Cuvântul grecesc „eikon", din care provine termenul de „icoană", înseamnă „asemănare", „chip", „reprezentare". Folosirea icoanelor de către creştini datează încă din sec. I d. Hr. O artă simbolică rudimentară exista la creştini din primele două secole, utilizând forme precum „porumbelul" (simbol al păcii lui Hristos), „peştele" şi „păstorul" (simboluri ale lui Hristos), precum şi „păunul" (simbol al învierii). In plus, se pare că încă din sec. I d. Hr. creştinii foloseau reprezentări ale evenimentelor din Sfânta Scriptură spre a-şi împodobi mormintele; reprezentări picturale ale evenimentelor din viaţa lui Hristos, datând probabil din prima parte a sec. al II-lea, au fost descoperite în catacombele din Roma şi Alexandria.

Astfel de reprezentări picturale se înmulţesc odată cu fiecare secol, până la izbucnirea iconoclasmului în anul 726.

Scriitori creştini din primele secole dau mărturie cu privire la existenţa sfintelor icoane din vremea lor, şi pun accentul pe valoarea icoanelor în viaţa creştinului. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare (330-379), în omilia sa ai privire la martiriul lui Varlaam, spune: „Sculaţi-vă, acum, dinaintea mea, voi, cei ce înfăţişaţi faptele sfinţilor... Copleşiţi-mă cu icoanele sfinţilor care înfăţişează faptele eroice ale martiriului!... Ingăduiţi-mi să-l privesc pe luptătorul înfăţişat atât de viu în icoana voastră... Fie ca şi Hristos, Cel ce a îngăduit lupta, să fie înfăţişat în icoana voastră"1.

Intr-un fragment dintr-o Biografie a Sfântului Ioan Hrisostom (347-407), păstrat într-o lucrare scrisă de Sfântul Ioan Damaschinul (675-749), ni se spune faptul că Hrisostom avea o icoană a Sfântului Apostol Pa vel dinaintea lui atunci când studia Epistolele pauline. Atunci când şi-a ridicat privirea de pe text, icoana părea că prinde viaţă şi îi grăieşte2. Sfântul Ioan Damaschinul ne spune şi faptul că Hrisostom iubea şi o altă icoană, care era cunoscută prin sfinţenia ei. „Într-însa", spune el, „am văzut înfăţişat un înger punând pe fugă hoardele barbarilor, şi pe David prorocind cu adevărat: «Doamne, tu vei şterge de pe pământ chipul lor»"3.

Iar Sfântul Grigorie de Nyssa (330-395) ne spune cât de adânc a fost emoţionat de o icoană înfăţişând jertfa lui Isaac: „Am privit adesea vreo reprezentare zugrăvită a Pătimirii, şi niciodată n-am trecut peste această înfăţişare fără să vărs lacrimi, fiindcă arta aduce dinaintea ochilor povestirea plină de viaţă"4.

Cu fiecare veac care se scurge, creşte şi numărul şi diversitatea reprezentărilor iconografice, iar iconografia se maturizează şi se stilizează din ce în ce mai mult. Stilul de pictură cunoscut sub numele de bizantin, se poate spune că datează din sec. al Vl-lea. Felurite influenţe au contribuit la formarea sa. Cele mai importante trei dintre ele au fost: cel elen, cel oriental (în special influenţa siriană) şi cel creştin.

Această artă îi datorează Greciei idealismul, claritatea, eleganţa şi echilibrul ei. Din Siria, ea a dobândit un expresionism viguros, realizat prin utilizarea chipurilor pictate în prim plan, mărirea vădit disproporţionată a ochilor şi a capului, precum şi o mărire asemănătoare a personajelor principale în raport cu cele dimprejurul lor. Aceste elemente de idealism şi riguroasă expresie au fuzionat, una dintre ele dominând-o uneori pe cealaltă, conform credinţei creştine. Dogmele Bisericii creştine fixează limitele înlăuntrul cărora iconografia ar trebui să lucreze, în timp ce credinţa vie lăuntrică a pictorului de icoane, exprimată prin mijloacele materiale, au folosit acestea şi alte elemente spre a transpune faptele, adevărurile şi valorile religiei creştine. Tocmai acest cel de-al treilea factor, mai mult decât orice altceva, este cel care i-a conferit iconografiei bizantine caracterul ei aparte, ca artă a celei mai înalte spiritualităţi.

Fuziunea acestor trei factori - elen, oriental şi creştin - care au dat naştere stilului bizantin, a avut loc mai întâi în capitala Imperiului Bizantin, Constantmopol. De aici, acest stil s-a răspândit în Asia Mică, in întreaga Peninsulă Balcanică ( Grecia, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România), în Italia, Rusia şi în ţări mai îndepărtate.

Interdicţia iconoclastă a întrerupt dezvoltarea iconografiei în Bizanţ timp de mai bine de un secol (726-843) şi a provocat o distrugere pe scară largă a icoanelor din cadrul Imperiului.

In Contantinopol, acolo unde interdicţia a fost mai aspră, icoanele pictate pe lemn au fost cu totul interzise, în vreme ce mozaicurile şi picturile murale s-au restrâns la simboluri şi lucrări ornamentale, cum ar fi crucea. Reprezentarea chipului omenesc în biserici a fost interzisă de către ocârmuitori. Din această pricină s-a pierdut mult din puterea înălţătoare a bisericilor şi din farmecul lor mistic. Vorbind despre marea Biserică „Sfânta Sofia" din Constantinopol la câţiva ani după sfârşitul iconoclasmului, patriarhul ecumenic Fotie (810-895) remarca faptul că „această faimoasă şi dumnezeiască biserică arată trist din pricina ştergerii tainelor sale vizuale, aşa cum se afla atunci"3.

Odată cu prăbuşirea iconoclasmului la mijlocul secolului al IX-lea, iconografia a început să se dezvolte cu o mare rigoare şi să fie bine sistematizată.

Mai ales odată cu secolul următor, o ordine clară de fixare a icoanelor în biserică a fost stabilită în Răsăritul creştin, şi a continuat, cu anumite variaţii la anumite intervale de timp, până acum. Aranjarea icoanelor a fost dictată de scopuri funcţionale.

Cele dintâi importante împodobiri iconografice ale bisericilor au fost mozaicurile. Creştinii au înfrumuseţat arta mozaicurilor de la greci şi romani, pe care o folosiseră mai ales la pavaje. S-a folosit acum această tehnică pentru împodobirea pereţilor, ancadramentelor, absidelor şi turlelor bisericilor cu sfinte chipuri şi evenimente.

Printre cele mai vechi biserici care au supravieţuit şi care posedă mozaicuri murale sunt „Sfântul David" şi „Sfântul Gheorghe" din Tesalonic, care au amândouă mozaicuri datând din sec. al V-lea, precum şi mausoleul din Galla Placidia şi Paraclisul ortodox din Ravenna, ale căror mozaicuri datează, de asemenea, din sec. al V-lea. Printre cele apropiate ca vechime se află mozaicurile de la „Sfântul Apolinarie Nuovo", „Sfântul Apolinarie in Classe" şi „San Vitale" de la Ravenna, precum şi de la „Sfinţii Cosma şi Damian" din Roma (sec. al Vl-lea); „Sfântul Dimitrie" şi „Sfânta Sofia" din Tesalonic (sec. VII-IX); „Sfânta Sofia" din Constantinopol (partea a doua a sec. al IX-lea şi mai apoi); „Nea Moni" din Chios, „Sfântul Luca" din Beoţia şi Dafne de lângă Atena (sec. al Xl-lea); „Sfinţii Apostoli din Tesalonic" şi Mănăstirea Chora (Kahrie Djami) din Constantinopol (sec. al XlV-lea).

Mozaicurile au fost folosite pe scară largă în Imperiul Bizantin între sec. IV-XIV. In tot acest timp, ele au avut o importanţă deosebită în împodobirea bisericilor. Iconoclasmul a întrerupt împodobirea cu icoane, aşa cum am spus, timp de mai bine de un secol. Cel dintâi mozaic de importanţă majoră, de după înfrângerea iconoclasmului a fost realizat în anul 867. Infăţişa o reprezentare a Preasfântei Născătoare de Dumnezeu (Panaghia) cu Pruncul Iisus în Biserica „Sfânta Sofia" din Constantinopol. După secolul al XIV-lea, starea de declin a Imperiului, pricinuită de cruciadele din Apus, pe de o parte, şi atacurile repetate ale turcilor dinspre răsărit, pe de altă parte, a făcut ca împodobirea cu mozaicuri a bisericilor să fie, de fapt, imposibilă. Mijloace mai puţin costisitoare trebuiau întrebuinţate. Bizantinii au făcut uz de fresce - picturi murale executate cu pigmenţi amestecaţi cu apă şi aplicaţi pe grund umed. In anii din urmă, folosirea mozaicurilor pentru împodobirea iconografică a fost reînviată, deşi la scară redusă, în Grecia, Statele Unite, precum şi în alte părţi.

Folosirea mozaicurilor nu s-a restrâns doar la împodobirea zidurilor, deşi acesta a fost scopul lor primar. Ele au mai fost folosite pe panouri de lemn, uneori de dimensiuni extrem de reduse. Un anumit număr de mozaicuri în miniatură pe lemn, precum şi altele de dimensiuni mai mari, de aceeaşi mărime cu icoanele care sunt fixate pe partea inferioară a iconostasului, au supravieţuit în câteva mănăstiri din Sfântul Munte6 şi în câteva alte locuri. Datarea lor variază între secolele XII-XIV.

Metodele de împodobire iconografică cu ajutorul mozaicurilor şi al frescelor nu au fost socotite ca ex- cluzându-se reciproc: adesea observăm ambele tipuri de împodobire în aceeaşi biserică. Dar mozaicurile au fost socotite drept un stil iconografic superior.

Am arătat deja faptul că picturile murale au fost folosite încă de timpuriu în catacombe. Cele mai vechi picturi care au supravieţuit se află în catacombele din Roma. Printre cele mai vechi fresce care au supravieţuit în biserici se numără cele de la Dura, Siria, executate cu puţin timp înainte de anul 250.

Picturi murale de o deosebită importanţă executate la începuturile creştinismului supravieţuiesc la Baouit, Saqqara, şi în alte zone din Egipt (sec. al V-lea), în Biserica „Santa Maria Antiqua" de la Roma (sec. VIII-IX), precum şi în alte părţi. Nu la fel de vechi, dar de o mare importanţă sunt picturile murale monahale din Cappadocia (sec. VIII-IX).

Nenumărate picturi murale de mare valoare se află în ţări ortodoxe, precum Grecia, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România, Rusia. Grecia şi fosta Iugoslavie au cel mai mare număr de astfel de picturi. In Grecia, cele mai numeroase fresce, şi încă unele dintre cele mai bune, se pot vedea în biserici din Attica (sec. XVIII), Mystra (sec. XIV-XV), Sfântul Munte Athos, Kastoria (sec. XIV-XVI) şi Meteora (sec. XVI-XVII). In Serbia, se pot vedea fresce remarcabile în Catedrala „Sfânta Sofia" de la Ohrida (sec. al Xl-lea) şi în bisericile din Nerezi (1164), Mileşevo (1235), Sopocarie (1265-1270), Gracianiţa (aprox. 1320) şi în alte locuri.

Fresce de valoare se află şi în Bulgaria, de pildă, în bisericile de la Boiana (1259) şi „Sfântul Gheorghe" din Sofia (sec. al XlV-lea) şi la Kalotino (sfârşitul sec . al XV lea), Dragalevici (1474) şi Arnabassi (1681). In România, cele mai frumoase picturi murale se află în două biserici din Curtea de Argeş (sec. al XlV-lea). In Rusia, care nu a făcut niciodată parte din cadrul Imperiului Bizantin, în afara Crimeii, împodobirea bisericilor cu ajutorul picturilor murale nu era prea mult folosită Cele mai de seamă exemple de fresce din Rusia se află în Catedralele „Sfântul Dimitrie" de la Vladimir (1198) şi în cea a „Schimbării la Faţă" din Novgorod (1378).

Tehnica celeilalte forme majore de iconografie, executată pe lemn, o aflăm încă de la picturile tombale egiptene din perioada greco-romană. Această tehnică este cunoscută sub numele de tempera. Ea se foloseşte de un material coloidal sau albuminos, mai ales ou, iar icoanele sunt zugrăvite pe bucăţi de lemn acoperite cu grund. De regulă, chipul este zugrăvit pe o pânză din material fin care a fost fixată pe o bucată de lemn.

Foarte puţine icoane din perioada preiconoclastă mai supravieţuiesc. Unele dintre ele datează încă din sec. V-VI. Inainte de sec. al XlII-lea, chipurile singure erau, de obicei, înfăţişate pe lemn. Din sec. al XIII-lea înainte, avem de-a face cu un număr considerabil crescut de icoane care înfăţişează evenimente sfinte.

Arta picturii pe lemn, ca şi cea a mozaicului şi a frescelor, a fost adusă în ţările slave de către artiştii eleni din perioada bizantină. Astfel, Teofan Grecul (sec. al XIV-lea - începutul sec. al XV-lea) este binecunoscut atât în legătură cu frescele din Novgorod şi Moscova, cât şi pentru un număr de icoane pictate pe lemn care sunt păstrate în Galeria Tretiakov de la Moscova. Cel mai mare iconar rus, Andrei Rubliov (1370-1430) a fost unul dintre ucenicii lui Teofan. Icoanele pictate pe lemn au luat avânt în Rusia spre deosebire de pictura murală, a cărei dezvoltare, aşa cum am arătat mai înainte, a fost întrucâtva restricţionată7.

Nenumărate icoane pictate pe lemn, zugrăvite în stil bizantin pot fi aflate în bisericile mai vechi din ţările ortodoxe. Astfel de icoane pot fi, de asemenea, admirate în muzee şi colecţii particulare. Muzeul Bizantin din Atena are drept scop exclusiv păstrarea lucrărilor de artă din tradiţia bizantină, şi posedă o foarte mare colecţie de icoane pictate pe lemn.

Arta ortodoxă nu a decăzut odată cu declinul militar şi politic al Imperiului Bizantin, începutul căruia a fost desemnat de către istorici spre sfârşitul sec. al XII-lea, dar mai cu precădere odată cu cea de-a IV-a Cruciadă din anul 1204. In sec. al XIV-lea, aflăm două şcoli remarcabile de iconografie, cea macedoneană şi cea cretană. Aceşti termeni sunt cu totul convenţionali, întrucât stilurile nu şi-au aflat izvorul creator în regiunile respective, iar lucrările care poartă numele lor nu pot fi atribuite Macedoniei şi Cretei.

Numele au fost însă adoptate pe scară largă, iar acum ne putem cu greu lipsi de ele. In plus, alegerea acestor nume, după cum vom vedea, nu este lipsită de o oarecare îndreptăţire.

Şcoala macedoneană apare în sec. al XlII-lea, dar este înrădăcinată în iconografia bizantină din perioada anterioară. Ea diferă de aceasta prin faptul că se pune accentul pe elementul idealist, luat din arta elenă. Formele folosite sunt largi, culorile sunt luminoase, fără a exista un contrast puternic între lumini şi umbre, faldurile veşmintelor fiind relativ simple. In ceea ce priveşte reprezentarea trupului, exista o tendinţă de apropiere faţă de natură, tară a o copia vreodată întru totul, ci, mai degrabă, transformând-o prin a introduce într-însa un element de idealism şi prin a o înduhov- nici întru totul. Această şcoală s-a dezvoltat la Constantinopol, dar şi la Tesalonic, cel de-al doilea oraş mare al Bizanţului.

La Constantinopol, ea a tins spre un mai mare idealism, iar la Tesalonic către o mai mare expresivitate. Tesalonic a slujit drept centru al şcolii din acea regiune. Din acest mare oraş a luat amploare şcoala macedoneană, prin intermediul artiştilor eleni, către Grecia şi Macedonia sârbească, şi la modul general, în Balcani. Ea a ajuns în Mystra la începutul sec. al XIV-lea, venind probabil direct din Constantinopol. Din sec. al XlII-lea până în sec. al XIV-lea, şcoala macedoneană s-a aflat pe culmile înfloririi ei. Spre sfârşitul sec. al XlV-lea îşi pierduse vigoarea ei iniţială, şi a început să devină eclectică, împrumutând elemente din tradiţia populară. După căderea Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), elementul popular a devenit din ce în ce mai pregnant, până când, spre sfârşitul sec. al XVI-lea, şcoala macedoneană şi-a încetat existenţa.

Datorită amploarei de concepţie caracteristică lui, acest stil este mai potrivit împodobirii unor suprafeţe mari, decât pentru icoanele pictate pe lemn; şi, într- adevăr, a fost puţin folosit în iconografia pe lemn. Au supravieţuit doar câteva icoane zugrăvite pe lemn în acest stil. Pe de altă parte, picturile murale sunt numeroase. Pilde de acest fel, sunt mozaicurile din biserica Mănăstirii Chora (începutul sec. al XlV-lea), frescele din Paraclisul „Sfântul Eftimie" din cadrul Bisericii „Sfântul Dimitrie" din Tesalonic (1303), mozaicurile din Biserica „Sfinţii Apostoli" din acelaşi oraş (1312-1315), frescele din Biserica Protaton de la Karyes din Sfântul Munte Athos (primul sfert al sec. al XlV-lea), cele din Bisericile „Sfântul Dimitrie" şi Afentiko sau Brontockeion de la Mystra (aprox. 1310) şi din Pantanassa, ca şi din Mystra (1428), precum şi cele din bisericile din Nagorcino (1316) şi „Sfântul Nichita" (1309-1320) din fosta Iugoslavie.

Cel mai de seamă pictor din cadrul acestei şcoli este Manuel Panselinos din Tesalonic, care a executat minunatele fresce din Biserica Protaton din Sfântul Munte Athos8.

Ceea ce a fost numită drept şcoala cretană se caracterizează printr-o mai mare apropiere de stilul picturii bizantine anterioară sec. al XIII-lea. Ea întrebuinţează forme înalte şi subţiri, falduri suprapuse de veşminte, culori mai închise, şi contraste mai mari între lumini şi umbre. Locul de baştină al acestei şcoli nu a fost bine stabilit. Nu a fost Creta. După toate probabilităţile ea şi-a făcut debutul, ca şi şcoala macedoneană, la Constantinopol şi s-a răspândit de acolo în Grecia, şi mai apoi, în Balcani. Mystra a devenit curând un centru important al acestei şcoli, care se pare că a ajuns în acest oraş direct din Constantinopol. Este foarte probabil că tocmai din Mystra s-a răspândit în Creta, în timpul celei de a doua jumătăţi a sec. al XIV-Iea. Din Creta, stilul s-a răspândit în Meteora, Sfântul Munte şi în alte părţi ale Greciei.

Şcoala cretană şi-a făcut apariţia la Constantinopol la începutul sec. al XIV-lea. Ea a ajuns pe cel mai înalt pisc al înfloririi sale, atât în ceea ce priveşte pictura murală, cât şi cea executată pe lemn, în sec. al XVI-lea, datorita iconografilor cretani din Sfântul Munte, care i-au conferit acestui stil pictural forma sa definitivă. Teofan Cretanul, care a zugrăvit frescele din biserica principală şi trapeza Mănăstirii Lavra din Sfântul Munte, este cel mai de seamă reprezentant al acestei şcoli. El i-a conferit frescei „cretane" forma sa clasică.

Această şcoală de iconografie a rivalizat cu cea macedoneană în perioada de sfârşit a Imperiului Bizantin. După căderea Constantinopolului (1453), ea a devenit şcoala dominantă de pictură din Biserica Ortodoxă.

Iconografia ortodoxă a rămas credincioasă tradiţiei bizantine până în vremurile din urmă. Iconografii ruşi au început să întrerupă această tradiţie în sec. al XVII-lea, iar reformele de tip occidental aduse de Petru cel Mare au condus la dispariţia iconografiei tradiţionale din Rusia secolului al XVIII-lea. In Grecia, pe de altă parte, iconografii au continuat în majoritatea lor să picteze în stil bizantin până la începutul sec. al XIX-lea. Insă după Războiul grec de Independenţă (1821-1828), influxul masiv de idei occidentale în Grecia, consecinţă a contactului mai strâns al Greciei cu Europa, i-a făcut pe iconografii eleni să rupă legătura cu tradiţia şi să adopte tehnicile şi prototipurile occidentale, şi, mai ales pe cele italiene.

Spiritualitatea caracteristică picturii bizantine a fost abandonată în favoarea naturalismului, iar tehnica picturală „tempera" a fost înlocuită de folosirea culorilor în ulei. Lucru obişnuit în cazul pictorilor de icoane din această perioadă îl reprezintă încercarea de a „corecta" sau de a „îmbunătăţi" formule nelumeşti, ascetice, austere ale iconografiei bizantine cu ajutorul perspectivei, credinciosiei fată de detaliul anatomic si frumuseţea fizică. Ceea ce s-a întâmplat în Rusia şi Grecia, s-a întâmplat şi în România, Bulgaria şi fosta Iugoslavie. In România, ruperea de tradiţia iconografică bizantină a avut loc cam în acelaşi timp cu Grecia. începutul a fost făcut de cei dintâi pictori români care au fost şcoliţi în Italia.

In ultimele decade, a apărut un interes crescând pentru stilul iconografic bizantin mai vechi, în toate aceste ţări, precum şi o importantă activitate îndreptată spre curăţirea, păstrarea şi conservarea lucrărilor executate în acest stil. In Grecia, a apărut o renaştere semnificativă a acestui stil iconografic, datorită, mai ales, iniţiativei şi eforturilor renumitului pictor de icoane - Fotie Kontoglou (1895-1965). Această renaştere s-a răspândit odată cu publicarea învăţăturilor sale9 şi datorită celor pregătiţi de el în această artă, pentru Statele Unite şi alte ţări. O renaştere asemănătoare a avut şi are loc în România, datorită unor pictori tineri care au folosit drept modele icoane din vechile biserici româneşti.

Şi printre ruşii din diaspora a avut loc o reîntoarcere importantă la stilul tradiţional al zugrăvirii icoanelor.

Renaşterea acestui stil iconografic se datorează înţelegerii tot mai mari, precum şi aprecierii artei bizantine în lumea întreagă.

Constantin Cavamos

Iconografia ortodoxa, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Iconografia ortodoxa"

Note:
1 Migne, Patrologia Graeca, vol. 31, col. 489 a-c. De aici înainte voi nota această lucrare cu iniţialele P. G.
2P.G., voi. 94, col. 1277c.
3Ibidem, col. 1313b, 1400c.
4lbidem, col. 1269c.
5Chiril Mango, ed. şi trad., Omiliile Iui Fotie, patriarhul Contantinopolului, Cambridge, Mass., 1958, p. 292.
6 Vezi cartea mea Ancoraţi in Dumnezeu: Viaţa, arta şi gândirea in Sfântul Munte Athos, 1959, Belmont, Mass., 1975, pp. 67, 85, 143,' 153-154, 218.
8 Vezi cartea mea Ancoraţi în Dumnezeu, pp. 33-42, 35, 68 şi Arin şi gândirea bizantină, Bel mont, Mass.. 1968, 1974, pp. 79-84.
9De exemplu C. Cavarnos, Arta sacră bizantină: scrieri alese ale pictorului de icoane elen contemporan, Fotie Kontoglou, New York, 1937.

• Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala
  Publicat in : Dogma
• Despre Sfintele Icoane – adevar al invataturii despre Iisus Hristos Domnul, Stapanul si Mantuitorul - importanta si celebritatea lor
  Publicat in : Religie
• Despre sfintele icoane
  Publicat in : Credinta
• Sfintele icoane in patrimoniul bisericii si al familiei
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Consideratii despre sfintele icoane
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei