Cu toţii trăim în lume şi ştim ce neorânduială e în jur. Lumea este un loc rău. In ea se află mai mulţi oameni necăjiţi decât bucuroşi, mai mulţi supăraţi decât liniştiţi. Ce trebuie deci să facă un creştin? Cum să trăiască în lumea care luptă împotriva a ceea ce credem noi?

Sfânta Scriptură ne spune că lumea este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu sufletele noastre. Ea nu doar ne sâcâie, ci duce o luptă cu sufletul nostru! Şi majoritatea dintre noi suferim o înfrângere, iar lumea iese învingătoare.

Ce să facem? Putem face oare ceva? Sau trebuie să ne retragem sub presiunea acestei lumi, să recunoaştem că suntem neputincioşi?

In urmă cu câteva zile, am stat de vorbă cu o femeie. Copilul ei refuză să meargă la biserică, îl huleşte pe Dumnezeu, intră în diverse relaţii trupeşti, permanent consumă alcool, fumează, se droghează, fură de prin magazine, se bate cu mama... Iar ea mă întreabă: „Ce să fac? Ce pot face, în general?"

Ce pot spune? Dacă am fi avut un copil de 17 ani, suferind de crize convulsive şi ar fi existat pericolul să cadă pe stradă, în faţa maşinilor, să se ardă, oare am fi zis: „Ce să fac?" L-am fi luat pe acest copil şi l-am fi dus la spital chiar şi împotriva voinţei lui, am fi încercat să-i salvăm trupul. Aici însă piere sufletul, ne uităm la asta şi nu facem nimic, întrebând: „Ce să fac?" Trebuie să-l luăm pe copil şi să-l ducem la spital. Spitalul este aici, iată-l, însă noi înşine suntem bolnavi! Noi înşine suferim de crize! In acest caz, nu putem ajuta pe nimeni. Noi înşine avem nevoie de doctor! Copilul nu s-a îmbolnăvit singur, a avut multe exemple. Copiii noştri nu îşi ies din minţi de la sine, ci au nişte învăţători minunaţi. Căci le spunem că Dumnezeu este totul, dar trăim aşa cum trăieşte lumea. Deci cine i-a făcut pe copii nebuni? Chiar noi!

Dacă sunteţi părinţii unui copil de 2 ani şi îi spuneţi să facă un anumit lucru, iar el nu vă ascultă, veţi aştepta până când va împlini 20 sau îl veţi corecta imediat? Dacă asemenea copii vor câştiga lupta cu voi când sunt de 2 ani, nu vor şti niciodată de ascultare. In ascultare nu poate fi vorba de tratative. Copii şi adulţi, cu toţii trebuie să-I fim ascultători lui Dumnezeu. Aici nu pot fi tratative, doar ascultare directă. In caz contrar, suntem înrobiţi de propria nebunie.

Dacă este deja adult copilul vostru, tot ce puteţi face este să vă rugaţi pentru el. EI nu va asculta niciun sfat, fiindcă aţi pierdut atunci când avea 2 ani. Imaginaţi-vă o piatră pe un vârf de munte, cu greutatea de 100 de tone. Atunci când este aproape de margine, mai există posibilitatea de a o opri, punând proptele. Atunci însă când va începe să se rostogolească, nici nu mai încercaţi să interveniţi.

Imi aduc aminte de anii '60. Pe atunci în Suedia se făceau experimente ca să se afle cum trebuie să ne comportăm cu bolnavii psihic. Se spunea că spitalele de psihiatrie nu se justifică, unele medicamente pur şi simplu slăbesc anumite manifestări ale bolii. Specialiştii erau încurcaţi şi au decis să pună la cale un şir de experimente. Au ales familii normale, echilibrate, fericite, ai căror membri nu se vrăjmăşeau, nu se sileau să-l şteargă pe celălalt de pe faţa pământului. In fiecare familie de acest gen a fost plasat câte un om alienat. Pacienţii au început să se însănătoşească, fiindcă trăiau într-un mediu sănătos, vedeau un comportament normal şi îl imitau.

Cum să ne ajutăm copilul? Dar cum să ne ajutăm pe noi înşine? Dar lumea? Pentru asta trebuie să ne eliberăm de propria nebunie, de bolile sufletului nostru şi să trăim într-un mediu sănătos. Normal însă e ceea ce corespunde Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. De ce? Pentru că El a spus: Eu sunt Calea Nu a spus: „Eu sunt una dintre căi", ci: Eu sunt Calea [...]. El a spus: „Eu sunt Viaţa însăşi şi Eu sunt însuşi Adevărul." Iată încotro trebuie să mergem şi nicăieri altundeva! Haideţi să ne smulgem pe noi înşine şi pe copii din această nebunie! Să Ie dăm viaţă! Să le arătăm Calea! Să le descoperim Adevărul! Asta poate s-o facă numai Hristos.

Recent, la New York, un om mi s-a adresat cu o mulţime de întrebări. I-am răspuns că trebuie pur şi simplu să se roage. Iar el mi-a recunoscut că nu ştie cum.

- Bine, am să te învăţ, dar te vei ruga? am precizat eu.

- Da.

- Dar să facem o înţelegere, te vei ruga cu adevărat.

- Da, a convenit el. Dar cât trebuie să mă rog?

- Cum adică? Imaginează-ţi că vii să te angajezi la un serviciu, discuţi cu şeful salariul, el te întreabă câţi bani vrei, iar tu îi spui: „Ei, nu foarte mulţi. Nu-mi trebuie mulţi." Oare aşa se întâmplă? Dimpotrivă, noi cerem cât se poate de mult. Deci cât trebuie să ne rugăm? Neîncetat, iată cât!

Ce este deci rugăciunea? Numărul de metanii făcute? Să citeşti carte după carte? Noi repetăm cuvinte, ciar în acelaşi timp mintea noastră este moartă... Oare asta este rugăciunea? Nu. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a faptului că Dumnezeu este aici, că ne aflăm în faţa Lui, oriunde am fi. Stăm înaintea Lui pretutindeni!

Dacă vom putea să-L vedem, să-L aflăm pe Dumnezeu peste tot, viaţa noastră se va schimba în mod radical. Dar suntem nebuni, nebuni pentru că ne-am depărtat de El cu sufletul şi cu mintea. Suntem obsedaţi de noi înşine, stăpâniţi de gânduri, viaţa ne este copleşită de furtuni cu tunete şi fulgere. Abia ce se termină o furtună, că se şi declanşează alta. Nu le facem faţă! Ajungem în captivitatea cugetelor şi începem să trăim în ea, considerând-o realitate. Suntem atât de copleşiţi de propriile visuri, încât abia mai observăm lumea înconjurătoare. De ce? Pentru că suntem obsedaţi de noi înşine.

Singura ieşire este Domnul. Tocmai El este singura Cale posibilă. El este Viaţa. El este Adevărul. Nu putem pur şi simplu să fim de acord că aşa este bine. Trebuie să facem ceva. Pentru a dobândi ceva, trebuie să fim gata să renunţăm la altceva. Noi însă mereu ne agăţăm de lucruri, vrem să ne oprim câte ceva şi totodată încercam să-L dobândim pe Dumnezeu. Nu se poate aşa! El ne spune: „Dacă îl iubeşti pe tată ori pe mamă, pe soţ ori pe soţie, pe frate ori pe soră, pe copil sau pe tine, sau altceva mai mult decât pe Mine, nu eşti vrednic de Mine şi nu vei putea să Mă dobândeşti. "

Şi noi? Priviţi, iubim orice, mai puţin pe Dumnezeu. Trăim în lumea aceasta nebună şi credem că nu putem face nimic. Nu este adevărat! Să ne imaginăm că stăm acasă şi ne dăm cu capul de pereţi, după care ne plângem că ne doare şi spunem că nu putem face nimic. Să încetăm a ne mai lovi cu capul de perete şi durerea va trece. Să nu mai vieţuim în nebunie şi vom dobândi duh de pace. De ce ne facem atâta rău? Pentru că suntem nişte alienaţi.

Intr-o zi Arhiepiscopul Averchie (Tauşev) a fost întrebat dacă a auzit de Sigmund Freud.

- Da, a răspuns el.

- Ce părere aveţi despre bolile psihice?

- Cred că ele există, a spus arhiepiscopul.

Oamenii cu vederi înguste au fost uimiţi.

Vasăzică, oare cum e posibil să crezi în tulburările psihice? Trebuie să crezi în Dumnezeu, nu în aşa ceva... Dar vlădica Averchie a lămurit:

- Singurul tip de boală „psihică" este atunci când cel iubit de Dumnezeu îi întoarce spatele şi este gata de bunăvoie să săvârşească păcatul, adică să nu răspundă cu dragoste, alegând moartea în locul vieţii, orbirea în locul vederii, singurătatea în locul comuniunii.

Cu toţii suntem bolnavi duhovniceşte. Calea tămăduirii există! Dar să ne vindecăm cu propriile puteri nu putem. Numai Hristos poate să ne elibereze. Dar trebuie să ne schimbăm. Punctul central al atenţiei noastre, al eforturilor noastre, trebuie să fie El, nu „eu".

Unii dintre voi sunteţi tineri şi credeţi că viaţa pământească va continua veşnic. Iar alţii sunt deja ceva mai în vârstă şi ştiu că nu este aşa. Dar există şi o altă viaţă care va dăinui veşnic. Atunci de ce depunem eforturi pentru ceea ce durează o clipă şi nesocotim cu desăvârşire veşnicia?

Poate vreunul dintre noi deja a avut posibilitatea să se atingă de viaţa veşnică. In tinereţe, credeam că vom trăi întotdeauna, că nu trebuie să strângem bani, că nu trebuie să avem grijă de sănătate... Că putem mânca orice, nu ne păsa. Apoi am înaintat în vârstă şi am început să suferim din cauza boacănelor făcute. Dar nimeni nu ne-a silit să Ie facem pe toate acestea. Deci cum să evităm nebunia la care duce viaţa fără Dumnezeu? Tocmai despre asta am vrut să vorbesc cu voi astăzi. Iar tot ce am vorbit până acum a rost doar o introducere. Când suntem tineri, credem că putem face orice dorim. Suntem deştepţi, dar nu avem suficientă înţelepciune pentru a scoate folos din asta. Capacităţile intelectuale nu înseamnă totul. Avem nevoie de mai mult decât de nişte simple cunoştinţe. Avem nevoie de înţelepciune pentru a şti ce trebuie să facem cu ele.

Imi amintesc de primele luni în mănăstirea noastră. Intr-o zi le-am gătit fraţilor anghinare pentru cină. In afară de mine şi încă o persoană nimeni nu ştia cum se mănâncă. Ceilalţi au început să întrebe ce să facă. Anghinarele sunt tari, la exterior parcă sunt de plastic. Fraţii le-au decojit şi s-au mirat: „Sub frunze nu e nimic!" Le-am arătat partea comestibilă a frunzelor. Neavând înţelepciune şi experienţă, ei pur şi simplu le-ar fi aruncat. Nu era de ajuns să cureţi anghinarele, trebuia să mai ştii cum să te comporţi cu ele.

Nu ajunge să trăieşti, trebuie să ştii ce să faci cu viaţa. Altfel în faţa noastră va rămâne o grămăjoară de frunze, iar noi vom cugeta nedumeriţi ce-i de făcut în continuare.
Cum să învăţăm să trăim? Invăţăm datorită înţelepciunii. Aceasta însă e un dar dumnezeiesc. înţelepciunea nu este ceva ce se înţelege de la sine, ci ceea ce dobândim vieţuind întru Dumnezeu. Lumii ea îi lipseşte. Avem nevoie de înţelepciune pentru a evita autodistrugerea. Noi însă ne distrugem foarte repede.

Nu am întâlnit niciun suporter care să se plângă de faptul că trebuie să vizioneze prea multe meciuri din finală unul după altul. Dimpotrivă, ei sunt foarte bucuroşi că pot să se delecteze cu ocupaţia preferată multe ore în şir. Nimeni nu închide televizorul după un meci. Ei trebuie să afle cum joacă naţionala Italiei, apoi a Germaniei, apoi a Braziliei... Sunt emoţionaţi, agitaţi, pentru că iubesc fotbalul.

Dar haideţi să intrăm într-o biserică. Ce vom vedea acolo? Oamenii oftează: „Când se va termina slujba asta? Cum, mai e una?" Se întâmplă deoarece nu iubim slujbele bisericeşti

Trebuie să ne schimbăm. Să ne imaginăm că am venit la doctor. El observă ce ne doare st ne prescrie medicamentul:

- Luaţi o pastilă de patru ori pe zi, timp de zece zile, şi vă veţi face bine.

Noi însă ne gândim:

- Hm... Hai să iau şase pastile pe zi, atunci am să mă fac bine mai repede.

Dar nu-i aşa! Dimpotrivă, ne otrăvim organismul.

Domnul ne spune ce trebuie să facem, dar noi dispreţuim asta, ne opunem: Pot să-L iubesc pe Dumnezeu şi în suflet. Nu trebuie să merg la biserică, Dumnezeu este pretutindeni, aşa că sunt cu El.

Ne minţim pe noi înşine, căci facem ceea ce ne place, nu ceea ce ne propune viaţa. Putem să ne convingem pe noi înşine de orice, punem la baza existenţei noastre ce ne place şi cădem în dependenţă. Orice ar face plăcerile din noi, nu ne pasă, doar să continue.

Ne întrebăm: „De ce mi se întâmplă mie? Soţul mă urăşte. Soţia m-a părăsit. Soţul mă bate. Copiii sunt bolnavi. M-au dat afara de la serviciu. Părinţii nu mă înţeleg. Pentru ce mi s-au dat toate acestea?" Toţi au aceleaşi dureri, care doar se manifestă diferit. Cum de unii le fac faţă, iar alţii nu? Nu contează ce se întâmplă cu noi în viaţa aceasta, pământească. Problema nu sunt situaţiile prin care trecem, nu ele fac viaţa noastră bună sau rea, grea sau uşoară, controlabilă sau necontrolabilă, ci felul în care răspundem la ele.

Noi nu putem schimba ceea ce vine în viaţa noastră, dar putem învăţa să reacţionăm corect la tot ce ni se întâmplă, încât existenţa să ne fie plină, nu goală.

Dar facem alegerea greşită. De exemplu, oamenii de obicei mănâncă pentru că bucatele sunt plăcute la gust, nu pentru că ne hrănesc, asigurându-ne sănătatea şi starea de bine. Dar atunci când mâncăm de dragul plăcerii, de regulă, dobândim până urmă o mulţime de boli grele. Dacă noi credem că punctul central al vieţii este „eul", nu ceilalţi oameni, ne distrugem pe noi înşine.

Prin urmare, cum să ne schimbăm? Ne schimbăm învăţând ascultarea în locul împlinirii propriei voi. Haideţi să lucrăm în acest sens, nu ne va fi uşor, multe ne vor deranja, dar nevoinţa ne va fi de folos.

Libertatea absolută, despre care toţi oamenii contemporani vorbesc mereu (încercaţi să începeţi discuţia cu copiii noştri nechibzuiţi, care afirmă: „Vreau să fiu liber! Vreau să fiu eu însumi! Nu trebuie să-mi spuneţi ce să fac!") este ascultarea absolută. Sună teribil. Este ascultarea desăvârşită de Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu, spre deosebire de noi, este mânat de cele mai bune porniri. El ne doreşte numai binele. El vrea să ducem o viaţă integră, adevărată. De ce? Pentru că El ne-a zidit şi ne iubeşte. Şi ne doreşte numai binele, spre deosebire de noi. Pe noi nu ne atrage binele, ci plăcerile, nu ascultarea, ci ceea ce ne place. Nu suntem conduşi de cele mai bune porniri, ci de propriile patimi. De aceea nu facem ceea ce ne dă viaţă, ci ne luptăm pentru ceea ce ne oferă plăcere.

Ţin minte cum un bărbat mi-a spus:

- Nu mai pot să stau acasă. Orice aş face, oricât m-aş strădui, în fiecare seară am controverse, certuri, neînţelegeri cu soţia şi copiii. Reiese că trebuie să plec.

- Trebuie să îţi scurtezi limba, l-am sfătuit eu. Atunci nu va mai trebui să pleci nicăieri şi certurile se vor termina. Tu trebuie să fii stăpân pe tine! Să te stăpâneşti, nu să evadezi.

Iată ce decizii luăm. Credem că e mai bine să continuăm să facem ceea ce ne omoară, chiar dacă din această cauză ar trebui să ne părăsim casa.

Ce credeţi? Dacă oamenii ar fi ştiut cu adevărat despre Iisus Hristos (vorbesc despre cunoaşterea adevărată, nu despre teorie), câte biserici ar trebui să ridicăm în acest oraO Ani [ni tea construi suficiente? Nu, pentru că toţi ar vrea să vină la biserică. Deci ce nu e în regulă cu noi? De ce nu le putem duce oamenilor vestea că Biserica este viaţa? Pentru că nici noi nu credem în asta. Pentru că noi înşine nu trăim aşa.

Arhimandritul loachim Parr

Fragment din cartea "Cand cei doi devin una", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cand cei doi devin una"

 

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta