Intr-un sat, aflat la o răscruce de drumuri, un ţăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Ţăranul era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat.

Satul, care până atunci fusese un sat obişnuit, se transformase într-un sat de oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au început să îşi cumpere tot felul de lucruri, şi multe dintre ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara cum ar fi trebuit, el îşi păstrase o parte mult mai mare decât i s-ar fi cuvenit.

Pentru ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Incetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul, construindu-şi ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primărului, dar subţiri, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Şi nici măcar nu se îngrijeau ca zidurile să fie frumos lucrate. Satul începuse să semene cu o cetate, cu un labirint de piatră.

In fiecare zi, primarul ieşea în curte şi, fără să fie văzut de alţii, îşi admira banii, care sclipeau ameţitor în lumina soarelui. Nu mai ştia nimic în afară de bani. Parcă era singur pe lume...

Lăcomia pusese stăpânire şi pe sufletele multor săteni. Când se întâlneau pe drum, bărbaţii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai voiau să se cunoască între ei. Nu mai voiau să ştie decât de averile lor.

In loc să îi mulţumească lui Dumnezeu pentru micile bucurii pe care le aveau, aşa cum făceau înainte, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Şi chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai ţină legătura între ele - şi să le spună celorlalte ce au în casă.

Totuşi, biserica nu a rămas pustie. Copiii veneau la slujbe, ca înainte. Iar părintele se ruga în ea, de dimineaţa până seara, ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. Intr-o zi de sâmbătă, a avut loc un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Speriaţi, oamenii au ieşit cu toţii din închisorile pe care şi le construiseră. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte care nu era înconjurată de ziduri. Numai primarul a rămas acasă, nevrând să părăsească palatul pe care şi-l construise...

Unii plângeau, alţii se rugau, cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, care mai înainte păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau acum cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşitul lumii.

Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Şi a lăsat în urmă o singură victimă: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care se prăbuşise.

Oamenii şi-au amintit atunci cum, după cutremurul care avusese loc cu mulţi ani în urmă, se ajutaseră unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute între ei la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii.

Duminică dimineaţa, biserica era din nou plină, cum fusese şi înainte de găsirea comorii. Oamenii veniseră la biserică să îi mulţumească lui Dumnezeu că îi păzise întregi şi nevătămaţi. Şi mai ales pentru faptul că iubirea le răsărise din nou în inimi. Pentru că, rămas fără ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră şi zidurile din suflete...

Vasile Danion

Doctorul de povesti, Areopag

Cumpara cartea "Doctorul de povesti"

• Patericul pe intelesul copiilor
  Publicat in : Religie
• Doctorul de povesti
  Publicat in : Religie
• Mama adevarata
  Publicat in : Pilda zilei
• E mai bine cu doua capre decat cu una
  Publicat in : Religie