După dumnezeiasca Euharistie dă laudă şi mulţumeşte drept Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te faci părtaş Trupului şi Sângelui Lui. Petrece ziua prin fapte vrednice de ea şi să ai această zi ca un model şi ca un reper pentru tot restul zilelor tale. Să nu rabzi ca restul zilei să întristezi pe îngerul tău, păzitorul sufletului şi trupului tău, întorcându-te la relele tale dintâi, ca porcul scăldat la noroiul mocirlei lui, sau precum câinele care se întoarce la vărsătura lui, fiindcă grea va fi întoarcerea ta. Să nu cumva să zici că iarăşi mă voi pocăi şi iarăşi mă voi curăţa, fiindcă nu atârnă exclusiv de voinţa ta pocăinţa şi mântuirea, ci şi de voinţa lui Dumnezeu. Fiindcă la mântuirea omului doi factori contribuie: harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. De aceea e de trebuinţă ca amândoi aceşti factori să conlucreze, ca să aibă loc împlinirea mântuirii. Aşadar mântuirea noastră, neatârnând în mod absolut de voinţa noastră, nu se săvârşeşte prin dispoziţiile noastre, de aceea nici nu putem spune că suntem stăpâni pe mântuirea noastră sau că ori de câte ori ne place nouă putem să ne pocăim şi să ne întoarcem de la răutăţile noastre la Domnul. Nu, nu! Adevărat că Domnul vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vinăm. Adevărat şi că aşteaptă pocăinţa păcătosului, fiindcă a zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu.

Dar îl rabdă pe păcătosul care păcătuieşte din neştiinţă sau pe cel care păcătuieşte în cunoştinţă, dar drept urmare a unei neputinţe moraliceşti şi care nu priveşte cu nepăsare păcatul său, iar nu pe cel care păcătuieşte întru cunoştinţă şi care tratează cu indiferenţă păcatele lui, fiindcă unul ca acesta nu se va pocăi niciodată. Acesta îşi zideşte casa pe temelii nesigure şi cugetă în sine că bătrâneţea îi va aduce nimicirea patimilor, ridicarea dispoziţiilor pentru păcat şi o uşoară pregătire pentru pocăinţă, care îl va duce la mântuire. El cugetă că neputinţa trupească de a mai păcătui este o cale pentru mântuire! Cât de mult se înşală unii ca aceştia! Cât de departe sunt aceştia de adevăratul duh al creştinismului şi, prin urmare, cât de puţin pot fi ei numiţi creştini! Dar cât sunt de departe şi de adunarea creştinilor! Unii ca aceştia se înşală aşteptând pocăinţa şi mântuirea. Fie-le cunoscut acestora că nu este mântuire lor, fiindcă nici pocăinţă nu va fi. Şi iată de ce. Fiindcă ei nu au preţuit creştinismul, ci sunt dintre cei care hulesc împotriva Duhului Sfânt, de vreme ce hula împotriva Duhului Sfânt nu înseamnă numai a vorbi necuviincios despre El şi apoi a regreta, ci a rămâne indiferent şi nepocăit după ce a păcătuit. Cel ce nu se pocăieşte după păcat nu numai că leapădă dumnezeiasca lege, ci şi pe Dătătorul de lege îl înfruntă şi îl dispreţuieşte, socotindu-se pe sine vrednic a da socoteală pentru faptele săvârşite de el.

Pricina înşelării celui ce leapădă pocăinţa este fie necunoaşterea duhului creştinismului şi însemnătatea pocăinţei - de vreme ce ignoră dogma creştină abate-te de la rău şi fă binele şi îndemnul fiţi sfinţi şi fiţi înţelepţi şi toate celelalte porunci creştine prin care ne întoarcem la virtute cugetă că Dumnezeu poartă de grijă numai trupurilor şi caută ca acestea să fie curăţate de murdărie, fiindcă El oricum îi va primi, păcatul lor încetând fie din vreo neputinţă trupească, fie din vreo altă împiedicare. Că astfel gândesc se arată din vederile şi din cugetele lor, dar mai ales din fraza lor obişnuită: „ne vom pocăi când vom îmbătrâni". Oare prin aceasta nu vor să arate vremea neputinţei lor şi a incapacităţii de a mai păcătui? Aşadar nu este oare adevărat că aceştia nu au nici cea mai vagă idee despre viaţa duhovnicească, nici nu cunosc virtutea cea plăcută lui Dumnezeu, abţinerea de la păcate sub orice chip şi în orice vreme?, Căci pentru ei abţinerea de la păcate nu are în vedere transformarea inimii ori dobândirea virtuţii, nevoinţa de zi cu zi şi toate celelalte. Această expunere exactă a ideilor lor despre duhul creştin ne încredinţează pe noi şi despre adevăr: necunoaşterea înţelesului pocăinţei.

Aceştia identifică pocăinţa cu neputinţa de a mai păcătui, de aceea şi socotesc că se află în pocăinţă dacă nu mai lucrează cele rele, fie aceasta şi din neputinţa, şi din incapacitatea de a mai săvârşi păcatul, fiindcă nici nu cugetă altfel, precum o dovedesc. Faptul de a confunda pocăinţa cu neputinţa de a păcătui, adică a spune că mă voi pocăi când voi îmbătrâni, arată că cel ce o spune nu are cunoştinţă despre înţelesul pocăinţei, fiindcă în vreme ce pocăinţa purcede din simţire, ei o fac să atârne de voinţă. Dacă, aşadar, vreodată le-ar fi cu putinţă să hotărască ei ceea ce nu atârnă de voinţa lor, atunci ar putea să se pocăiască, de vreme ce simţirea lor e moartă. Cât de mult se înşală cel ce socoteşte că poate să îşi trezească simţirea şi conştiinţa să îşi hotărască mântuirea lui! Dacă simţirea lui nu se trezeşte, în chip nedrept hotărăşte cu privire la mântuirea lui.

Pocăinţa provocată fuge; aşadar este cu neputinţă ca unul ca acesta să dobândească mântuire. Dar şi dacă i-ar trece prin minte că simţirea este cea care aduce pocăinţa şi nu mai puţin dacă neglijează a aduce satisfacere dumnezeieştii dreptăţi rănite, iarăşi nu poate să se pocăiască, fiindcă Dumnezeu, din pricina marii răutăţi a celui ce de multe ori a păcătuit şi nu a putut compensa dumnezeiasca dreptate, nu îi trezeşte inima adormită din letargia ei, ci îl părăseşte pe el să nu se întoarcă, să se vindece şi să se mântuiască. Aşadar este necesar ca acei ce doresc mântuirea şi viaţa veşnică să nu amâne pocăinţa lor, ci să se grăbească a se pocăi cât mai grabnic şi fără întârziere. Fiindcă, deşi nu atârnă în mod absolut de voinţă pocăinţa, fiindcă purcede din simţire şi conştiinţă, iar inima numai Dumnezeu o poate mişca, să ne grăbim cu lacrimi şi să îl rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră, să ne dea străpungere şi zdrobire inimii noastre şi robire cugetelor noastre ca să se trezească simţirea, să îşi recunoască starea lui morală şi să cheme pocăinţa cea cu adevărat mântuitoare.

Veniţi, aşadar, fraţi creştini, să profităm de harul lui Dumnezeu, să ne îngrijim de mântuirea noastră, să fim vrednici de Preacuratele Taine, să petrecem restul vieţii noastre în înfrânare, dreptate şi evlavie. Căci S-a arătat, după cum zice Sfântul Pavel, harul lui Dumnezeu tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi în veacul de acum să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cucernicie, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus. Amin.

Ieromonah Benedict Aghioritul

Pregatirea pentru Dumnezeiasca Cuminecare, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Pregatirea pentru Dumnezeiasca Cuminecare"

• Impartasirea credinciosilor - intre traditie si inovatie
  Publicat in : Viata liturgica
• Impartasirea continua cu Sfintele Taine - Recenzie
  Publicat in : Religie