Religia creştină se cheamă religia crucii. Spune Berdiaev: „aparţinem Crucificatului”, suntem ai lui Hristos si Hristos este al nostru. Totul se înnoadă în cruce. Acolo se leagă, se întâlnesc şi se întrepătrund - pe cruce - cerul cu pământul. De vreme ce definiţia creştinismului este „religia crucii” trebuie să ne punem foarte serios întrebarea: de ce totul se opreşte sau pleacă de la cruce? Nu avem oare lucruri mai mari? Nu avem noţiuni mai înalte în creştinism decât crucea? De ce, bunăoară, nu se spune că suntem religia Treimii? Noi ne închinăm într-adevăr unui Dumnezeu în Treime. Acest lucru nu îl mai face nimeni în istorie, în afară de creştini. De ce nu spunem că suntem religia cerului? Intr-adevăr totul este îndreptat spre cer, spre înălţime, ne cheamă destinul nostru cel mare. Şi totuşi nu putem spune aceasta, chiar dacă aşa este. Definiţia a fost hotărâtă de altceva, de alt punct şi de altă semnificaţie: de cruce.

Stăm să ne întrebăm: de ce crucea depăşeşte, în definirea creştinismului, chiar şi Sfânta Treime, pe Dumnezeu, pe om, pe înger? Tot universul este depăşit în acest demers al precizării specificului creştinismului - crucea. Aici este vorba de teologie. Aceasta nu poate greşi, iar dacă nu a greşit trebuie să descoperim sensul şi puterea crucii în a se impune central în definirea creştină.

In primul rând, formal, crucea este cel mai cuprinzător obiect, forma cea mai cuprinzătoare din tot ce există în cer şi pe pământ. Iată la ce mă refer:

In partea de sus a crucii avem Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Sigur că nu pot să corectez acum, dar cred că [gestual] este o greşeală când spunem în numele Fiului, la burtă. Cred că adevărul era altul: în numele Tatălui (în întregime pe verticală), al Fiului pe umărul drept şi al Sfântului Duh pe umărul stâng. Iar Aminul să fie o pecetluire. Dar despre aceasta vom vorbi poate altă dată; nu avem timp acum. Reţineţi: în partea de sus avem cerul, Sfânta Treime. Mai mult nu se poate. Verticala care se înfige în pământ este omul.

Şi atunci ce este Iisus Hristos pe cruce? Este Fiul lui Dumnezeu; şi unde este Fiul este şi Tatăl, este şi Duhul. Iată Sfânta Treime, plinătatea dumneze- irii întrupată în Iisus Hristos pe cruce. Pe cruce nu poate fi răstignit Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu era vinovat; Dumnezeu este fără de păcat, deci nu poate suferi. Tot în Iisus FIristos de pe cruce se află şi omul. Mai rămâne ceva lipsă? Nu mai rămâne nimic! Totul se cuprinde în cruce. Vedeţi de ce este hotărâtoare crucea? Pentru că ea are un conţinut absolut: Sfânta Treime şi Dumnezeul făcut om, deci omul care trebuie să se facă Sfântă Treime, care să se facă Dumnezeu. Acesta este conţinutul şi destinul crucii este cel pe care l-am formulat în ultimele cuvinte. Pe cruce Se află Dumnezeu în întregime şi omul care trebuie să se facă Dumnezeu. Pentru că pe cruce Se află Dumnezeul făcut om.

Vă spuneam data trecută că s-a făcut un pas: s-a realizat maximum din punct de vedere omenesc - Fecioara preacurată. Mai mult nici Dumnezeu nu a cerut omului până la Hristos, omului din prima Creaţie. Cu crucea se începe a doua Creaţie (Matei 19,28). Este o nouă Creaţie, o nouă naştere a lumii. Prima Creaţie a facut-o Dumnezeu cu cuvântul. Pe a doua o lucrează Dumnezeu cu crucea.

Ce anume trebuie să rezulte de la Hristos în sus? De la Noul Adam în sus? De la vechiul Adam a rezultat Fecioara - adică desăvârşitul. Nu era nevoie de mai mult. Prima parte s-a realizat. A doua parte trebuie să fie un infinit mai sus decât prima parte. Unde ne mai putem duce de la chipul Fecioarei? De la chipul dumnezeiesc al Fecioarei? Ce trebuie să realizăm? Dimensiunea a doua, care începe de la om şi se termină la Dumnezeu, nu este nici mai mult nici mai puţin decât Dumnezeu: OMUL TREBUIE SĂ FIE DUMNEZEU. A fost făcut om (chipul) şi trebuie să ajungă dumnezeu (asemănarea). O să spuneţi: nu este prea mult? Şi data trecută, dacă vă amintiţi, am pus această întrebare: nu este prea mult să se ceară omenirii să realizeze chipul uman la nivelul Fecioarei? Ştiind dumneavoastră foarte bine ce înseamnă Fecioara; este mai cinstită decât heruvimii, mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii, este mai presus decât pământul şi decât cerul.

Vă spuneam data trecută: nu s-a cerut prea mult omului? S-a cerut, dar iată că omul a dat. Omul a reuşit, omul poate să strige cu bucurie mare aşa cum strigă Fecioara: „măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat sufletul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale şi, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”. Adică, de acum voi fi pe aceeaşi dimensiune cu Dumnezeu pentru că numai pe Dumnezeu îl preamăresc toate neamurile. Repet acum întrebarea: dacă totuşi s-a realizat atât de mult, ce mai vrea Dumnezeu de la om? Vrea mai mult decât Fecioara? Se poate oare să se ajungă mai sus decât s-a reuşit să se ajungă în Vechiul Testament, în lumea fără har, în lumea păcatului, în lumea părăsirii de către Dumnezeu a omului din pricina căderii lui? Iată că în acea lume de păcat, în lumea în care nu era Dumnezeu, în lumea în care nu coborâse Duhul Sfânt, s-a realizat chipul Fecioarei.

Atunci din lumea harului, din lumea în care a venit, a trăit, a murit şi a înviat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel din Treime, din lumea în care a venit Duhul Sfânt (cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi), nu era normal har? Lumea fără de har realizase chipul Fecioarei, templul lui Dumnezeu în om. Este lucru înfricoşător să gândim doar, însă realitatea este exact aceasta. Dacă este reală Fecioara, din partea a doua a lumii (lumea cea nouă) trebuie să se realizeze Dumnezeu. Acest lucru îl spune Dumnezeu însuşi. De aceea, nu numai că nu suntem vinovaţi când gândim acest lucru. Suntem obligaţi să-l gândim şi să-l realizăm. Pentru că în Creaţie Dumnezeu a pus în noi acest destin când ne-a făcut după chipul Lui şi ne-a obligat să fim dumnezei. Aşa spune Sfântul Vasile cel Mare: „omul este o fiinţă care a primit poruncă să fie Dumnezeu”. Nu poţi fi Dumnezeu decât în creştinism, în religia crucii, pentru că pe cruce are loc dublul fenomen şi eveniment al transfigurării. Pe cruce Dumnezeu Se face om şi tot pe cruce - şi prin cruce, care este altarul de jertfa - se mistuie omul şi se face Dumnezeu. Este o singură condiţie: să-şi ia crucea şi să urmeze Celui care S-a făcut om pentru el, şi anume Dumnezeu. Pe cruce Dumnezeu Se face om pentru om; prin cruce, cu crucea, se face omul Dumnezeu pe urmele lui Hristos (Sfântul Irineu al Lyonului).

Vă spuneam că Mântuitorul, care plecase de la nivelul Fecioarei în sus (plecase din pântecele ei), a ajuns în lumea aceasta în care trăim noi, în lumea crucii. Din lumea harului a ajuns de-a dreapta lui Dumnezeu. Aşa ne spune El: că sfârşitul lumii va fi crucea: „atunci veţi vedea semnul Fiului Omului ca un fulger luminând cerul de la răsărituri până la apusuri”. Iată unde este măsura înălţării celei de-a doua lumi în care ne aflăm noi: crucea, semnul lui Dumnezeu pe cerul lui Dumnezeu. Acolo trebuie să ajungem. Putea-vom? Sigur că da! Dacă lumea veche a reuşit să nască o Fecioară în durerile naşterii păcatului - blestemul Evei: „în dureri vei naşte pe pruncii tăi” dacă în blestemul legii vechi s-a realizat o Fecioară binecuvântată, cum oare nu se va realiza în binecuvântarea legii celei noi (Noul Testament) prin sângele curat al lui Dumnezeu pe cruce? Nu poate eşua lumea lui Dumnezeu. Dacă nu a eşuat în prima parte, unde, într-adevăr, pericolele au fost cumplite; de multe ori Dumnezeu a spus atunci: îmi pare rău că l-am făcut pe om şi vreau să-l termin. Şi totuşi n-a reuşit nici Dumnezeu să-l înfrângă pe om.

Sigur, Dumnezeu avea toate motivele şi totuşi, iată că omul a dovedit lui Dumnezeu că el poate să ajungă acolo unde i-a spus El. Şi va ajunge! A ajuns Fecioară, va ajunge să fie Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu i-a spus în Psalmul 81: „dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt!” Poate credeţi că avem aici doar o figură de stil? Acelaşi lucru îl spune şi Mântuitorul Hristos în Evanghelia după Ioan la capitolul 10. El le spune iudeilor, fariseilor, care, ca şi noi, nu aveau curaj să creadă că acele cuvinte, „dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, ar fi un adevăr real. Ei pierduseră entuziasmul („Dumnezeu în noi”) facerii din om în Dumnezeu. Nu mai credeau, nu mai aveau putere, erau epuizaţi de formalism, de păcat, de toate.

Şi atunci Mântuitorul le aminteşte în capitolul 10 de la Ioan că nu numai El este Fiul lui Dumnezeu, ci şi ei sunt fiii lui Dumnezeu. Le spune să citească psalmul unde psalmistul spune: „dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt”. Numai Mântuitorul mai are curaj şi putere să ne amintească cine suntem şi ce trebuie să fim, ce poruncă am primit. Am primit poruncă să fim dumnezei. Este în gena noastră. Dacă din durerile naşterii păcatului s-a născut o Fecioară preacurată, ia gândiţi-vă, din durerile crucii ce se poate naşte! De aceea suntem religia crucii, pentru că nu Se poate naşte Dumnezeu decât din jertfa de pe cruce, din durerile crucii. Noi nu putem să naştem un Dumnezeu din alte plăceri, din alte mişcări ale fiinţei noastre. Numai dacă îl naştem din durerile crucii, din jerfire (autojertfire) ia naştere Dumnezeul adevărat. Este vorba aici de post, rugăciune, dăruire totală pentru celălalt. Acestea sunt dureri dumnezeieşti pentru că şi El S-a născut pentru noi din durerile crucii, în Ghetsimani. Acolo au fost durerilenaşterii, acolo s-a născut crucea, cu dureri cumplite. Pe fruntea Mântuitorului există aici „sudoare de sânge”.

Aţi înţeles de ce suntem religia crucii? Şi că bucuria supremă este bucuria crucii? Nu bucuria plăcerilor, ci bucuria acceptării durerilor pentru a Se naşte din durerile crucii Dumnezeu cel preafrumos care trebuie să fim noi. In lumea veche s-a născut o Fecioară; în lumea nouă trebuie să-L naştem pe Dumnezeu în fiecare din noi. Unde anume? Pe cruce. Unde este altarul crucii astăzi? Pe Sfânta Masă. Acolo îl jertfim pe Dumnezeu, acolo muncim Liturghia cu durerile naşterii spirituale. De fiecare dată, o Liturghie realizată înseamnă că încă o dată am ajuns dumnezei în Liturghie. Numai în Liturghia crucii se poate aceasta. Din nenorocire, prea puţini sau poate nimeni astăzi nu mai ştie unde se află când stă în Liturghie. Nimeni nu mai ştie ce este Liturghia, nimeni nu mai ştie ce este crucea. Toate au devenit obiecte simbolice, chestiuni de figuraţie, de scenariu, de ritual şi legalism.

Inchei, dovedindu-vă cu încă un argument că drumul creştinului este acesta de care v-am vorbit, care pleacă din păcat, din ignoranţă, din decădere, din mizerie şi ajunge până la Dumnezeu. Dovada: realizarea Fecioarei, întruparea lui Dumnezeu, ceea ce este chiar mai greu decât îndumnezeirea omului.

Este mai greu să Se facă Dumnezeu om decât să se facă omul Dumnezeu. Pentru că nu era scris în gena lui Dumnezeu să Se facă om. In gena omului este scris să se facă Dumnezeu, de la Creaţie. De ce a putut Dumnezeu să Se facă om, chiar dacă a fost mai greu decât să ne facem noi Dumnezeu? Din pricina crucii, din pricina iubirii. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Sau Fiu L-a trimis să Se răstignească pentru lume (loan 3, 16).

Acest înfricoşător anunţ, această prefiguraţie (preînchipuire) a realizării destinului crucii se află în Vechiul Testament unde cel mai mare om, mai mare decât Fecioara, este Moise. El este singurul care echilibrează pe profetul Hristos în Vechiul Testament. Nu sunt decât doi profeţi: unul al Vechiului Testament (Moise) şi unul al Noului Testament (Hristos). Este vorba de profet în sens paradigmatic, originar. „Spune-ne nouă de eşti Tu Proorocul anunţat de Moise!” Moise spune că nu au fost decât ei doi de talia aceasta. Când a murit, Moise le spune: „Proroc mare, asemenea mie, va ridica Domnul Dumnezeu din tine, Israele. Pe Acela să-L ascultaţi!” (Deuteronom 18,15). Acest uriaş, cel mai mare om, cel care a scris teologia toată (citiţi Biblial), are trei gesturi foarte puternice în toată activitatea lui de uriaş.

Trei momente punctează crucea.

Primul este despărţirea apelor în Marea Roşie, după ce a făcut semnul crucii cu toiagul deasupra mării. întâi a făcut semnul longitudinal, de trecere pe malul celălalt, şi apoi a făcut semnul celălalt, transversal, iar apele s-au prăvălit şi au ucis pe vrăjmaşi. Este poate cel mai puternic semn din toată istoria Vechiului Testament. Ne cutremură, dar prea puţini îl acceptă şi îl cred. Intr-adevăr, gândiţi-vă şi dumneavostră cât de greu este minţii noastre slă- bănoage să acceptăm că o mare se desface, apa se ridică precum nişte ziduri şi lasă un coridor larg prin care trece o oaste (un popor) cu picioare neudate pe malul celălalt; apoi se încheie la loc marea într-un ritm de cruce. Greu de închipuit!

Al doilea semn este înălţarea şarpelui în pustie pe cruce. Despre aceasta v-am vorbit anul trecut. Ce a însemnat pentru Moise să ridice spre izbăvire tocmai şarpele, simbolul răutăţii? Asta pentru că nu se poate realiza un Dumnezeu în linie dreaptă. Trebuie cumplită sfâşiere şi contradicţie. Avem de-a face cu procesul dialectic într-adevăr (nu cu dialectica marxist-leninistă de doi bani). Dumnezeu biruie cu orice, chiar cu şarpele pe şarpe: „cu moartea pre moarte călcând”. Aţi înţeles vreodată ce înseamnă „cu moartea pre moarte călcând”?

A treia scenă a crucii este bătălia cu Amalic, unde Moise stă pe munte în rugăciune, şi când îşi ţinea mâinile înălţate în chipul crucii, biruia Israel. Iar când obosea, biruia Amalic. Atunci vine Isus Navi (ce minune!) şi îl ajută să păstreze mâinile în formă de cruce tot timpul până seara, ca să biruie definitiv. Să fie chiar aşa de întâmplător că tot un Iisus realizează crucea în Vechiul Testament, pe trupul lui Moise? Iisus marchează crucea în Noul Testament. Vedeţi ce simetrie dumnezeiască? Crucea este cea mai simetrică înfăţişare din univers. Crucea este schema pe care a fost creat universul, este schema pe care stă bine Sfânta Treime şi sfânta omenire. Mai mult nu se poate!

Aţi înţeles de ce se cuprinde toată religia creştină în cruce? Ceea ce v-am spus acum nu este decât începutul. Rămâne ca dumneavoastră, fiecare în parte, să realizaţi teologic tot ce v-am spus, tot adevărul creştin al crucii în dumneavoastră, în viaţa dumneavoastră, în copiii dumneavoastră, în lumea pe care o naşteţi, prin dureri ale gândirii, simţirii, postirii, rugăciunii. Acestea sunt adevăratele dureri ale naşterii lumii celei noi, în noi înşine şi dincolo de noi. Mai ales în Liturghie. Sfârşitul lumii va fi o Liturghie supremă. Până nu realizăm Liturghia în care să Se facă Dumnezeu om şi omul Dumnezeu, întâlnindu-se cu adevărat acolo sus, la semnul Fiului Omului pe cer, nu se va sfârşi lumea. Ne vom chinui în continuare. Vom ajunge să ne rugăm la Dumnezeu să sfârşească odată lumea aceasta, că prea ne chinuim în ea. Nu se va sfârşi până nu realizăm marea Liturghie, până nu realizăm conţinutul crucii, nu realizăm pe Dumnezeu şi pe om la înălţimea semnului Fiului Omului. De nu o vom face, Dumnezeu nu poate termina lumea. Dumnezeu face, nu desface. Noi trebuie să lucrăm cu Dumnezeu până împlinim opera pe care a pus-o El în noi.

Aşa sa ne ajute Dumnezeu!

Pr. prof. Ion Buga

Fragemnt din cartea "Cele mai frumoase predici: Inaltarea Sfintei Cruci", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Cele mai frumoase predici: Inaltarea Sfintei Cruci"

• Crucea si Invierea lui Hristos
  Publicat in : Dogma
• Crucea ca binecuvantare
  Publicat in : Credinta
• Crucea, chipul in care Hristos isi imbratiseaza in Iubire creatia
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci