de mirare sa vezi cum instabilitatea acestor tineri creste de la o zi la alta, iar unii parasesc viata monahala si se intorc in lume, uneori dupa ce au depus voturile. La aceasta instabilitate – si de cativa ani lipsa mare de vocatii – contribuie desigur si spiritul acestui veac care invadeaza din ce in ce mai mult manastirile. Foarte multi din vizitatorii manastirilor noastre nu mai sunt credinciosii evlaviosi de altadata in cautare de rugaciune si ajutor duhovnicesc, ci turisti, desi poporul credincios n-a incetat sa alerge si el in mare numar spre manastiri.

Pe de alta parte, monahii sunt, in numar mare, renumerati de catre Stat, sunt incadrati pe posturi si au drepturile oricarui salariat, inclusiv dreptul la concediu legal! In manastiri se munceste foarte mult la constructii sau in agricultura caci manastirile mai vechi poseda uneori mari suprafete de teren agricol sau de paduri. Ceea ce face ca monahii nu mai au timpul necesar pentru viata calugareasca in sine, pentru rugaciunea personala si slujbele zilnice, pentru lectura si formare duhovniceasca

O alta problema grava este penuria de duhovnici in manastirile feminine. Abia se gaseste cate un ieromonah care sa slujeasca Sf. Liturghie in multe din aceste manastiri. Adeseori pentru spovedanie, calugaritele apeleaza la ieromonahi mai in varsta din manastirile vechi sau chiar la preoti de mir. Aceasta este desigur o situatie anormala, mai ales cand ne gandim ca in Romania, spovedania precede fiecare impartasire euharistica. Ceea ce face ca aceasta sa fie foarte rara, chiar si in manastiri. Parintii duhovnicesti care ar putea asigura o adevarata indrumare spirituala sunt extrem de rari astazi. Foarte multi calugari si chiar credinciosi laici sunt in cautarea unui duhovnic bun, experimentat, pe care-l gasesc cu anevoie in doar cateva manastiri cum sunt cele de la Teghirghiol (Parintele Arsenie Papacioc, in varsta de 94 ani, din care 14 petrecuti in inchisorile comuniste), de la Petru Voda (Parintele Iustin Parvu, de 89 ani din care 10 petrecuti in inchisoare), de la Sambata de Sus (Parintele Teofil Paraian, 80 ani, nevazator), de la Frasinei (Parintii Paisie, Ioachim si Ioanichie), de la Husi (Parintele Mina Dobzeu, 87 ani din care mai multi in inchisoare), de la Putna (Parintele Adrian Fageteanu 94 ani, trecut si el prin mai multe inchisori comuniste), de la Rohia (Parintele Serafim Man, 78 ani), de la Lazesti (Parintele Rafael Noica, 68 ani), de la Ramet (Parintele Filotei, 65 ani), de la Casiel (Parintele Serafim Badila, 60 ani) si poate inca cativa. O noua generatie de Parinti duhovnicesti, mult mai putin numeroasa, abia se naste: Parintele Ioan Cojan (47 ani) de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Alba Iulia, Parintele Ioan Harpa (40 ani) de la Manastirea Patrauti-Botosani, Parintele Paisie (40 ani) de la Manastirea Nuseni – Bistrita, Parintele Ioachim Parvulescu (41 ani) de la Manastirea Lainici, Parintele Ignatie Suciu (38 ani) de la Manastirea Camarzani – Falticeni. As vrea sa mentionez si o calugarita cu o foarte mare influenta duhovniceasca, mai ales printre tineri, si anume Maica Siluana de la Manastirea Jitianu – Craiova.

Printre ierarhii Bisericii, cea mai mare reputatie de parinte duhovnicesc o are Preasfintitul Justinian al Maramuresului (87 ani) si Preasfintitul Vasile Someseanul (60 ani), Episcop-vicar la Cluj, care primesc la spovedanie nu numai episcopi, preoti si calugari, ci si multi credinciosi, mai cu seama tineri. Multi din acesti Parinti duhovnicesti sunt invitati constant de studentii de la diferite Universitati pentru conferinte duhovnicesti.

Totusi rolul principal al unui parinte duhovnicesc este legat de Taina Spovedaniei, act sacramental in care ucenicul (penitentul) isi deschide inima inaintea celui care tine locul lui Dumnezeu pentru a primi iertarea pacatelor si indrumare duhovniceasca in lupta impotriva gandurilor rele si pentru curatirea de patimi. Bineinteles, rolul duhovnicului nu se limiteaza la Taina Spovedaniei. Relatia parinte – fiu duhovnicesc trebuie sa fie constanta; ea are un caracter sacramental in orice moment, in functie de dispozitia sufleteasca a fiecaruia dintre ei. Caci amandoi trebuie sa aiba mereu smerenia lui Hristos si sa fie in ascultare de acelasi Duh Sfant, prin rugaciune.

Iata ce spune Parintele Sofronie de Staretul sau, Sf. Siluan: „Staretul dadea o importanta deosebita ascultarii de egumen si de Parintele duhovnic, considerand ascultarea ca un dar al harului si ca un mister sacramental al Bisericii. Cand se apropia de Parintele sau duhovnicesc, se ruga Domnului sa aiba mila de el pentru rugaciunile slujitorului Sau, sa-i descopere prin el vointa Sa si calea care duce la mantuire. stiind ca primul gand care se naste in suflet din rugaciune este o inspiratie venita de Sus, el Ťpandeať primul cuvant al Parintelui duhovnicesc, prima sa aluzie si nu prelungea convorbirea. Tocmai aici este intelepciunea si secretul ascultarii adevarate al carui scop este cunoasterea si implinirea voii lui Dumnezeu si nu a unui om. O atare ascultare duhovniceasca, fara nici o obiectie sau rezistenta exprimata sau chiar numai launtrica, neexprimata, este conditia Ťsine qua nonť pentru receptarea traditiei vii”. si mai departe, Parintele Sofronie arata cum sa ne comportam cu Parintele nostru duhovnic: „Un ucenic sau un penitent avizat se comporta cu Parintele sau duhovnicesc astfel: in cateva cuvine ii expune gandul sau ori esentialul starii sale duhovnicesti, dupa care tace. Din partea sa, duhovnicul, care de la inceputul convorbirii (Spovedaniei) a inceput sa se roage, cerand lui Dumnezeu sa-l lumineze prin harul Sau, daca primeste in suflet o Ťinformatieť, o spune imediat penitentului iar apoi se opreste. Pentru ca daca uitam primul cuvant al Parintelui duhovnicesc, forta Tainei slabeste, iar Spovedania risca sa se transforme intr-o discutie omeneasca” (vezi Arhim. Srophony, Statetz Silouane, moine du Mont Athos, Edition Présence, 1973, p. 78).

Astazi in Romania exercitiul paternitatii duhovnicesti se reduce cel mai adesea la marturisirea pacatelor. Din nevoi practice, toti ieromonahii si toti preotii de parohie, cu foarte mici exceptii, sunt si duhovnici. Ceea ce nu este cazul Greciei unde dreptul de a spovedi il au numai unii preoti care merg din parohie in parohie pentru a primi marturisirea credinciosilor.

Parintele Cleopa (+ 1998) de la Manastirea Sihastria recomanda calugarilor marturisirea saptamanala si impartasirea la 40 de zile. Pentru cei mai ferventi, el admite impartasirea odata pe saptamana. Trebuie sa spun ca in aproape toate manastirile noastre se savarseste zilnic Sf. Liturghie, cel mai adesea fara ca cineva sa se impartaseasca. In parohii, credinciosii se spovedesc destul de rar, indeosebi in cele patru Posturi de peste an. Foarte multi nu se spovedesc niciodata. Dupa „traditie” impartasania este precedata nu numai de spovedanie, ci si de un post de cel putin trei zile. Practica impartasirii este deci rara, atat in manastiri cat si in parohii. De cativa ani, anumiti episcopi si preoti incearca sa incurajeze impartasirea mai frecventa.

Accentul pus pe spovedanie si mai putin pe impartasirea cu Sfintele Taine este specific monahismului romanesc. Toti marii nostri duhovnici insista asupra spovedaniei si pocaintei privite ca esenta insasi a vietii duhovnicesti, botezul cu lacrimi sau al doilea botez. Canoanele sinoadelor sau ale unor Parinti ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Postitorul, privitoare la epitimiile pentru pacatele grave sunt, in general, cunoscute de preotii duhovnici, insa foarte diferit aplicate. Preotii calugari sunt mai exigenti in aplicarea canoanelor decat preotii de parohie. Sunt si extreme: pentru acelasi pacat grav, ca de pilda avortul, un preot calugar interzice impartasirea pentru sapte ani sau chiar mai mult, iar un preot de parohie da ca epitimie aprinderea a 40 de lumanari! Adeseori credinciosii care se spovedesc in manastiri primesc canoane (epitimii) pe care nu le pot implini, ca de pilda: post sever, abstinenta conjugala, numeroase metanii, citirea zilnica de Acatiste… Parintele Dumitru Staniloae (+1993) recomanda in Dogmatica sa moderatia in ce priveste canonul dat la spovedanie. El este de parere ca preotul duhovnic nu trebuie sa opreasca mai mult de trei ani de la Sf. Impartasanie pe cei ce se pocaiesc cu adevarat, indiferent de pacatul lor.

In acelasi sens se exprima si Parintele Cleopa: „Cu aceia care au pacate grele si totusi cer staruitor Sfanta Impartasanie, iata cum trebuie procedat. Daca se vor spovedi curat, cu mare durere de inima, cu lacrimi si cu cainta, duhovnicul care i-a oprit un timp de la cele sfinte, potrivit Sfintelor Canoane, poate sa le faca acest pogoramant. Adica sa imparta canonul dat si numarul anilor de pocainta in trei parti. O parte sa o puna spre milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, caci nimeni din oameni nu este fara de pacat; a doua parte a canonului sa ramana asupra celui ce a savarsit pacatele; iar a treia parte de canon sa o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are putere de la arhiereu sa lege si sa dezlege, dupa cum zice nemincinoasa gura a Domnului nostru Iisus Hristos” (Ierom. Ioanichie Balan, Convrbiri duhovnicesti, Husi, 1984, p. 60).

Trebuie sa subliniem totusi importanta pocaintei si ascezei care reprezinta inima spiritualitatii ortodoxe. Este imposibil sa te liberezi de un pacat si cu atat mai mult de o patima fara angajarea intr-o lupta sustinuta impotriva lor prin toate mijloacele: rugaciune, post sever, metanii, starea in picioare, sobrietatea in toate si mai ales ascultarea care este mai mare decat rugaciunea si postul, dupa cum ne invata Parintii ascetici. Un adagiu din traditia ascetica spune: „Da-ti sangele ca sa primesti Duhul”. Aceasta nu inseamna pelagianism (mantuire prin propriile forte) pentru ca aceeasi Parinti stiu ca „totul este har”. Insa numai prin asceza fiinta umana: trup, suflet si duh, devine sensibila si se deschide la lucrarea harului.

Sf. Siluan Atonitul ne indeamna ca atunci cand nu avem un Parinte duhovnicesc experimentat sa ne adresam totusi in orice imprejurare unui preot, chiar daca nu are o experienta duhovniceasca foarte mare: „Toate nenorocirile noastre provin din aceea ca nu cerem sfatul Batranilor („staret”-ilor) care au fost asezati sa ne calauzeasca iar, pe de alta parte, Pastorii nu intreaba pe Domnul cum trebuie sa lucreze (p. 366).
„Intreba-l chiar daca Parintele tau duhovnicesc n-a trecut el insusi prin experienta rugaciunii si Domnul se va milostivi de tine si te va pazi de orice ratacire. Dar daca-ti spui: "Acest Parinte duhovnicesc trebuie sa fie neexperimentat, caci este prea ocupat cu cele lumesti; ma voi conduce eu cu ajutorul cartilorť, esti pe o cale primejdioasa si in amagire duhovniceasca” (pp. 368-369).

si pentru ca suntem aici intr-un mediu multiconfesional, as dori sa spun cateva cuvinte despre dialogul ecumenic, atat de controversat in mediile monastice de unde provin marii nostri Parinti duhovnicesti . Omeneste vorbind, nu cred ca este un lucru mai placut lui Dumnezeu ca acela al armoniei si unitatii intre crestini si intre oameni, in general. Lucrarea prin excelenta a diavolului este tocmai aceea de a invrajbi si dezbina pe oameni. Daca Duhul Sant este Duhul comuniunii si al unitatii, diavolul este duhul vrajmasiei si al dezbinarii („Diabolos” in limba greaca inseamna tocmai „Dezbinatorul”).

Cum stiti, calugarii din Sfantul Munte Athos au, in general, o reputatie antiecumenica pentru ca vad in dialogul ecumenic un fel de „targ” cu adevarul marturisit de Biserica Ortodoxa. Influenta Muntelui Athos este foarte mare in tarile majoritar ortodoxe unde exista medii antiecumenice, uneori foarte agresive. Romania nu face exceptie. Felul in care se manifesta astazi antiecumenismul tine de fanatismul religios, strain de duhul iubirii, al iertarii si al intelegerii, propriu Ortodoxiei. El nu are nici un fundament, nici o justificare reala, pentru ca nimeni in ierarhia ortodoxa nu face compromisuri in materie de credinta. Or fanatismul religios este o negare a religiei insasi. De aceea, nu pot sa-mi inchipui o Ortodoxie fanatica, militanta, revolutionara, desi ea a trebuit adeseori in cursul istoriei sa apere adevarul cu pretul multor martiri pentru credinta si a nenumarate suferinte. Dimpotriva, as dori sa vad o Ortodoxie misionara, deschisa, supla, capabila sa dea marturie despre bogatia sa liturgica si mistica.

Epoca noastra nu se aseamana cu epocile trecute in care crestinii se razboiau intre ei, desi prozelitismul sectelor si al unor Biserici (ma gandesc la Biserica greco-catolica in tarile din Rasaritul Europei) este inca activ. Secolul nostru nu se asemana nici pe departe cu secolele in care credinta crestina a fost definita prin hotararile Sinoadelor ecumenice, in contexte deosebit de tulburi cand Biserica a trebuit sa se distanteze ferm de erezii. Astazi, fiecare confesiune istorica are teologia sa precisa si practici liturgice seculare de care credinciosii sunt atasati , daca nu intodeauna in mod constient, cel putin prin inertia traditiei. Cum sunt de altfel si credinciosii ortodocsi.

In ce priveste Biserica Ortodoxa, ea are constiinta de a fi „Biserica una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca”. Ea este continuarea istorica a Bisericii nedivizate din primul mileniu de viata crestina. Ea pastreaza plenitudinea adevarului si a vietii in Hristos. Rolul ei in dialogul ecumenic este tocmai acela de a marturie despre aceasta plenitudine. Insa nu intr-un mod simplu, pur intelectual, ci existential, duhovnicesc pentru ca altfel adevarul poate deveni idol. Ceea ce se intampla, din pacate, adeseori. si nu numai din partea ortodoxa! Pentru ca fiecare este atasat propriei sale traditii in mod patimas. Or, viata in Hristos transcende orice concept, orice formulare; ea este inefabila, nu se lasa cuprinsa in formule si expresii omenesti. De aceea, avem nevoie de un ecumenism duhovnicesc, singurul care poate sa-i apropie cu adevarat pe crestini.

Libertatea in Hristos, specifica oamenilor duhovnicesti, ii ajuta sa nu absolutizeze nimic, fara sa relativizeze totusi adevarul de credinta; sa vada esentialul si sa nu transforme totul in dogma; sa distinga intre un adevar revelat si diferitele practici, rituri si traditii care nu sunt imuabile si,mai ales, sa nu instrumentalizeze adevarul, adica sa-l transforme in arma de lupta contra celorlalti.

Libertatea in Hristos, proprie oamenilor duhovnicesti, ii ajuta sa vada roadele Duhului Sfant peste tot unde Hristos este marturisit cu credinta si sinceritate. Caci in toate Confesiunile crestine exista credinciosi sinceri care iubesc cu adevarat pe Hristos si pe semenii lor si fac totul pentru mantuirea lor.

Libertatea in Hristos ne ajuta, mai ales, sa dobandim un spirit autocritic. In ce priveste Ortodoxia, ea trebuie sa fie capabila de autocritica, nu in ce priveste adevarul de credinta, care este dat odata pentru totdeauna sfintilor (Iuda 1, 3), ci in privinta pacatelor istorice ale membrilor sai: imobilismul si lipsa de angajare in societate, intrebuintarea limbilor liturgice vechi, neintelese de credinciosi, si formalismul religios, absenta spiritului misionar, pietismul religios si certurile jurisdictionale, lipsa spiritului conciliar si de unitate la nivel pan-ortodox…

Sunt convins ca marii nostri Parinti duhovnicesti care s-au exprimat impotriva ecumenismului au facut aceasta pentru ca li s-a prezentat dialogul inter-crestin sau inter-religios ca incercare de relativizare a credintei ortodoxe sau drept compromis cu adevarul. Ceea ce nu este adevarat. Este insa adevarat ca in unele Biserici cu care ortodocsii sunt in dialog exista derapaje grave in materie de morala evanghelica care trebuie criticate cu fermitate, dar si cu dragoste. Ortodocsii fac aceasta, chiar daca vocea lor nu este totdeauna ascultata. Sunt insa tot atat de convins ca acesti Parinti duhovnicesti sufera pentru pacatele lumii intregi, deci si pentru dezbinarea crestinilor, si ca se roaga pentru unitatea tuturor.

Mitropolitul Serafim Joanta

Sursa: mitropolia-ro.de

 

.

• Emil Cioara - Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Taina Spovedaniei - taina iertarii pacatelor
  Publicat in : Sfintele Taine
• Pocainta si marturisirea - Taina Spovedaniei
  Publicat in : Credinta
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
  Publicat in : Credinta