Un nume pentru vesnicie

Un nume pentru vesnicie Mareste imaginea.

La şase ani, m-am hotărât să devin un sfânt. A fost prima mea decizie importantă. Am fost nevoit să o iau. Iată de ce. Intr-o zi, am întrebat-o pe mama:

- Care este ziua mea aniversară?

- De ce mă întrebi?, mi-a răspuns ea.

Era din nou mânioasă. Ii puneam întrebări la care nu avea răspuns, căci nu aveam zi aniversară.

Nu sărbătorim niciodată ziua naşterii noastre trupeşti. Nu este un eveniment care merită să fie transformat în zi de sărbătoare. Nici de a ne aminti de el în fiecare an.

Venim pe lume în acelaşi fel ca toate mamiferele. Şi aceasta este mai ales umilitor pentru noi. La început, n-a fost aşa. După izgonirea din Rai, oamenii vor începe să se înmulţească la fel ca animalele. întru început, înmulţirea pe cale sexuală nu era cunoscută. Adam nu a cunoscut-o pe Eva decât după cădere. „Există nenumărate făpturi cereşti care se înmulţesc fără să cunoască împreunarea.” La origine, omul făcea parte dintre aceste creaturi. împreunarea este o boală contactată în Rai, spune Sfântul Sofronie al Ierusalimului, dar ea nu era cunoscută în Rai.

Sărbătorim, în schimb, numele pe care l-am primit la botez. Prin botez omul îşi află adevărata fire. In apele cristelniţei noi ne naştem cu adevărat. în acea zi, numele nostru este înscris simultan de preot, pe pământ, şi de îngeri, în cer. La fel cum copilul născut în străinătate este înscris, simultan, la consulat şi în metropolă. Numele primit la botez este un nume pentru veşnicie. Valabil pe pământ şi în cer. Şi sărbătoarea acestui nume este ziua noastră aniversară.

Sfântul al cărui nume îl purtăm face parte integrantă din viaţa noastră. Primim icoana lui în ziua botezului nostru şi o păstrăm toată viaţa; pe peretele de răsărit al casei noastre, alături de icoana lui Hristos şi a Maicii Domnului. Când ne mutăm, o luăm cu noi. In ziua morţii noastre ni se aşază această icoană pe piept, în sicriu, şi prietenii noştri, luându-şi rămas bun de la noi, vor săruta icoana sfântului nostru. La sărbătorirea numelui, sfântul al cărui nume îl purtăm coboară din cer în casa noastră şi rămâne cu noi toată ziua. împreună cu el coboară tot cerul. Acoperişul casei noastre este ridicat şi deschis către înalt. Azurul cerului se amestecă cu lutul pământului şi făpturile cereşti stau aproape nevăzute lângă cele pământeşti. Toată familia trăieşte în acea zi lângă îngeri şi puterile cereşti.

Nu este o închipuire, e o realitate.

Desigur, un mare număr de oameni neagă existenţa îngerilor şi a fiinţelor netrupeşti, căci nu le-au văzut niciodată cu ochii lor. Poţi nega însă existenţa atomilor şi vitaminelor sub pretextul că nici pe acestea nu le vezi?

In limba rusă, cei care vorbesc germana, franceza sau italiana sunt numiţi „muţi”. Se poate spune că toate popoarele care nu vorbesc rusa sunt lipsite de darul cuvântului şi că nu au limbă ori că sunt mute?

Există oameni care n-au văzut niciodată marea. Este nefericirea lor dacă spun că marea nu există şi că ei nu cred decât ceea ce au văzut, auzit şi pipăit.

Acelaşi lucru se petrece cu oamenii care nu cunosc cerul. Neagă existenţa lui. Noi, în satele noastre din Carpaţi, ne dobândim hrana mai mult din cer decât de pe pământ. Cum ar putea plugarul să se îndoiască de existenţa câmpului, de unde îşi scoate porumbul, cartofii şi toată hrana lui?

In ziua sărbătorii noastre onomastice, ca la Liturghie, trecem peste lucrurile cele pământeşti şi deschidem cu adevărat cerul. Aşa cum ai deschide fereastra. Şi cerul intră cu adevărat în satul nostru. Este aici. în mod concret. Precum ogorul nostru de porumb. Precum casa noastră. îl atingem. Şi trăim aici. Noi, creştinii din Carpaţi, aşteptăm ziua noastră onomastică aşa cum aşteptăm sărbătorile de Paşti.

- Care este ziua sărbătorii mele onomastice?, am întrebat din nou.

- Nu-mi mai pune niciodată această întrebare, a strigat mama. Tu n-ai sărbătoare onomastică. Tu n-ai aniversare.

- Toată lumea are.

- Toată lumea, dar nu tu. Nu mai stărui!

- E nedrept, am spus, cu lacrimi în ochi.

- Drept, nedrept, asta e. Nimeni nu mai poate să schimbe ceva.

- De ce eu şi numai eu n-am sărbătoare onomastică?

- Pentru că nu există un sfânt Virgil în calendar. E limpede? Da ori ba?

- Nu există un sfânt Virgil?

Uimirea mea era totală. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar exista nume care să nu aibă sfinţi proprii. Şi iată, era unul. Şi era chiar al meu: Virgil.

- De ce mi-aţi spus Virgil, dacă nu există un sfânt Virgil?, am întrebat eu cu ochii în lacrimi.

- Ăsta e numele tău. Dar nu e în calendar. Porţi un nume păgân.

Faptul că nu aveam sărbătoare onomastică, pentru ca într-o zi pe an să intre cerul în casa noastră, era culmea nefericirii. Era o nedreptate. Să aud că purtam, mai mult, un nume păgân, era prea de tot! Că nu aveam o sărbătoare a mea ştiam. Că numele meu era în afara legii, aceasta era ceva nou. Căci a fi păgân, paricid, în afara legii, era unul şi acelaşi lucru în capul meu de copil. Era mai mult decât putea să îndure un copil. Plângând, am întrebat:

- De ce n-a făcut Dumnezeu un sfânt Virgil?

- Tot ce a făcut Dumnezeu e bun, mi-a spus mama.

Era foarte tânără, avea puţin peste 20 de ani. Eram primul ei copil. Avea un caracter intransigent. Neîmblânzit. Vorbele ei erau ca fierul înroşit în foc. Cuvintele sale îmi ardeau urechile şi pătrundeau precum piroanele în carnea mea. Severitatea era substanţa şi viaţa sa.

- Dacă te mai aud încă o dată rostind sfântul Virgil, îţi rup urechile. E un sacrilegiu să pui cuvântul sfânt la un nume păgân. Asta îţi deschide porţile iadului. Şi mie. Căci până la şapte ani mama ia asupra ei toate păcatele copiilor săi. Vrei să o trimiţi pe mama ta în iad, rostind acest cuvânt pe care nu vreau să-l repet?

Am tăcut. Ca să n-o fac pe mama să ardă în iad din cauza mea. Dar mă întrebam, în străfundul sufletului meu, cum Dumnezeu, Care a făcut atât de bine orice lucru şi Care nu greşeşte niciodată, ar fi putut crea nume care nu aveau sfinţi.

- Nu Dumnezeu a făcut sfinţii, mi-a spus mama, ghicindu-mi gândul. Nu trebuie să-L judeci pe Dumnezeu.

- Cine i-a făcut atunci, mamă, dacă nu Dumnezeu? Dumnezeu face orice lucru. El îi face, desigur, şi pe sfinţi.

- Asemenea discuţii nu sunt de vârsta ta. Mai mult, cel care vorbeşte despre astfel de lucruri îi deşteaptă şi-i stârneşte pe diavoli. Taci şi n-o mai lua de la început!

Am alergat plângând la tata.

- E adevărat că port un nume păgân?, am întrebat.

Tata m-a mângâiat pe creştet. Tăcerea lui era o confirmare.

- Tu, care eşti preot şi fiu de preot, şi nepot de preot, cum ai putut să-mi dai un nume păgân? De ce-ai făcut asta, tată? Sunt copilul tău!

- Numele tău e păgân, într-adevăr, mi-a spus tata. Dar acest nume păgân este Virgil. Un nume roman. Românii trebuie să poarte nume romane.

- Eu sunt creştin, tată! La fel ca tine. La fel ca mama. La fel ca sora mea. De ce n-am un nume creştin?

- Tu ai un nume roman. Aceasta e important. Dacă în cursul istoriei noi am fi uitat fie şi pentru o clipă că suntem descendenţi ai Romei, am fi încetat în mod automat să fim creştini. înţelegi asta?

-Aş fi vrut să am un nume creştin, am spus. O sărbătoare onomastică.

- Ţara noastră e situată rău din punct de vedere geografic, mi-a spus tata mângâindu-mi capul. Timp de două mii de ani de istorie am cunoscut cel puţin o invazie barbară la fiecare generaţie. Toate hoardele Asiei au năvălit asupra ţării noastre. Ne-au jefuit, ne-au ţinut în robie, ne-au masacrat. Au încercat să ne schimbe obiceiurile, limba, credinţa. Ne-am ţinut bine. Două mii de ani. N-am uitat niciodată că suntem urmaşii Romei. Dacă am fi uitat că mama noastră este Roma, ne-am fi schimbat tot timpul.

Am fi devenit musulmani. La invazia turcilor. Am fi devenit evrei, când ne-au invadat khazarii. Am fi devenit şamani, când au venit hunii. La fiecare invazie ne-am fi schimbat dumnezeul, limba, obiceiurile şi numele. Tu ai fi purtat numele de Aii ori de Mahomed sub turci. Ţi s-ar fi spus Arpad sub ocupaţia hunilor. Moise sub khazari şi Wulfila sub goţi. Dacă te tot schimbi şi devii tot timpul altceva, ajungi să nu mai fii nimic. Schimbându-ţi identitatea după împrejurări, ajungi să nu mai ai nici o identitate. Devii nimic. Şi nimicul nu poate fi creştin. Pentru a fi creştin, trebuie mai întâi „să fii” şi apoi „să fii liber”. Şi libertate înseamnă „identitate cu propria ta natură'’. Din acest motiv, pentru a ne păstra credinţa în Hristos, noi trebuie, mai întâi, să rămânem români. Să ne păstrăm identitatea noastră. Originea noastră românească. Limba noastră latină. Sa fim noi înşine. Şi pentru a nu ne uita identitatea noastră trebuie să purtăm nume latine. Nume romane. Chiar dacă ele nu sunt nume creştine. Doar cu acest preţ Hristos va rămâne în România printre noi. La Judecata de Apoi, vom fi mândri să-I vorbim lui Hristos în limba lui Virgiliu. Trebuie să-ţi iubeşti numele, Virgil. E foarte frumos.

- E adevărat, Virgil e un nume frumos. Dar este totuşi un nume păgân. Nu există în calendar.

Deodată, mi-a venit un gând în minte şi i-am pus tatei aceeaşi întrebare pe care i-o pusesem mamei preotese:

- De ce Dumnezeu n-a dat nici unui sfânt acest frumos nume de Virgil? Pentru ce Dumnezeu a dat tot felul de nume sfinţilor şi niciodată vreunuia numele de Virgil?

- Nu Dumnezeu le dă numele sfinţilor, a strigat mama preoteasă, intrând pe neaşteptate în camera în care vorbeam cu tata. Numele de sfinţi mamele le dau. Sărmanele mame. Ca mine. Şi ca toate mamele de pe pământ.

- Atunci de ce nu este un sfânt Virgil în calendar?, am întrebat.

- Deoarece toţi oamenii care au purtat numele de Virgil pe acest pământ au fost nişte stricaţi, nişte ticăloşi, buni de pus pe rug. Toţi care au avut numele de Virgil au fost nişte terchea-berchea. Ţărână. S-au întors în ţărână.

- Toţi oamenii care au purtat numele de Virgil au fost nişte ticăloşi?, am întrebat.

Era o durere în plus. Părea că acest nume nu aducea decât nenorociri. în primul rând, lipsea din calendar, în cel de-al doilea rând, era păgân. în cel de-al treilea rând, nu fusese purtat decât de ticăloşi, doar de ticăloşi.

-Atunci cei cu numele de Virgil nu au fost decât nişte tâlhari?

- Absolut, sigur, a răspuns mama. Dacă a fost vreun Virgil care să fi primit onoruri, le-a primit de la Satana. Căci toţi au fost slujitorii diavolului. Nici unul n-a fost în stare să slujească lui Dumnezeu şi să-şi sfinţească numele. Să ajungă sfânt. Să facă minuni. Sunt zeci de sfinţi Petru, zeci de sfinţi Ioan, de Sfântul Nicolae, de Sfântul Andrei...

Toate aceste nume au fost sfinţite. Căci au fost sfinţi printre cei care le-au purtat. Dar nici un sfânt Virgil. Nici unul. Păcat de neamul omenesc. Căci, de fapt, e un nume frumos. Dar a fost purtat doar de ticăloşi şi de destrăbălaţi. Care au putrezit în mormântul lor. Căci oasele şi carnea sfinţilor nu putrezesc niciodată. Osemintele sfinţilor devin sfinte moaşte... Şi sfinţii nu doar că fac minuni în viaţa lor, ci chiar osemintele lor continuă să facă minuni... Obiectele care le-au aparţinut lor şi numele lor apără şi ajută în continuare sărmana omenire...

Cuvintele aspre pe care mama preoteasă le pronunţase asupra celor care purtaseră numele meu înaintea mea îmi străpunseseră inima. Din fericire, a plecat. Ca un ciclon. Ca o furtună. Am rămas singur cu tatăl meu. Şi plângeam cu lacrimi.

- Ai putea să ai sărbătoarea ta aniversară, a spus tata.

- Cum să am sărbătoarea mea, dacă nu există un sfânt Virgil în calendar? Cum asta?

- Nu e un sfânt Virgil deocamdată, dar o să fie un sfânt Virgil. Un sfânt Virgil la fel de mare ca Sfântul Nicolae, ca Sfântul Ioan.

- Când o să fie un sfânt Virgil?, am întrebat.

- Poate să fie chiar de acum. Chiar tu, dacă vrei. poţi să ajungi Sfântul Virgil.

- Eu să ajung Sfântul Virgil?

- Şi o să fii în calendar. Alături de ceilalţi sfinţi.

- Râzi de mine, tată! Cum aş putea să ajung sfânt? Ştii bine că e cu neputinţă!

- Iţi spun foarte serios, a spus tata. Dacă vrei, poţi să ajungi Sfântul Virgil. Orice om poate să ajungă sfânt. Are chiar datoria de a ajunge. Sfântul Vasile spunea că omul este o făptură care a primit porunca de a deveni Dumnezeu1. De ce spui că nu poţi să ajungi Sfântul Virgil? Tu crezi că oamenii care au ajuns sfinţi erau diferiţi de tine?

Ştiam viaţa tuturor sfinţilor. Ştiam că pentru a ajunge sfânt trebuie să ţi se taie capul ca Sfântului Ioan Botezătorul, ori să fii devorat de fiare ca Sfântul Ignatie din Antiohia, ori să fii străpuns de săgeţi ca Sfântul Sebastian.

- Nu vreau să ajung sfânt, i-am spus. Mi-e foarte frică de durere. N-aş putea niciodată să mă las ars de viu ca Ioana d’ Arc. Ori să fiu îngropat de viu. Nu, nu vreau!

- Nu e deloc obligatoriu să ai parte de martiriu ca să ajungi sfânt.

- Ce trebuie să fac atunci ca să ajung sfânt?, am replicat... Toţi sfinţii au avut parte de martiriu. De asta sunt sfinţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul a avut limba şi mâinile tăiate, ochii scoşi. N-aş putea niciodată să îndur ce au îndurat sfinţii. Niciodată!

- Martiriul nu este obligatoriu. E îndeajuns să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Să-ţi iubeşti vrăjmaşii ca pe tine însuţi.

Ochii mi s-au luminat.

- Pot să-mi iubesc vrăjmaşii, i-am spus.

- Dacă poţi, o să fii Sfântul Virgil.

- E îndeajuns să-mi iubesc vrăjmaşii, nimic mai mult ca să ajung Sfântul Virgil? E-adevărat?

- Ajunge. E chiar destul.

- Iţi făgăduiesc. Am să ajung sfânt. O să-mi iubesc vrăjmaşii, aşa cum te iubesc, tată, şi cum o iubesc pe mama.

Tata vorbea serios. Nu minţea niciodată. Aveam încredere în el. L-am privit cu dragoste. Cu recunoştinţă. Şi, deodată, mi-a trecut un gând prin cap. L-am întrebat:

- De ce n-ai devenit sfânt şi tu?

Tata ar fi fost unul dintre cei mai frumoşi sfinţi ai Bisericii. La fel de frumos ca arhanghelul care este zugrăvit pe uşa altarului.

- Răspunde-mi, tată, de ce n-ai încercat să ajungi sfânt?

- Nimeni nu doreşte să ajungă sfânt în zilele noastre, a răspuns tata. Nici eu nu am vrut. E foarte simplu. Una ca asta nu mi-a trecut prin minte...

- Ai renunţat să fii sfânt, ştiind că puteai să faci asta!

- Toţi oamenii renunţă la ceva extraordinar şi se mulţumesc să fie preot, avocat sau învăţător. Aceasta este condiţia noastră pământească.

Tata era trist. O tristeţe uriaşă.

-Am crezut, visat şi hotărât să-mi trec mai întâi examenele de la seminar, a spus el. Apoi, să ajung preot. Ca preot, voiam să dau un bun exemplu credincioşilor mei.

Gândurile şi visele mele erau de moment. Se spune că visezi mereu în altă parte, dar această în altă parte nu este niciodată ceva foarte înalt. Nici prea departe. Mi-e ruşine să mărturisesc aceasta. N-am visat niciodată să ajung sfânt. Nici eu, nici colegii mei, nici unul dintre oamenii pe care i-am întâlnit n-a visat decât la ceea ce urma îndată. La ceea ce aveam sub ochi.

Mi s-a făcut mare milă de tata. I-am spus:

- Pentru a-i opri pe evrei să se uite la cer, faraonii îi forţau să fabrice cărămizi. Când faci cărămizi, ai picioarele, mâinile şi privirea în noroi. Niciodată în sus. Noi fabricăm cu toţii cărămizi. Ca robii evrei din Egipt. Aceasta ne împiedică să vedem departe. Lucrul nostru este strict pământesc. Şi, oricât de important ar fi el, este pe de-a-ntregul cuprins în nişte limite. Asemenea cărămizilor pe care le facem, ce sunt cuprinse în tipare. Şi tot ceea ce este cuprins în nişte limite nu este măreţ. Nici pe măsura omului.

- Iţi făgăduiesc că-mi voi iubi vrăjmaşii, i-am spus. Am să devin sfânt. îi voi iubi din toată inima mea. Cu toate puterile mele. Pe toţi vrăjmaşii mei.

Am sărutat mâna dreaptă a tatei şi am plecat. Eram fericit. Cariera şi soarta mea pe pământ şi în cer, în timp şi în veşnicie, erau hotărâte. Urma să devin un sfânt. Nimic nu mă va opri în hotărârea mea. Dar fericirea mea nu a fost una prea lungă. M-am întors la tata cu lacrimi în ochi. M-a întrebat de ce plângeam.

- Nu pot să încep chiar acum lupta mea pentru sfinţenie, i-am spus.

Plângeam întruna. Cum nu plânsesem niciodată în viaţa mea. Am adăugat:

- Nu voi fi niciodată sfânt, tată. Şi n-o să fie niciodată un sfânt Virgil în calendar... Nu pot să-mi iubesc vrăjmaşii...

- Nu?, a întrebat tata.

Ştia că e ceva cu neputinţă că nu dispui decât de puterile tale omeneşti. Pe pământ, doar Hristos a reuşit să-Şi iubească cu adevărat vrăjmaşii. Tata era mirat că-mi dădusem atât de repede seama de greutatea acestui lucru. Căci e mai uşor să mergi către martiriu decât să-ţi iubeşti vrăjmaşii.

- De ce nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii?, m-a întrebat el.

- N-am nici un vrăjmaş, tată... am răspuns, plângând. Cum aş putea să iubesc ceva pe care nu-l am?

Şi plângeam. Eram deznădăjduit. Pentru că nu aveam vrăjmaşi. Nu aveam nici unul. încercarea mea de a ajunge sfânt era zadarnică. Din lipsa vreunui duşman. Şi de a-l iubi. Ceea ce mi se părea mai cumplit încă e că deznădăjduiam că nu voi avea vreodată. Toată noaptea L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea şi mie un vrăjmaş. Măcar unul. Pentru a-l putea iubi şi a ajunge sfânt. Dar a doua zi nu aveam duşman. Am căutat în zadar. Peste tot. întreaga zi. Şi seara l-am întrebat cu disperare pe tata:

- Crezi, tată, că voi ajunge să am măcar un vrăjmaş pe acest pământ? Dacă nu, calea sfinţeniei va fi închisă întotdeauna pentru mine. Fără duşmani nu poţi să devii sfânt.

- E singurul lucru care nu i-a lipsit vreodată unui om de când e lumea. Şi orice om, oricât de sfânt ar fi, are întotdeauna duşmani. Mai mult chiar decât dragostea lui ar putea îndura.

-Atunci, eşti sigur că voi avea şi eu vrăjmaşi într-o zi?

- Fără nici o îndoială, o să ai! Mai repede decât îţi închipui!

Am adormit fericit. Am dormit bine. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Toată noaptea aceea am visat că duşmanii mei soseau legiune după legiune. Aveam atâta nevoie de ei! Căci, fără duşmani, nu există sfinţenie!

CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

MEMORII. MARTORUL OREI 25, Editura Sophia

Cumpara cartea "MEMORII. MARTORUL OREI 25"


 

Pe aceeaşi temă

16 Iunie 2017

Vizualizari: 4351

Voteaza:

Un nume pentru vesnicie 4.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE