Cand m-am plans parintelui duhovnic despre faptul ca ma simt singur in rugaciune, ca simt o greutate si, uneori, prefer sa citesc sau sa fac alt lucru mai placut, parintele mi-a spus: "Cine suntem noi, ca sa-L simtim pe Dumnezeu?" Atunci am inteles ca mandria si patimile sunt cele care ne dau sentimentul de singuratate in rugaciune, iar smerenia si dragostea sunt acele care ne fac sa simtim prezenta lui Dumnezeu si odihna starii langa El, din care nu mai vrem sa iesim.

Precum printr-o sticla murdara nu trece lumina, ci numai caldura acesteia, tot asa, cu o minte murdara si imprastiata nu poate fi cunoscut in chip odihnitor Dumnezeu. Astfel, chiar si cea mai firava rugaciune a noastra este o urmare a caldurii Duhului Sfant, care trece prin invelisul nostru patimas, fara a ne da seama insa. "Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Romani 8, 26).

Daca in sfinti lucrarea Duhului Sfant se face in chip simtit si vadit, in noi, cei pacatosi, aceasta lucrare se savarseste in chip ascuns, fara ca noi sa simtim. Astfel, inca fiind inrobiti de multe patimi, suntem datori sa ne rugam lui Dumnezeu, Maicii Domnului si sfintilor fara a pretinde raspunsuri directe ori vizibile de la acestia. 

Cand vom inceta sa ne rugam pentru a mai primi raspunsuri rapide sau solutii minunate, ci din credinta curata (dezinteresata) si dragoste sincera de Dumnezeu, atunci nu ne vom mai simti singuri in rugaciune. Zicand cat mai des rugaciuni precum "Faca-se voia Ta!" si "Fie mie dupa cuvantul Tau!", vom avea o nadejde tot mai mare in Dumnezeu, care ne va darui odihna si linistea, indiferent de incercarile prin care trecem.

Nu este putin lucru a avea libertatea si darul lui Dumnezeu de a ingenunchea cat mai des inaintea sfintelor icoane si a ne ruga, asa cum putem, cu multumire si cu smerenie. Oricum ar fi rugaciunea noastra de peste zi, numai rugandu-ne vom invata sa ne rugam cat mai curat, fara imprastiere si cu o dragoste tot mai mare.

Parintele Emilian, fostul staret din Manastirea Simonos Petras, din Sfantul Munte Athos, vorbind tocmai despre aceasta aparenta stare de singuratate in rugaciune, spune: "Chiar daca obosesc la rugaciune, in infatisarea mea inaintea lui Dumnezeu, chiar daca nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca motai, sau nu inteleg, sau imi fug cuvintele rugaciunii, sau traiesc in mii de intunecimi, sunt sigur ca in aceasta nestiinta a mea, in orbecaiala mea, in acest intuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu ma aude, Dumnezeu ma vede, Dumnezeu este de fata. Sa nu voiesc eu sa ma desfatez de El. Sa vreau - ca sa zicem asa - sa Se desfateze Dumnezeu de mine. Sa vreau ca Dumnezeu sa Se bucure de mine."

Cand sufletul este smerit, acesta se vede pe sine nevrednic de orice dar dumnezeiesc, pe cand, atunci cand este mandru, el se manie cand nu este mangaiat de Dumnezeu, gandind ca Dumnezeu se comporta ca si cum nu ar vedea nevointele sale. Dar aceasta aparenta lipsa a lui Dumnezeu este tocmai un semn al iubirii Sale, care asteapta nerabdator ca sufletul sa se aprinda cu si mai multa dragoste fata de El, urand pacatele si smerindu-se intru toate neputintele sale.

Nici macar sfintilor, Dumnezeu nu se descoperea pe Sine usor, ci numai dupa multa crestere in smerenie si iubire. Astfel, la un moment dat, Sfantul Siluan Athonitul L-a intrebat pe Dumnezeu, zicand: "De ce diavolul nu ma lasa sa ma rog cu mintea curata?". Atunci, Domnul i-a raspuns: "Cei mandri sufera de la draci!" Acesta a fost singurul raspuns al lui Dumnezeu catre Sfantul Siluan, dupa 15 ani de rugaciune si nevointe.

Noi suntem cei care nu Il vedem si nu Il simtit prezent pe Dumnezeu in rugaciunile noastre, iar nu El, care este tot timpul langa noi, ne vede si ne simte. Intr-un cuvant despre rugaciune, parintele Rafail Noica, a spus: "Nu noi suntem aproape de Hristos, ci Hristos este aproape de noi. Dumnezeu nu a abandonat niciodata pe nimeni. Cei pierduti l-au parasit pe Domnul, dar El n-a parasit niciodata pe nimeni." Deci, chiar de am vrea, nu am putea fi singuri in rugaciune, indiferent de adormirea si imprastierea din sufletele noastre.

Numai smerenia si iubirea pot alunga senzatia de singuratate pe care, uneori, o simtim in starea de rugaciune. Smerenia ce se naste din adevarata cunoastere de sine nu chinuie si nu asupreste sufletul, ci il indeamna la pocainta si la recunostinta fata de Dumnezeu, care atat de mult il iubeste. Pentru aceasta, smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, ci un avant inflacarat spre lumina lui Dumnezeu.

Deci, sa nu voim noi sa ne desfatam de Dumnezeu, ci sa vrem sa Se desfateze Dumnezeu de noi. Sa vrem ca Dumnezeu sa Se bucure de noi, pentru a putea sa ne bucuram si noi de Dumnezeu... si inca vesnic.

Teodor Danalache

• Nepatimirea
  Publicat in : Credinta
• Hristos in mine
  Publicat in : Religie
• Taina Marturisirii
  Publicat in : Sfintele Taine
• Aripile rugaciunii
  Publicat in : Credinta
• Stand inaintea lui Dumnezeu
  Publicat in : Credinta