Aşa cum se cuvine ca de la plăceri şi de la toate atracţiile să ne înfrânăm, să ne îndepărtăm, ca nu cumva să se lege ele de inima noastră, tot astfel şi de la întâlniri trebuie să ne înfrânăm simţurile, ca inima să nu se întoarcă dintru ele cu ură, care este boală pierzătoare de suflet. Aşa cum lucrurile neplăcute lucrează pentru noi îndoit: fie ne stârnesc puternic simţurile, născând întru ele impresii jalnice, fie suprimă simţămintele noastre de respingere, tot astfel şi înfrânarea simţurilor naşte două virtuţi: răbdarea şi blândeţea; prima uşurează necazul, iar cea de pe urmă, mânia. De răbdare tin: trecerea cu vederea, atunci când noi, fără de teamă, întâmpinăm o oarecare nefericire sau un necaz; mărinimia - atunci când în mijlocul nostru se petrec necazuri şi nu ne tulburăm, nu ne împuţinăm cu duhul, ci le răbdăm pe ele fără deznădăjduire, cârtire şi cu voinţa doar către Dumnezeu.

Nevoia de răbdate şi de blândeţe
Răbdarea şi blândeţea sunt întru totul de trebuinţă pentru a ajunge la desăvârşire morală şi la mântuire. Acest fapt este reliefat în mai multe locuri ale Sfintei Scripturi, unde se arată motivaţia şi însuşirile lor (v. Evr. 12,1-3; I Ptr. 2,19-21; Filip. 2,5; Mt. 11,29; Efes. 4, 31). Cu toate acestea, pentru virtutea răbdării nu este necesar ca noi să avem parte pe de-a-ntregul de necazuri şi de neplăceri; una ca aceasta este chiar cu neputinţă, căci ar însemna să nimicim în suflet orice simţământ, care este în chip desăvârşit potrivnic intenţiei Creatorului; ci trebuie doar să îmblânzim acest simţământ, să socotim răul lui, astfel încât aceasta să nu afecteze celelalte însuşiri sufleteşti, ca să nu ajungem până la deznădejde deplină. Pentru că lacrimile, suspinele, vaietele şi alte expresii ale necazurilor nu doar că nu surpă răbdarea şi nu sunt potrivnice ei, ci adeseori încă micşorează necazul, uşurează strâmtorarea inimii, iar noi suportăm mai uşor greutatea nefericirii venite asupra noastră. Insuşi Mântuitorul a plâns pentru nefericirea altora (v. Mc. 19, 41-43; In 11, 35). Şi în pătimirile Sale din Grădina Ghetsimani S-a întristat cu amar (v. Mt. 26,37).

Iar Apostolul grăieşte despre Mântuitorul că El către Cel Atotputernic, în zilele vieţuirii Sale trupeşti, a adus, cu plâns şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni care să-L mântuiască din moarte şi a fost auzit întru tânguirea Sa (v. Evr. 5, 7). Astfel, blândeţea nu exclude întru totul exprimarea sentimentelor; dimpotrivă, când măsurile blânde se dovedesc neîndestulătoare, atunci este nevoie să folosim şi măsuri mai aspre pentru apărarea celor drepţi şi încetarea viciilor. Prin urmare, râvna spre slava lui Dumnezeu şi pentru virtuţi se arată unită cu oarecare îndrăzneală, după cum este vădit aceasta în faptele Sfântului Proroc Ilie. Insuşi Mântuitorul, cu simţăminte de indignare, nu doar că a mustrat pe farisei pentru făţărnicie, mândrie şi corupţie, ci şi i-a izgonit pe negustori din Templu (v. Mt. 11, 20; 23,13-35; Mc. 3, 5; In 2, 15-17). Aceasta, cu osebire, ţine de cei care au putere asupra altora, ca, de pildă, de părinţi şi întâistătători.

Cu toate acestea, indiferent de motivaţia resentimentelor, simţămintele de furie nicicând nu trebuie să iasă din măsura graniţelor lor, ţinând seama de cele de folos şi de supunerea raţiunii. Ca să se biruiască viciile nu se cere ură faţă de o persoană. Insă, cum aceasta este o patimă grea, dificil de înfrânat, este mai bine să se pună frâu mâniei atunci când poate fi evitată şi în situaţii neprevăzute. Apostolul spune: Lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră! (Efes. 4, 25-26) - adică nu continuaţi până în ziua următoare, pentru că întinderea mâniei o înteţeşte, duce la ură şi la dorinţa răzbunării, dând prin aceasta loc diavolului care intră în inimă şi-i stăpâneşte pe oameni.

Motivaţii pentru răbdare
Către răbdare ne îndeamnă cugetări precum aceasta: tot ceea ce se petrece cu noi nu este pură întâmplare, ci după buna Pronie a lui Dumnezeu (v. Mt. 10, 29-31).
Necazul ni-l trimite nouă Preaiubitorul nostru Părinte Ceresc din dragoste către noi, pentru binele nostru (v. Evr. 12, 6; Rom. 8, 28). Necazurile curăţă păcatele noastre (şi cine dintre noi este fără de păcat?), ne trezesc din amorţirea sufletească, din nepăsarea de care a fost cuprinsă firea noastră şi din care pricină slăbeşte sufletul nostru, iar patimile se înteţesc; necazurile vindecă bolile sufleteşti cele de demult şi patimile, întâmpină felurite ispite păcătoase şi noi căderi în păcat (v. I Ptr. 4,1-2), retează cu uşurinţă simţămintele şi aplecările păcătoase ale inimii, fac ca mai uşor să alergăm la Dumnezeu, căutând mângâiere la El - şi doar aici putem să aflăm adevărata mângâiere, fericire -, uşurează asperităţile inimii, o smeresc pe ea, iar apoi o fac mai pregătită pentru a primi cele ale harului, îi dau posibilitatea mai mult de îndeletnicire cu feluritele virtuţi. Mai ales, după cuvintele Apostolului (v. Rom. 5, 3 şi următoarele), necazurile ne învaţă către răbdare; iar răbdarea ne învaţă către încercare, arta războiului cu patimile proprii şi ispitele cele din afară, pentru a obţine biruinţă asupra lor şi dobândirea virtuţilor; iar încercarea întru acestea ne întăreşte întru nădejdea mântuirii, (v. II Cor. 4, 16; Iac. 1, 3-4; I Ptr. 1, 6-7).

Sfinţii Părinţi descriu folosul cel mult dintru necazuri. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că orice păcat e nimicit prin suferinţă şi pătimire - fie cu voie, născută din pocăinţă, fie după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, după împrejurări, îngăduite doar de Pronie. Cu cât este mai multă fapta cea rea, cu atât vom pătimi ca, smerindu-ne, să fim izbăviţi de mândrie. Ispitele vin la om uneori cu dulceaţă, uneori cu întristare, iar uneori cu pătimiri trupeşti. Căci Doctorul sufletelor, întru judecăţile Sale, dă medicamentul luând aminte la pricina patimii care se află în suflet. Ispitele se arată la unii pentru nimicirea păcatelor deja săvârşite, la alţii pentru tăierea celor de acum, iar la alţii pentru oprirea celor ce vor urma - a ispitelor ce vin peste om pentru încercare, aşa cum s-a petrecut cu Iov. Precum firul de cânepă, după cum ne spune Sfântul Macarie Egipteanul, dacă nu este îndelung bătut, nu poate să fie bun şi de folos pentru tors (însă, cu cât este mai mult bătut, cu cât este depănat mai mult, devine mai bun pentru această lucrare), şi precum un vas de argilă, dacă nu este trecut prin foc, nu este de folos oamenilor, şi precum un tânăr, dacă nu este iscusit în treburile cele lumeşti nu poate nici construi, nici semăna, nici împlini vreo altă treabă lumească, cu atât mai mult sufletele neiscusite, neîncercate şi neexperimentate în luptele cu duhurile cele rele rămân încă tinere şi, altfel spus, nevrednice încă de împărăţia cerurilor.

Căci spune Apostolul: Dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evr. 12,8). Pentru aceasta, şi ispitele, şi necazurile trimise omului spre folosul lui, îi dau sufletului mai multă experienţă şi tărie. Prin necazuri sufletul se curăţă precum aurul în topitoare (v. înţel. 3, 6). Avva Dorotei spune că necazurile atrag către suflet mila lui Dumnezeu asemenea vântului care aduce ploaia. Dacă ploaia ar fi multă la răsadul proaspăt sădit, i-ar putea aduce lui putrezirea rodului. Vântul însă, treptat-treptat, îl zvântă şi îl întăreşte pe el. Astfel se întâmplă şi cu sufletul: cu cât mai multă e desfătarea lui şi liniştea - acestea aduc delăsarea, nerodirea care îl slăbeşte şi îl răspândeşte pe el. Ispitele însă, dimpotrivă, îl leagă şi îl unesc cu Dumnezeu, după cum spune prorocul: Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea (Iona 2, 3). Pentru aceasta, nu trebuie să ne tulburăm, nici să ne descurajăm în ispite, ci mai bine fără de cârtire să-I mulţumim lui Dumnezeu întru necazuri şi întotdeauna să ne rugăm Domnului cu smerenie, ca El să facă milă cu neputinţa noastră şi să ne acopere pe noi de tot răul, spre slava Lui.

O altă cale către împărăţia cerească nu există, în afară de calea cea strâmtă a jertfei de sine şi a necazurilor (v. Mt. 7, 13-14). Nimeni fără de ispitire nu poate să intre în împărăţia cerurilor, după cum ne spune Sfântul Antonie cel Mare, căci de nu am fi ispitiţi nimeni nu s-ar mântui. Cum însuşi Iisus Hristos a avut de suferit şi astfel a intrat întru slava Sa (v. Lc. 24, 6), tot astfel şi urmaşii Lui doar pe această cale pot să meargă după Iisus Hristos ca să dobândească împărăţia slavei (v. Mt. 16, 24). Apostolul spune că, dacă noi pătimim împreună cu Hristos, împreună cu El ne vom preaslăvi şi ne vom face moştenitori împreună cu El (v. Rom. 8, 17; I Ptr. 4,13; 2, 21). Pe această cale au trecut toţi sfinţii, după cu este vădit în Sfânta Scriptură şi în Istoria Bisericii.

Pentru suferinţele cele vremelnice Dumnezeu a făgăduit să dea veşnica bucurie, slava cea cerească neputându-se compara cu nici unul dintre necazurile de acum, după cum spune Apostolul (v. Rom. 8, 18; II Cor. 4, 17). După cuvintele Sfântului Macarie cel Mare, în necazuri este ascunsă slava cea cerească precum sămânţa roadei. De aceea, Mântuitorul şi apostolii au socotit fericiţi pe aceia care au răbdat necazuri pentru credinţa în Iisus Hristos şi pentru virtuţi, îndemnând chiar să se bucure aceia că pentru o mică suferinţă vor primi o mare răsplată în cer - întreaga împărăţie cu toate bunătăţile ei (v. Mt. 5, 10-12; Iac. 1,2; I Ptr. 1,6-9; 3,14; Ps. 93, 12), aşa cum s-au bucurat şi apostolii atunci când au primit necinstiri şi bătăi pentru mărturisirea lui Iisus Hris-tos (v. Fapte 5, 41; Rom. 5, 3). Dacă Domnul îngăduie necazurile, a făgăduit însă celor ce suferă pentru El că le va trimite lor şi ajutor de har, pentru răbdarea întru aceste necazuri, şi va turna în strâmtorarea inimii mângâiere pentru uşurarea greutăţii lor, după cum spune Apostolul (v. I Cor. 10,13; Ps. 93,18-19).

Mijloace pentru dobândirea răbdării
Sfântul Grigorie cel Mare sfătuieşte pe cei îngroziţi de necazuri şi de scârbe ca mai dinainte să le închipuie întru sine, cugetând şi rugându-se la cele pregătite, ca nu cumva aceştia să cadă pe neaşteptate întru ele şi să nu se zdrobească şi să se tulbure mai mult atunci când vin asupra sufletului nostru. Iar noi, atunci când vedem slăbiciunile şi nedesăvârşirile altora care ne pricinuiesc necazuri, trebuie să fim cu luare-aminte la neputinţele şi la păcatele noastre, care adeseori îl scârbesc şi pe Dumnezeu, şi pe aproapele.

EPISCOP PETRU EKATERNOVSKI

Cum să dobândim răbdarea, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa dobandim rabdarea"

 

• Rabdarea
  Publicat in : Pilda zilei
• Rabdarea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti