Calea cea stramta

Calea cea stramta Mareste imaginea.

Intraţi prin poarta cea strâmtă (Mt. 7,13).

Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea (Lc. 13, 24). Cu aceste cuvinte Mântuitorul ne atenţionează că pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu nu este de ajuns dorinţa pe care o au mulţi, ci este necesară şi priceperea de a merge prin viaţă pe calea cea strâmtă. In ce constă această cale?

Creştinii care doresc cu adevărat mântuirea şi care urmează calea cea strâmtă se pot împărţi în două categorii.

Primei categorii îi aparţin acei creştini care singuri, de bunăvoie, aleg calea cea strâmtă a ne- voinţei duhovniceşti - rugăciunea intensă şi înfrâ- narea, sărăcia de bunăvoie, slujirea aproapelui.

Odată ieroschimonahul Parfeni, stareţul Lavrei din Kiev, s-a adresat Mitropolitului Filaret al Kievului cu o întrebare care îl frământa de multă vreme: cum se va mântui dacă nu era prigonit de nimeni, cu toate că Mântuitorul a spus: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (In 15, 20). Aceeaşi idee o întâlnim şi la apostoli: toţi cei care doresc să trăiască în Hristos vor fi prigoniţi.

Inaltpreasfinţitul l-a liniştit pe acest mare nevoitor şi ascet spunându-i: „La ce-ţi trebuie prigoană când tu singur pe tine te prigoneşti? Cine în zilele noastre va dori să aibă viaţa ta?"

Acestei categorii, ca şi mucenicilor, îi este caracteristică autoconstrângerea, cu care ei, într-o anumită măsură, se izbăvesc de inevitabila prigonire din afară.

Desigur, caracterul autoconstrângerii va fi diferit, în funcţie de situaţia pe care o are creştinul în societate. Pentru călugări autoconstrângerea constă în nevoinţa rugăciunii intense, în post şi izolare etc. Pentru mireni, în faptele milosteniei - slujirea cu abnegaţie a aproapelui, îngrijirea celor flămânzi, bolnavi, închişi. Aşa, de exemplu, au fost: femeile care-L slujeau pe Hristos, Acvila şi Priscila, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa Apostolului Pavel (Rom. 16, 4); Sfântul Filaret Milostivul, hrănitorul săracilor, al orfanilor şi al bolnavilor (1 decembrie); doctorul Gaaz, îngrijitorul şi tatăl întemniţaţilor etc. Unii dintre mireni pot îmbina activitatea slujirii aproapelui cu postul şi cu rugăciunea, precum soţii Xenofont şi Maria din Constantinopol (26 ianuarie), Sfânta Iuliana Lazarevskaia (soţie de voievod), care avea grijă de 13 copii şi de o gospodărie mare, Fericita Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, care îmbina activitatea milosteniei şi iubirea cu viaţa contemplativă.

Un exemplu din a doua categorie este viaţa Cuviosului Serafim de Sarov.

Intr-o zi el a fost vizitat de o mamă cu mulţi copii şi care urma calea necazurilor. Cuviosul a întâmpinat-o cu multă blândeţe şi i-a spus: „Să nu şchiopătezi; e grea răbdarea lui Iov... Dumnezeu a luat de la el tot, dar mai târziu i-a întors însutit... Să nu şchiopătezi."

Fiica acestei femei povestea mai târziu că mama ei a avut parte în viaţă numai de necazuri: moartea soţului, nenorocirile copiilor, moartea multora dintre ei, căsătoriile nereuşite ale fiicelor, ruinarea şi sărăcia, care au distrus-o. Dar ea nu şchiopăta, precum şchiopătează duhovniceşte cei care aleg calea mai uşoară sau cârtesc în necazuri. Cu smerenie şi răbdare ea şi-a dus crucea grea şi cu speranţă îşi amintea cuvintele cuviosului, şi anume că Dumnezeu îi va întoarce tot, dar nu aici, pe pământ, ca lui Iov, ci în împărăţia cerurilor, unde creştinul îşi adună comori.

Iată, acesta este un exemplu al urmării necazurilor pe calea cea strâmtă, despre a cărei inevitabilitate a vorbit Mântuitorul: în lume necazuri veţi avea (In 16, 33). Acelaşi lucru îl afirmau şi apostolii: ...prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22).

Despre inevitabilitatea căii celei strâmte pentru un creştin vorbeşte întreaga literatură patristică. Iată, de exemplu, ce spune Sfântul Isaac Şirul: „Calea lui Dumnezeu este crucea zilnică. Nimeni nu a ajuns la cer ducând o viaţă rece... Prin aceasta se deosebesc fiii lui Dumnezeu de ceilalţi, că duc o viaţă în necazuri, iar lumea se mândreşte cu luxul şi cu lipsa de griji. Dumnezeu nu a binevoit ca iubiţii Săi să ducă o astfel de existenţă cât sunt în viaţă, ci a dorit ca ei, fiind în lume, să fie în necazuri, asupriri, greutăţi, sărăcie, umiliri, insulte şi în trup împovărat... Cei ce duc o viaţă lipsită de griji nu pot rămâne în iubirea lui Dumnezeu. De aceea El le-o refuză..."

Acolo unde nu există nevoinţa de bunăvoie a „autoprigonirii", necazurile sunt inevitabile. Cuviosul Serafim spunea: „Dacă nu sunt necazuri, nu există nici mântuire.

Creştinii să-I mulţumească lui Dumnezeu când au o ispită spunând: «Nu m-a uitat Dumnezeu şi m-a vizitat. Slavă Domnului pentru toate!»"

Aşadar, atât pentru prima categorie, cât şi pentru a doua, calea strâmtă a vieţii este obligatorie. Cum trebuie noi, părinţii, să pregătim copiii ca s-o urmeze?

Ca în orice învăţare, şi aici sunt aceleaşi legi despre care s-a vorbit mai sus: învăţarea se face de la o vârstă cât mai fragedă, prin exemple şi, respectiv, cu însărcinări din ce în ce mai grele. In fond, acestea vor avea ca scop întărirea voii şi a stăpânirii de sine; prin studierea artei se vor birui dorinţele proprii şi lenea şi se va deprinde ascultarea.

In pruncie se va învăţa răbdarea. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Obişnuirea trupului (copilului) de a suporta uşor influenţele de tot felul din afară să fie o regulă: începând de la aer, apă, schimbarea temperaturii: umiditate, căldură, frig, jigniri, boli şi altele. In acest fel sufletul va deveni stăpânul trupului.

Cât de fericit este cel obişnuit cu ele din copilărie... Principalul este de a pregăti trupul nu numai ca să primească plăceri, ci de a-l ţine mai mult în stări neliniştite. Cu primele trupul se răsfaţă, iar prin celelalte se întăreşte; prin primele copilul se teme de orice, iar prin celelalte e gata de orice şi e capabil să rabde."

Iată începutul corect al învăţării alegerii căii celei strâmte. Urmează învăţarea de a se învinge pe sine, de a nu se obrăznici niciodată şi de a-şi păstra un permanent autocontrol şi atenţia trează. Aici se înscriu scularea imediată din pat dimineaţa fără a trândăvi, suportarea cu curaj a oboselii, a durerii şi a foamei.

Aceeaşi importanţă o are înrădăcinarea deprinderilor de a sta corect la masă, fără a se sprijini cu coatele, de a se ridica în picioare în timp ce vorbeşte cu o persoană matură, dacă şi aceasta stă în picioare, de a ceda locul în mijloacele de transport bătrânilor, invalizilor şi celor care ţin copii în braţe.

Vom reţine că o condiţie principală în educarea corectă este dezvoltarea la copii a obiceiurilor şi a deprinderilor bune. Aceasta este baza, „piatra din capul unghiului", în oricare proces educaţional.

Una dintre deprinderile care strică copiii este de a-i lăsa să se folosească de serviciile slugilor şi ale celor maturi. De aceea, încă de la o vârstă fragedă copiii trebuie obişnuiţi treptat să se descurce singuri în diverse treburi casnice. Aici intră pregătirea patului înainte de somn seara şi strângerea lui dimineaţa, lustruirea pantofilor şi perierea hainelor, curăţenia la birou etc.

Cu cât copilul începe mai devreme munca prin casă, cu atât va fi mai bine pentru el. Fetiţele vor învăţa croitoria, să croşeteze, să facă curăţenie în casă, să spele vase, să ajute la pregătirea mesei etc. Băieţii, la rândul lor, vor îndeplini munci casnice: vor repara diverse obiecte, vor face piaţa... etc. Vara, în afara oraşului, copiii vor fi obişnuiţi cu munca. In timpul plimbărilor vor culege mure şi vor aduna ciuperci, vor strânge lemne pentru foc şi iarbă pentru animale.

Este bine dacă familia are propria sa grădină, livadă şi animale. In acest caz copiii vor fi învăţaţi de timpuriu cu acest fel de muncă, interesantă şi uşoară pentru ei. In tot ce fac trebuie îndemnaţi să-şi amintească învăţătura Apostolului Pavel: Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni (Col. 3,23).

Greutăţile întâmpinate în familie - mai bine în lipsuri decât în belşug! - sunt de preferat şi mai sănătoase pentru copil. Vai de el dacă creşte în bogăţie, înconjurat de servitori şi răsfăţat! Răsfăţul peste măsură, împlinirea tuturor dorinţelor lui reprezintă una dintre greşelile cele mai grave în procesul educaţiei. Se spune că maimuţele în momentele de dragoste şi tandreţe pentru puii lor îi strâng uneori atât de tare la piept, încât îi sugrumă. Tot aşa procedează şi părinţii lipsiţi de judecată, care, răsfăţându-şi copiii, îi omoară duhovniceşte.

Copilului răsfăţat îi lipseşte capacitatea autoconstrângerii. El creşte un egoist, predispus la mânie si la iritare. Seneca susţinea că sentimentul mâniei nu se poate dezvolta la om decât dacă este crescut în răsfăţ: cel căruia nu i s-a refuzat niciodată nimic în copilărie, căruia mama grijulie îi ştergea lacrimile capriciilor şi îi îndeplinea întotdeauna si fără să cârtească orice dorinţă, nu va ierta insulta adusă.

Este necesar să avem simţul măsurii si să ştim când să le facem copiilor cadouri sau să le oferim dulciuri. Vom analiza care cereri şi rugăminţi ale lor trebuie refuzate în mod categoric.

Intre cele două categorii de creştini despre care s-a vorbit mai sus există o mare diferenţă.

„Calea nevoinţelor spontane", „a autoprigo- nirii", a înfrânării şi a lipsurilor poate părea la prima vedere peste puteri şi grea. In schimb, ea este plină de mângâieri duhovniceşti şi de bucurie lăuntrică. Astfel de bucurie lăuntrică nu o au de obicei cei care merg spre împărăţia lui Dumnezeu pe calea răbdării şi a necazurilor trimise de Dumnezeu pentru mântuirea lor.

Cel mai adesea aceasta este calea acelor creştini care, după cum spune Apostolul Iacob, sunt nehotărâţi în gândurile lor (v. Iac. 1, 8), a celor care o dată ce au pus mâna pe plug, privesc în urmă (v. Lc. 9, 62) spre lumea păcătoasă.

Le vom dori copiilor noştri ca ei să-şi aleagă calea nevoinţei de bunăvoie, pe care, urmând-o, să alerge la ţintă, la răsplata chemării de Sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus (Filip. 3,14).

Le vom vorbi cu cuvintele Domnului: ...viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta (Deut. 30,19-20).

***
O mamă care îşi iubea mult fiica gingaşă, plăpândă şi sensibilă, şi-a împărtăşit temerile sale duhovnicului: îi era greu numai la gândul că fiica sa va avea de suferit în viaţă şi dorea s-o ferească de orice necaz, iar, dacă se putea, să-l ia asupra sa.

Duhovnicul i-a reproşat că este egoistă, că, luând asupra sa crucea fiicei, o lipsea în acest fel de mântuire. El a sfătuit-o s-o înveţe să se obişnuiască cu ispitele, să nu permită să se dezvolte în ea prea mult sentimentalism.

„Mai bine ruga ţi-vă pentru ea, spunea el, şi când o sărutaţi, să rostiţi încet numele mântuitor al lui lisus Hristos, ca sprijinul cel mai bun în viaţă. Nu-i permiteţi ceea ce ea îşi doreşte mult. Să se înveţe să suporte necazurile fără să se irite, să se lipsească de ce îi este pe plac fără lacrimi şi să rabde lipsurile din viaţă fără să considere că viaţa în sine este pierdută.

Dacă are un necaz, nu vă grăbiţi să-i alinaţi durerea. Mai bine îngenuncheaţi împreună cu ea în faţa Răstignirii şi rugaţi-vă. Şi... Dumnezeu Singur va face lucrul Său, iar dumneavoastră pe al vostru. Indicaţi-i datoria, lucrul, dar să nu-l faceţi în locul ei. In fiecare zi fixaţi-i lucrul pe care trebuie să-l facă şi cereţi-i cu stricteţe să-l împlinească. Munca întăreşte sufletul...

Invăţaţi-o să nu se bizuie pe dumneavoastră, ci să caute sprijin numai la Dumnezeu. Şi, în ceasul în care nu-i veţi mai fi alături, ea nu va fi singură şi neajutorată, fără sprijin.

Inima fetei care nu o are alături de ea pe mama şi care nu ştie să ceară ajutor de la Dumnezeu, acea inimă cade, se sparge şi deseori se întinează..."
Duhovnicul a tăcut, iar mama plângea...

CUM SĂ NE CREŞTEM COPIII, EDITURA SOPHIA
N.E.PESTOV

Cumpara cartea "CUM SĂ NE CREŞTEM COPIII"


 

Pe aceeaşi temă

13 Iunie 2017

Vizualizari: 1497

Voteaza:

Calea cea stramta 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE