Lacomia pantecelui este socotita de spiritualitatea Bisericii de Rasarit (ca sa preluam o formulare a lui Vladimir Lossky) printre pacatele capitale, de moarte (alaturi de mandrie, invidie, iubire de argint, desfranare, trandavie, manie), constituind totodata si patimi. Mai mult chiar, enumerarea patimilor sau a pacatelor capitale incepe uneori chiar cu lacomia. Poate ca lucrul acesta se explica si prin faptul ca hranirea este obligatorie vietuirii sau supravietuirii fiintei umane, asadar este o functie biologica cu care omul este confruntat in permanenta.

Unele interpretari spun ca Dumnezeu a randuit ca omul sa se hraneasca pentru a intelege ca nu are viata de sine, in sine, ci trebuie sa o primeasca (alimenteze) din afara. Plecand pe urmele Sfintilor Parinti, Parintele Dumitru Staniloae (in Ascetica si mistica bisericii Ortodoxe) a facut o analiza foarte aprofundata a patimilor, a mecanismelor lor de declansare si manifestare, precum si a gravelor lor consecinte la nivelul ontologic al fiintei umane.

Iata cateva dintre elementele definitorii reiesite in urma acestei analize:

– Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poate cadea fiinta omeneasca. Omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om stapanit, robit, purtat de patimi. Un om impatimit. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte.

– In patimi se manifesta o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi, dar in chip pervers, caci in loc sa se indrepte spre autenticul infinit, care este de ordin spiritual, esueaza in obiective finite de ordin material. In loc sa fie stapanul a toate, omul devine robul lor. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.

– Patima este un nod de contraziceri. Ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau, ca centru privilegiat, dar, in fapt, ea face ca lumea, cu ispitirile ei, sa-i fie centrul tuturor preocuparilor.

– Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este rational, avand temeiul intr-o ratiune divina, numai patima este irationala (Parintele il citeaza pe Sfantul Maxim Marturisitorul). Cu toate ca omul realizeaza pe undeva nimicnicia si zadarnicia pornirilor si poftelor sale, el nu se poate sustrage lor. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, oricat ar consuma din ea. Si atunci, rational ar fi ca el sa nu se lase chinuit de aceasta patima.

– Patimi le produc o sfasiere si o dezordine in fiinta omului, pentru ca, oricat de cazut, spiritul nu poate fi anihilat total, si, atunci, el isi plange conditia in care a ajuns si isi cere drepturile existentiale, chiar daca adesea fara ca omul impatimit sa fie prea constient de aceasta. Mai mult chiar, patimile produc o dezordine si in relatiile din tre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se intinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de lacomia primului. De aceea, se poate spune ca patimile produc si intretin haosul intre oameni.

– In fond, toate patimile sunt opusul iubirii adevarate; singura care restabileste armonia normala intre oameni.

Radacinile tuturor patimilor stau in iubirea de placere, iubirea de slava si iubirea de argint. Cea dintai ar fi o sursa mai apropiata si a lacomiei pantecului. Dupa Marcu Ascetul, omul nu savarseste nici un pacat, daca nu-l biruie si nu-l iau in stapanire mai intai uitarea, nepasarea si nestiinta, toate cu referire la Dumnezeu. Iar pe acestea le naste placerea, odihna, iubirea slavei de la oameni si imprastierea. Iar pricina cea dintai si maica lor este iubirea de sine, cu alte cuvinte, iubirea nerationala de trup si alipirea patimasa de el. Tinand cont ca la impatimire se adauga foarte adesea si obisnuinta, placerea ascunsa in patima il poarta pe om, pe nesimtite, pana in fundul abisului.

Sigur, lacomia are un spectru mult mai larg decat cel al pantecului, dar parca in legatura cu acesta ea este mai vizibila. Şi, in plus, lacomia pantecului pare a fi imaginea perceptibila cea mai sugestiva pentru orice tip de lacomie. Ea este comparata adesea cu cea a porcului, numai ca ceea ce la porc este ceva firesc, la om este total nefiresc si exprima clar o defectiune spirituala. „Cine se indestuleaza cu mancarea se aseamana cu animalele si cu fiarele: cu tigrul, cu leul, cu ursul si cu porcii, iar nu cu oamenii“ (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Lacomul isi face din pantece „dumnezeul lui“ (Filipeni 3, 19) 1, el face din simtul gustului si din functiile digestive centrul si esenta fiintei sale. Pantecele devine astfel „imparatul patimilor“ (Grigore Sinaitul), atunci cand omul pune dorinta de hrana si placerea de a o consuma inaintea doririi lui Dumnezeu. Predandu-se placerii trupesti, omul se lipseste de desfatarea de cele duhovnicesti. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte.

Caci ea pune in miscare pofta desfranarii: „Multa mancare si deasa mancare sunt cauza desfranarii“ (Maxim Marturisitorul), si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. Dar slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al lacomiei si al avutiei adunate.

Data fiind structura duala a omului, sunt patimi ale trupului si patimi ale sufletului. Lacomia pantecelui este plasata de Sfantul Ioan Damaschin in fruntea patimilor trupesti, unde mai aflam, dintre cele in legatura cu hrana, nesaturarea, desfatarea, betia, mancarea pe ascuns . Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti sau sa se conditioneze reciproc. Ca atare chiar daca lacomia pantecului pare un pacat pur trupesc, ea are implicatii sufletesti; sufletul este in fond cel care conduce la ea, dorind felurite mancaruri.

Conform Parintilor filocalici, sufletul se imparte in trei: in ratiune, iutime si pofta. Lacomia pantecelui face parte dintre pacatele partii poftitoare a omului, alaturi de nesaturare, betie, curvie, preacurvie, necuratie, desfranare, iubire de avutii, pofta de slava desarta, de bani, de bogatie si de placerile trupesti. Lacomia pantecelui se vadeste in ceea ce priveste cantitatea prin placerea de a manca mult, peste nevoile reale ale trupului, iar in ceea ce priveste calitatea, prin cautarea unor mancaruri cat mai alese, cat mai rafinate.

Lacomia stimuleaza imaginatia, dand nastere celor mai fanteziste si mai inedite meniuri. mecanismul care face posibila lacomia pantecelui este pus in miscare de caderea omului. In urma ei, in firea omului au „odraslit“, cum se exprima Parintele Dumitru Staniloae, afectele. Şi el le citeaza pe acestea: pofta dupa mancare, placerea de mancare, frica, intristarea. Dupa cum se vede, doua dintre ele apartin hranirii. Afectele nu tin de vointa si sunt chiar necesare firii omenesti pentru conservarea ei. Asceza nu este chemata sa le desfiinteze, ci numai sa le supravegheze si sa le tina in frau.

In mod evident, Dumnezeu a pus o placere in consumul hranei (cel putin asta pare sa spuna exprimarea biblica despre pomii „cu roade bune de mancat“). Placerea aceasta vine in mare parte tot ceea ce se adauga actului de a manca, dar din mancarea in sine. Derapajul intervine atunci cand placerea mancarii devine un scop in sine, mult exagerat, dand iluzia ca dorul infinit dupa vesnicie, sadit de Dumnezeu in om, poate fi astamparat de mancare sau bautura. In loc de cale de comunicare cu Dumnezeu si cu oamenii, hrana devine piedica si motiv de sminteala. Aceasta patima nu priveste hrana in sine, ci consta in felul gresit in care omul se foloseste de ea, cand o foloseste intru imbuibare. Asadar nu in a manca sta patima, ci in starea sufleteasca a omului si in scopul pentru care o face.

Lacomia, inclusiv cea a pantecului, se mai caracterizeaza si prin faptul ca niciodata nu e satisfacuta: cu cat consumi mai mult, cu atat ai vrea si mai mult. Este ceea ce semnaleaza si Sfantul Ioan Scararul: „Demonul lacomiei pantecelui se aseaza in stomac si nu il lasa pe om sa se sature: saturat striga ca e lipsit si ghiftuit si plesnind de satul, tipa ca ii e foame“.

Pericolul este general, pentru ca orice masa luata fara luare aminte poate aluneca in lacomie. In felul acesta, lacomia pantecului se poate strecura parsiv chiar in cursul unor gesturi care s-ar dori ale iubirii si ale intalnirii intru prietenie. Urmarile lacomiei pantecelui sunt mult mai grave decat ar parea la prima vedere, ele depasind cadrul fizic (trupesc). Ca, in general, orice alt pacat grav, lacomia pantecelui nu este daunatoare numai prin sine, dar si prin faptul ca se insoteste cu multe alte pacate, iar pe unele chiar ea este aceea care le genereaza direct sau indirect. Multi parinti privesc lacomia ca pe „radacina tuturor relelor“ (Sfantul Ioan Scararul) sau „maica tuturor patimilor“ afirmand ca „mancarea multa darama virtutile“ (Sfantul Ioan Casian).

Tot asa, Sfantul Diadoh al Foticeii observa cum „Trupul ingreunat de multimea mancarilor face mintea molaie si lenesa“, ducand la trandavie si negrija (lene), iar Sfantul Ioan Scararul considera ca o multime de ganduri patimase se isca in suflet pornind de la lacomia pantecului. In ceea ce priveste insotirile, poate ca cel mai adesea lacomia pantecului se insoteste cu betia. Tot des, ea se insoteste cu somnul prea mult. Omul slabeste in toate ale vointei sale, se simte indemnat spre desfranare, iar de aici vin o multime de alte ispitiri si caderi. Un leac eficient, din acest punct de vedere, il reprezinta vegherea cu rugaciune in vremea noptii. Insa insotirea cea mai grava este cea cu mandria. Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si indepen dent. „E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine po seda egoismul, poseda toate patimile“. Egoismul reprezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru al existentei umane.

Sfantul Ioan Scararul alcatuieste o lista mai lunga cu pacatele care pot deriva din lacomia pantecelui, fara ca aceasta, desigur, sa fie exhaustiva: risipa, ilegalitatea, juramantul mincinos, betia, furtul, senzualitatea, rapirea, lingusirea, nerusinarea, nesaturarea. Pe toate acestea le considera progeniturile si rodul lacomiei pantecelui. Dar poate consecinta cea mai grava este cea care se intrevede in final, asa cum ne-o enunta Sfantul Ioan Damaschin: poftitorul dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile Lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obarsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, isi intuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.

Costion Nicolescu

.

• Cum sa petrecem in zi de sarbatoare
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfintii Parinti despre manifestarile lacomiei pantecelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum scapam de lacomia de a manca?
  Publicat in : Credinta
• Despre lacomie; chipul celui lacom
  Publicat in : Religie