Aşadar, care sunt temeiurile experienţei îndumnezeirii? Din punct de vedere empiric, distincţia între fiinţă şi lucrare în Dumnezeu se bazează pe faptul ci Cei ce a fost şi este văzut, adică Logosul, este izvorul firesc al slavei Dumnezeieşti la care omul participă după har, precum şi o faptul că omul nu ajunge niciodată în actul participării dumnezeu „după fire”, ci doar dumnezeu „după har”.

Participarea la slava dumnezeiască este un dar făcut omului de către Dumnezeu. Acesta este unul dintre temeiurile esenţiale ale experienţei îndumnezeirii. Celălalt temei este faptul că slava Logosului nu este aceeaşi cu firea Logosului. Făcându-se cineva părtaş la slava Logosului, nu participă la firea Logosului. Adică omul participă Ia lucrarea Logosului, dar nu participă la fiinţa Logosului.

Insă acest Logos, Care este izvorul firesc al slavei, participă la fiinţa Arhetipului Care este Tatăl, astfel că relaţia Tatălui cu Fiul este o relaţie fiinţială şi firească, şi nu o relaţie „după har”. Pentru că Logosul este Dumnezeu după Fiinţă şi nu după har. Are slava Tatălui după fire şi nu după har. Tatăl îi dă slava Sa Logosului, dar nu îi dă Fiului şi Paternitatea.

Astfel că avem o relaţie în care Tatăl este izvorul existenţei Logosului, dar nu este izvorul existenţei slavei Logosului. Pentru că Tatăl îi dă Fiului propria Sa slavă, astfel că Fiul Se face izvorul firesc al slavei. Astfel că slava Logosului nu este doar a Logosului, ci şi a Tatălui. Insă existenţa Logosului este din Tatăl, dar nu este existenţa Tatălui.

Logosul nu este Tatăl. Altul este Logosul şi altul este Tatăl. Astfel că îl avem pe Dumnezeu-Tatăl şi îl avem pe Dumnezeu-Cuvântul. Cu toate acestea, nu avem doi Dumnezei, ci o Dumnezeire, pentru că au aceeaşi fire şi slavă.

Aceste distincţii se bazează pe înţelegerea de către cel îndumnezeit a faptului că însuşi cel îndumnezeit nu este Dumnezeu după fire, astfel că participă nu la firea lui Dumnezeu, ci Ia lucrarea lui Dumnezeu, precum şi a faptului că acest Har al îndumnezeirii este darul făcut de către Dumnezeu omului. Logosul participă la slava lui Dumnezeu după fire, nu după har. Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, Logosul participă la slava Tatălui „după fire”. După întrupare însă, este introdusă şi firea omenească a Logosului, care este unită Logosului nu „după har”, ci „după fire”. Avem în persoana lui Hristos o unire „după fire”, o unire ipostatică a celor două firi ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească. Nu o unire harismatică. Adică Hristos nu este un Profet, ci Logosul însuşi Care S-a făcut om.

Deci această cunoaştere care provine din experienţa îndumnezeirii, în care omul se uneşte cu slava Logosului şi prin slava Logosului cu slava Tatălui, această cunoaştere obligă Biserica să facă o distincţie clară între fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Astfel că omul se face dumnezeu „după har”, atunci când este îndumnezeit, pe când Dumnezeu are cu omul relaţii „după lucrare” şi „după voinţă”, dar nu are o relaţie „după fiinţă” şi nici o relaţie „după fire”.

Dumnezeu are doar în întrupare o relaţie firească, ipostatică cu firea umană înlăuntrul Logosului întrupat, adică în Hristos. Unirea dintre necreat şi creat în persoana lui Hristos nu este după Har, ci „după fire”. Hristos este după fire Dumnezeu. In persoana lui Hristos nu avem de-a face, va să zică, cu o unire harismatică, ci cu o unire fiinţială a firilor dumnezeiască şi omenească. In acelaşi timp însă, aceeaşi unire este şi ipostatică, pentru că nu Ipostasul Tatălui S-a unit cu această fire, ci Ipostasul Logosului (Fiului). Din nou: cum ştim aceasta? Din experienţa îndumnezeirii. In experienţa dumnezeirii se constată că firea umană a lui Hristos este unită cu Logosul, şi nu cu Tatăl sau cu Duhul Sfânt.

Avem în primul rând faptul că, văzându-L pe Hristos, vedem izvorul slavei necreate şi, în al doilea rând, că dintre Persoanele Sfintei Treimi S-a întrupat numai Logosul, şi nu Tatăl sau Duhul Sfânt. Deci dacă luăm aceste experienţe, care sunt pur biblice, în chip exhaustiv, vedem imediat de ce Biserica a fost obligată, o dată cu trecerea timpului, să vorbească de o fiinţă şi trei Ipostase, precum şi de o lucrarea fiinţială a fiinţei în Dumnezeu.

Deoarece Logosul S-a întrupat, iar nu Tatăl sau Duhul Sfânt, între cele trei Ipostase există o oarecare diferenţă din punctul de vedere al întrupării, o diferenţă care nu este comunicabilă. Astfel că în Sfânta Treime avem cele ne-împartăşibile, adică cele ce nu se comunică, care sunt Persoanele, adică Paternitatea, Filiaţia şi Duhul Sfânt. Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt ne-impărtăşibile între ele. Desigur, aici, în Grecia, există câteva scrieri care vorbesc de comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi.

Părinţii nu vorbesc niciodată de comuniunea Persoanelor în Sfânta Treime. Dimpotrivă, vorbesc de incomunicabilitatea  Persoanelor. Comuniunea în Sfânta Treime este doar în fiinţă şi în lucrarea fiinţei celor Trei Persoane. Aici există identitate de lucrări şi identitate de fiinţă. Acestea, adică lucrarea şi fiinţa, sunt cele comune în Sfânta Treime. Ipostasele sunt realităţi ne-împărtăşibile. Aceste realităţi ne-împărtăşibile sunt trăsăturile specifice ale fiecărui Ipostas.

Şi pentru ce toate acestea? Pentru că Tatăl este cauza existenţei Logosului şi a Duhului Sfânt. Le dă existenţa Logosului şi Duhului Sfânt, Ipostaselor lor, dar nu dă existenţă nici fiinţei şi nici lucrărilor fiinţei Logosului şi Duhului Sfânt. Adică fiinţa şi lucrarea firească a fiinţei Tatălui este părtaşă fiinţei şi lucrării fireşti a Logosului, precum
şi celor ale Duhului Sfânt. însă Tatăl este cauza existenţei Ipostasului Logosului şi a Ipostasului Duhului Sfant.

Din punct de vedere al expresiei, Părinţii ar fi putut utiliza şi alte terminologii ca să exprime aceste taine, care în esenţa lor sunt inexprimabile. Insă terminologia care s-a impus în Biserică a fost terminologia folosită în luptele ei împotriva ereziilor pe care le-a avut de înfruntat, în raport cu ereziile apărute, şi nu cu o oarecare dorinţă a teologilor Bisericii de a aprofunda Teologia Ortodoxă. Adică Părinţii nu au făcut metafizică. în Tradiţia Patristică nu există aprofundare intelectualistă. Există pur şi simplu o clarificare privitor la terminologia şi la descrierea Tainelor Bisericii, nu un efort de aprofundare a acestora.

Astfel că istoria Teologiei Ortodoxe nu este istoria efortului unor teologi care filosofează asupra dogmelor. Singura aprofundare asupra dogmelor din punct de vedere ortodox este folosirea acestora în efortul pe care-l depune cineva spre a ajunge la starea de luminare. Aceasta este aprofundarea ortodoxă a Tainelor şi dogmelor, şi nu o aprofundare raţionalistă pe care mintea o face cu scopul de a încerca să înţeleagă Tainele sau dogmele sau de a le aprofunda. Dogmele nu se limitează la înţelegere. Dogmele sunt desfiinţate în experienţa îndumnezeirii, pentru că sunt înlocuite de însuşi adevărul cel viu, pe care ele îl exprimă. Dogmele sunt simple călăuze către Dumnezeu. Când cineva ajunge la vederea lui Dumnezeu, atunci dogma este desfiinţată.

Aşadar, între aceste limite sunt statuate aceste distincţii patristice între fiinţă şi lucrare, precum şi între Ipostase în Dumnezeu. Avem de asemenea terminologia Trei Ipostase, o Fiinţă, Lucrarea Fiinţiaiă a Fiinţei, Harul dumnezeiesc, Deofiinţialitatea, Naşterea, Purcederea etc

Oare acestea sunt distincţii filosofice? Adică distincţii ontologice sau metafizice? Răspunsul este nu, pentru că sunt distincţii făcute în chip dumnezeiesc. Sunt făcut aşa cum se cuvine lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al experienţei îndumnezeirii, acestea nu au nici o legătură cu reflecţia filosofică. Toţi cei care s-au dedat cugetării filosofice pe aceste teme au căzut în erezie.

Ioannis Romanides

Fragment din cartea "Teologia Patristica", Metafraze

Cumpara cartea "Teologia Patristica"