Intrarea lui Hristos în Ierusalim a fost momentul Lui de glorie maximă pământească. Este întâmpinat cu ramuri de finic, se aștern haine în calea Lui, mulțimea îl aclamă. Asta îi enervează pe farisei, care văd cum ei sunt dați la o parte, iar profetul itinerant, care vindeca pe unde trecea, care era ascultat, pentru că „vorbea cu putere” este primit de popor, în timp ce ei sunt nesocotiți. Asta i-a grăbit sfârșitul. Fariseii nu puteau accepta să își piardă toată puterea pe care o aveau, înrâurirea lor asupra mulțimii, rolul conducător în fața poporului. Înainte, Hristos îl înviase pe Lazăr, cel mort și îngropat de 4 zile, cea mai mare dintre minunile Lui. Asta îi și crescuse atât de mult popularitatea. Oamenii veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui, dar și ca să-l vadă pe Lazăr cel mort și înviat. Hristos făcuse multe minuni, devenise, în termenii noștri, un fel de vedetă la modă. Se lasă El însă robit de acest rol?

Hristos acceptă gloria care i se oferă, lucru care ne-ar putea contraria, măcar până în momentul în care înțelegem că o face nu pentru a crește în ochii oamenilor, pentru a le fi conducătorul pe care ei și-l doreau, ci din smerenie, din acceptarea locului Său, și pentru ca să se împlinească Scripturile (Zaharia 9, 9). Iar aici ne dă o lecție mai grea decât celelalte. Ești smerit nu dacă refuzi locul de cinste care ți se oferă, ci numai dacă îl ocupi și îți duci misiunea la îndeplinire. Și care era misiunea Lui? Să moară pentru omenire. Mulțimea care duminică îl aclamă, pentru că i-a văzut minunile, peste doar câteva zile, instigată de fariseii înspăimântați de popularitatea Lui, se va lepăda de el și va urla plină de ură: „Răstignește-l, răstignește-l!” (Ioan 19, 15). În mijlocul celor care îl aclamă, Hristos, în loc să se îmbete de putere, cum am face noi, muritorii, e trist știind ce va urma în doar câteva zile. Nu se lasă furat de slava de la oameni acela care, în culmea gloriei, știe că va urma și căderea.

Hristos a mai avut un episod anterior. După ce săturase mulțimea cu pâine și cu pește, oamenii îl căutau ca să îl pună împărat (Ioan 6, 1-15). Un asemenea om le trebuia lor în frunte, care să le rezolve problemele, să le dea mâncare pe săturate, să le vindece bolile, iar ei să trăiască ani îndelungați fără nicio grijă. De aici se vede că tentația liderului harismatic și providențial a existat dintotdeauna, că oamenii mereu și-au dorit pe cineva care, cred ei, să le rezolve toate dificultățile vieții, fără ca ei să facă mare lucru. Dar vedem și că Dumnezeu respinge astfel de soluții. Ispitirile acestea seamănă cu cele din pustia Carantaniei: să ai hrană din belșug, ca atunci când hrănise mulțimile, să faci minuni, ca atunci când îl înviase pe Lazăr, să capeți puterea asupra semenilor, atunci când e aclamat ca un împărat, la intrarea în Ierusalim. Pe toate însă, El le înfrânge.

Hristos acceptă slava de la oameni pentru că știa că este trecătoare și că va fi urmată de răstignire. El înfrânge aici, încă odată, tentația politicului, a unei împărății lumești, a stăpânirii asupra oamenilor. Oamenii, fiind în căutarea unui stăpân căruia să i se închine, nu-L înțeleg și nu-L acceptă. De aceea îl aclamă, și de aceea îl și răstignesc apoi. Îl aclamau pentru că se încredeau într-un bine lumesc, pe care l-ar aduce Hristos, iar apoi îl condamnă pentru că el refuză să dea curs acestei așteptări a lor. Mulțimea îi atribuie alte puteri și alte intenții, căci orizontul ei de aștepătare nu trecea de limitele lumii acesteia.

Floriile sunt Paștile celor ce se apropie de credință, cunosc ceva din învățătură, dar merg până la capăt. Încă nu au deschiși ochii duhovnicești, ca să vadă realitățile de taină, dar au totuși o preocupare cu ceea ce trece dincolo de nevoile zilei. La Florii e gloria exterioară, materială, vizibilă cu ochiul liber, aceea de care au parte și vedetele lumii acesteia, care se vede în manifestările politice, sportive, culturale, de care adesea ne lăsăm vrăjiți și noi. E punctul maxim pe care îl ating oamenii de succes ai lumii acesteia. Și aici Hristos a fost atipic, și-a păstrat toată smerenia (Matei 21, 1-9). Intrarea unui împărat puternic în cetate se făcea cu alai mare, îmbrăcat în porfiră, El însă era însoțit de apostoli, la acea dată niște pescari prost îmbrăcați, era modest, suit pe un asin, un animal blând și deloc măreț.

Intrarea în Ierusalim prefigurează Paștile, dând mai întâi o formă vizibilă a ceea ce avea să se producă în taină câteva zile mai târziu. Hristos intră glorios în Ierusalim, dar în mijlocul gloriei e trist, știind că va plăti cu scuipări, bătăi, biciuiri, punerea pe cruce și moartea pentru ovațiile primite acum. acestea îi întărâtă pe cărturari, pe farisei și pe preoți, pe cei care aveau monopolul adevărului în societatea iudaică a acelui timp, dar pe care și-l vedeau periclitat de Hristos. De aceea, ei își apără privilegiile trimițându-L pe El la moarte.

E o mulțime care-L întâmpniă cu osanale duminică, la intrarea în oraș, iar peste câteva zile va striga, cuprinsă de furie, pentru omorârea Lui. Probabil că mulți oameni erau în ambele mulțimi, și s-au lăsat influențați, mai întâi de veștile minunilor Lui, dintre care învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile, era cea mai recentă și cea mai mare, dar și de instigările preoților evrei, care aveau motivele lor întemeiate ca să scape de El. Aceasta e o lecție exemplară de psihologia masselor, despre modul cum pot fi ele determinate să ceară un lucru sau contrariul lui. E un îndemn de a gândi cu propria ta minte, să înțelegem de ce admirăm pe cineva și să nu acceptăm să urâm vreodată la îndemnul cuiva. Dar mai e și o indicație vizând insuficiența floriilor. Dacă nu ne deschidem tainic către Înviere, vom rămâne la nivelul mulțimii care, din ignoranță, cere moartea lui Dumnezeu. Nu e suficient să-L aclamăm pe Hristos în glorie, trebuie să-L urmăm și în moarte.

Hristos rămâne un neînțeles, ba chiar un înfrânt, chiar și după cele două milenii de creștinism, în care atâția teologi s-au străduit să îi explice mesajul. Cuvintele cheie sunt „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), în timp ce noi, cei ce ne considerăm urmașii Lui, tocmai în lumea aceasta ne dorim diverse bunuri și beneficii de pe urma credinței noastre. Noi ne-am instalat confortabil și definitiv în lumea aceasta, am fi printre cei strânși la Ierusalim care i-am ridica osanale, deoarece așteptăm să ne învie din morți ca pe Lazăr, să ne îndestuleze de hrană, ca pe cei de pe malul Ghenizaretului. Bine, dar ce ar fi rău în acestea? Doar sunt minuni făcute de Hristos, de care cei din jurul Lui s-au bucurat, și corespund unor nevoi reale ființei umane, nu?. Ar fi rău pentru că noi luăm prefigurarea, simbolul ca pe realități ultime, nu ca pe indicii ale unei realități transcendente care se poate întrevedea datorită lor. Acei oameni au fost hrăniți, dar va continua să le fie foame, Lazăr a fost înviat, dar va muri din nou. Hristos ne-a oferit minunile ca pe sugestii care duc către altceva, iar noi le luăm ca realitate ultimă, nedându-ne seama cât de puțin vrem, cât de mult rămânem pământești atunci când ni se deschide cerul.

A fost Hristos un înfrânt? După răstignire a urmat învierea, nu? Nu, nu chiar. Răstignirea a avut loc sub ochii tuturor, a fost spectacolul jalnic contemplat atât de ucenicii lui înspăimântați, cât și de dușmanii satisfăcuți. Învierea însă n-a mai avut loc în văzul lor, chiar dacă noi o sărbătorim în fiecare an. Hristos nu s-a arătat fariseilor, cărturarilor, preoților care îl condamnaseră, nici soldaților care îl păziseră. Aceștia au avut parte, cel mult, de un mormânt gol și de o enigmă, pe care nu știm cum au rezolvat-o. În schimb, după Înviere s-a arătat mironosițelor, apostolilor care, în mijlocul groazei, mai păstraseră totuși o brumă de speranță. S-a arătat celor care au „ochi de văzut și urechi de auzit”. Răstignirea și Învierea n-au fost simetrice. Răstignirea are loc în mijlocul oprobriului public, într-un loc de vizibilitate publică maximă, în timp ce Învierea rămâne o taină care se relevă numai celor aleși.

De aceea Hristos poate părea un înfrânt în ochii celor care L-au respins. Ei n-au mai avut parte de El. Aceștia și-au construit o lume din care El lipsea. Dar noi, care ne considerăm creștini, de partea cui suntem? Nu vrem și noi tot un Dumnezeu care ne-ar servi interesele, asemeni celor ce Îl sărbătoreau la intrarea în Ierusalim, deoarece vedeau în El pe acela care le rezolvă problemele lumești? Nu îi cerem noi lui Dumnezeu sănătate, belșug, liniște, pace (pacea lumească vreau să zic) și nu suntem dezamăgiți dacă nu le căpătăm? Dumnezeu ori devine un furnizor de fericire lumească, servindu-ne nevoile pe care le avem, ori, dacă nu poate sau nu vrea să facă asta, ne dispensăm de El. Ne căutăm idoli care măcar știu să ne mintă frumos, ca să ne facă să ne simțim bine în această singură lume în care mai credem.

Paul Curca

 

• Floriile
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
• Floriile - Intrarea Domnului in Ierusalim
  Publicat in : Florii
• Floriile - o sarbatoare paradoxala si tulburatoare
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim
• Cine, cum si de ce asteapta Floriile?
  Publicat in : Duminica Floriilor - Intrarea Domnului in Ierusalim