Saptamana a VI a din Postul Mare si incheierea Postului Mare

In Duminica a V-a se canta impreuna cu canonul Sfintei Maria Egipteanca un canon consacrat aproape in exclusivitate temei saracului Lazar si bogatului nemilostiv (Lc 16, 19-31), ce facea parte din sistemul lecturilor biblice de la Ierusalim pentru aceasta duminica fiind, prin urmare, extinsa la idiomelele si stihirile Saptamanii a VI-a. Ca si parabola samarineanului cel bun, si aceasta ofera imnografilor posibilitatea de a dezvolta un rezumat al istoriei mantuirii:

"Israel se imbraca cu porfira si cu vizon, stralucind intru vesminte preotesti si imparatesti si, indestulandu-se cu Legea si cu Prorocii, se veselea in slujbele Legii. Dar rastignindu-Te afara portilor pe Tine, Facatorul de bine, Cel ce ai saracit, si, dupa ce ai inviat, lepadandu-se de Tine, Cel ce esti pururea in sanurile lui Dumnezeu Tatal, inseteaza acum de picatura harului ca bogatul cel nemilostiv cu Lazar cel sarac. Ca in loc de porfira si de vizon s-a imbracat in focul cel nestins. Si jeleste vazand pe poporul pagan, cel lipsit mai inainte de faramiturile adevarului, incalzindu-se acum in sanurile credintei lui Avraam si, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului, impreuna veselindu-se si indulcindu-se de harul de fata si zicand: Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie!".

Acest episod al pedepsirii bogatului nemilostiv poate fi aplicat, intr-un mod mai interior, si omului pacatos. Fiindca "eu insumi" ma aseman acestui bogat si, bogat fiind prin fire cu nemurirea, "am pacatuit impotriva mea insami", "desfatandu-ma in placeri" prin iubirea de lux si de placeri, prin bucuriile acestei lumi, dar mai cu seama din pricina dispretuirii saracilor si a absentei compatimirii; bogatul s-a osandit pe sine insusi la iad, si "eu" sunt asemenea lui:

"Bogat fiind in patimi, m-am imbracat cu vesmantul cel inselator al fatarniciei, veselindu-ma in rautatile neinfranarii, si arat nemilostivire nemasurata, neuitandu-ma la mintea mea cea lepadata inaintea usilor pocaintei, flamanda de tot binele si bolnava de nepurtarea de grija. Dar Tu, Doamne, fa-ma Lazar sarac de pacate, ca nu cumva rugandu-ma, sa nu aflu deget sa-mi racoreasca limba ce jeleste in vapaia cea nestinsa; ci ma salasluieste in sanurile patriarhului Avraam, ca un Iubitor de oameni!".

Potrivit punctului de vedere adoptat, ne vom putea socoti bogati in pacate si vrednici de focul cel vesnic ca bogatul cel nemilostiv, sau, ca Lazar, saraci in virtuti si flamanzind dupa mantuire. Atunci ne vom ruga lui Dumnezeu sa devenim "saraci in pacate" si in bunuri pamantesti, ca sa dobandim aceeasi rasplata ca si Lazar. Parabola e de asemenea prilejul reamintirii importantei milosteniei si a iubirii de saraci pentru a putea savarsi un post duhovnicesc, si a evidentierii temeiului dogmatic al faptelor milosteniei: saracia de bunavoie a Cuvantului lui Dumnezeu pentru a-i imbraca pe oameni in nemurire.

"Sarac Te-ai facut, Hristoase, Cel Bogat, ca sa-i imbogatesti pe oameni cu nemurire si luminare. Si pe mine, cel saracit de placerile vietii, imbogateste-ma cu virtuti si numara-ma cu saracul Lazar, izbavindu-ma de pedeapsa bogatului si de gheena ce ma asteapta".

Pe langa originea sa palestiniana, plasarea acestei parabole in ultima saptamana a postului se explica poate prin analogia intre saracul Lazar si Lazar prietenul lui Hristos a carui comemorare se pregateste. Laudand rabdarea saracului Lazar in necazuri, Sfantul Ioan Hrisostom subliniaza ca acesta era cu atat mai vrednic de admiratie cu cat n-avea exemplul "unui alt Lazar" ca sa poata indura incercarile sale, sigur de invierea viitoare. De acum inainte, crestinilor le este mult mai usor sa indure de bunavoie relele si ostenelile, urmand modelul saracului Lazar, caci pregatirea invierii celui de-al doilea Lazar a inceput inca din prima zi a saptamanii.

Saptamana a VI-a e cadrul unei intreite inainte-praznuiri: pregatirea Sambetei lui Lazar, a Duminicii Stalparilor si a Saptamanii Mari, cum o arata de exemplu, aceste trei tropare succesive ale canonului de la Utrenia de vineri:

Mai inainte ai zis, Iisuse: Iata ne suim in cetatea cea sfanta si voi fi dat cu adevarat in mainile ucigasilor, ca sa Ma omoare trupeste pe Cruce."

"Vrand, Cuvinte, sa rapesti din moarte pe prietenul Tau, Te sarguiesti a fi omorat pentru noi dupa trup, facand nemuritori pe oamenii cei credinciosi, Unule, Cel ce esti fara de moarte."

"Sa aducem stalparile cuminteniei lui Hristos, Celui ce S-a smerit pe manz cu trupul si sa-i zicem: Bine esti cuvantat, Mantuitorule, Cel ce vii spre Patima".

Actualizarea dramatizata a Patimii, care va fi obiectul principal al imnologiei Saptamanii Mari, incepe inca din primele zile ale acestei saptamani prin evocarea narativa a bolii, iar mai apoi a mortii lui Lazar si a mersului lui Hristos spre Ierusalim, unde va intra triumfal dupa ce l-a inviat pe «prietenul Sau si unde va suferi Patima Sa cateva zile mai tarziu (cronologia liturgica urmeaza, asadar, in principal relatarea Evangheliei dupa Ioan). Tot Sfantul Teodor Studitul e cel care evoca in stihirile si canoanele sale aceste etape ale intrarii in Saptamana Patimii. Mentionand inca de luni boala lui Lazar, el zugraveste marti trimiterea unor mesageri la Hristos de catre surorile lui Lazar:

"Fiind cuprinse de plangere surorile lui Lazar si-au aratat intristarea Tie, Cunoscatorule a toate; dar Tu ai intarziat putin, ca sa vadesti minunea si sa arati apostolilor Tai cele infricosatoare".

Lazar moare miercuri (cu patru zile inainte de invierea sa) si, afland acest lucru de data asta nu de la mesageri umani, pentru a-Si arata pogoramantul Sau, ci in virtutea atotstiintei Sale dumnezeiesti, Hristos Se indreapta spre Iudeea, incepand astfel mersul Sau spre Patima cea de bunavoie. Joi, "Lazar zace in mormant deja de doua zile" si Ziditorul continua sa inainteze, in timp ce la Betania apropiatii lui Lazar tin doliu si varsa lacrimi asteptandu-L pe Hristos. Vineri ramane o zi de doliu, dar, Hristos apropiindu-Se, acesta trece in plan secund pentru a face ca atentia credinciosilor sa se concentreze asupra asteptarii bucuriei din ziua urmatoare. In sfarsit, sambata se infaptuieste cea mai mare dintre minunile lui Hristos, invierea prietenului sau "care putea deja" fiind mort de patru zile.

Examinarea temelor Sambetei lui Lazar iese din cadrul nemijlocit al acestui studiu, caci aceasta praznuire tine deja de Saptamana Mare. Sa semnalam totusi ca ea depaseste simpla comemorare a miracolului evanghelic pentru a dezvolta un bogat comentariu privitor la lucrarea divino-umana a lui Hristos (Acesta plange, intreaba unde a fost pus, dar il invie numai cu glasul Sau). Invierea lui Lazar e simbolul invierii viitoare a neamului omenesc si aratarea atotputerniciei lui Dumnezeu care rastoarna legile naturii stricate. Inainte de Cruce chiar, iadul tremura la auzul glasului lui Hristos si se grabeste sa-i dea drumul lui Lazar sa iasa din el, anuntand astfel apropiata sa nimicire. Acest praznic al "invierii celei de obste" ii intareste, asadar, pe ucenicii lui Hristos inainte de Patima Acestuia. El este "inceperea Crucii" si pregateste pentru "imparateasa zilelor". Lazar cel inviat va fi martorul Patimii si invierii invatatorului si prietenului sau dand marturie prin prezenta sa ca Pastele trebuie sa se realizeze efectiv in intreaga umanitate, fiindca El S-a facut "incepatura mantuitoare a nasterii din nou" (si, prin urmare, a celui de-al "doilea Botez").

Majoritatea detaliilor relatarii evanghelice sunt supuse unei transpuneri anagogice de acelasi tip cu cea care va fi folosita in timpul Saptamanii Mari pentru a afirma identificarea intima a credinciosului crestin cu tainele mortii si invierii lui Hristos. Aici insa nu este inca vorba de a ne identifica cu Hristos, ci mai degraba cu Lazar. Toti trebuie sa parasim in timpul postului "prietenia pentru trup" pentru a ne face, ca si Lazar, prieteni ai lui Hristos, ca sa inviem impreuna cu el. Bolnavi cu sufletul, asa cum Lazar era cu trupul, ne recunoastem in aceasta perioada pregatitoare intinsi pe patul placerilor avand inima strapunsa de sagetile demonilor, zacand in mormantul trandaviei si al.nepasarii, acoperit de piatra deznadejdii:

"Rastoarna, Hristoase, de pe smeritul meu suflet piatra cea grea a trandaviei celei grele si ma ridica din mormantul nesimtirii spre lauda Ta, Cuvinte".

Trimiterea de mesageri la Hristos de catre Marta si Maria reprezinta ostenelile Postului Mare realizate prin conlucrarea dintre actiune si contemplatie (ale caror figuri traditionale sunt cele doua surori ale lui Lazar), gratie carora Hristos va veni prin Patima Sa sa ne izbaveasca mintea (nous) inlantuita in patimi.

"Injugand contemplatia si actiunea, sa ne sarguim a trimite lui Hristos de veste, ca sa invieze cu venirea Sa cea infricosatoare mintea noastra cea ingropata ca pe un alt Lazar; sa-i aducem stalparile dreptatii si sa strigam: Binecuvantat esti Cel ce vii!".

Asadar, pe "mine" ma invie Hristos in Lazar si pe mine ma elibereaza din moarte inainte chiar de comemorarea Patimii Sale, aratand astfel ca prin pocainta si asceza vom putea ajunge "deja inviati" la Saptamana Mare, pentru a o putea praznui duhovniceste:

"Cuvinte al lui Dumnezeu, inviind cu cuvantul Tau cel datator de viata sufletul meu cel omorat de pacate si inchis in mormantul calcarii poruncilor, invredniceste-ma sa-Ti aduc stalpari de virtuti Tie, Biruitorului mortii".

Temele Sambetei lui Lazar si ale Duminicii Stalparilor sunt cel mai adeseori impletite, intrucat reprezinta doua aspecte complementare ale revelarii divino-umanitatii lui Hristos inainte de Patima Sa. Aceste doua praznice sunt de altfel privite mai degraba ca o singura sarbatoare desfasurata in doua zile, fiindca au un tropar comun, iar temele unuia se regasesc din plin in celalalt, astfel ca amandoua sunt situate simbolic in aceeasi zi: "cu sasea zile inainte de Paste". "Praznic indoit" el este in acelasi timp o expresie a lucrarii divino-umane a lui Hristos: invierea lui Lazar reveleaza Divinitatea Sa, iar intrarea Sa in Ierusalim sezand pe asin umanitatea Lui. Astfel, in Saptamana a VI-a nu mai e cu putinta separarea pregatirii pentru unul din praznice de pregatirea pentru celalalt.

"Spus-ai mai inainte adormirea lui Lazar, pe care peste putin invi-indu-1, lauda vei primi de la cei ce sug purtand ramuri, semnele Patimii Tale, Mantuitorule".

Inca de la sedelnele Utreniei de luni, Iosif si mai ales Teodor incep sa cante "cantarea inainte-praznuirii" Stalparilor.

Mersul lui Hristos spre Patima Sa cea de bunavoie e un element care permite impletirea acestor trei teme. Pe masura ce El se apropie, imnologia isi schimba caracterul pentru a deveni tot mai hristologica, astfel ca, o data intrat in Ierusalim pentru Patima Sa, Hristos ocupa intreaga atentie a credinciosilor care L-au urmat pas cu pas incepand din lunea precedenta2. Acest urcus spre Ierusalim, ce culmina odinioara in procesiunea (astazi aproape disparuta) din Duminica Stalparilor sau Floriilor, insoteste simbolic toata saptamana cu o ampla miscare procesionala: credinciosii urmeaza si insotesc pe Hristos in acest mers care ii duce spre comuniunea mistica cu Patima Sa, dar care reprezinta si urcusul lui Hristos la Tatal, model al urcusului duhovnicesc al omului si al intrarii sale in Ierusalimul ceresc.

Am putea astfel compara destul de exact aceasta "procesiune" care incepe in lunea Saptamanii a VI-a cu Intrarea Mare ce are loc la Liturghie inaintea anaforalei. Preotul iese din sanctuar pe usa dinspre miazanoapte cu darurile pregatite la proscomidiar pentru a intra aici prin usile imparatesti dupa ce traverseaza naosul si aduna astfel virtual spatiul pe care-l circumscrie acesta. Prin urmare, intreg cosmosul, painea, vinul, spafiul si timpul, si intreaga lume sensibila reunita in biserica-micro-cosmos intra in sanctuar pentru a fi aduse jertfa, pentru a fi asumate de Logosul divin, pentru a fi indumnezeite si transfigurate. Tot asa, inainte de Patima, credinciosii antrenati in practica virtutilor timp de 40 de zile insotesc duhovniceste pe Hristos in mersul Sau si se identifica cu pruncii care-L vor primi in Ierusalimul inimilor lor cu "stalparile virtutilorlor".

"Veniti sa gatim Domnului cele de intampinare, aducandu-I stalpari de virtuti; ca asa Il vom primi in sufletul nostru ca in cetatea Ierusalimului, laudandu-L si inchinandu-ne Lui".

Stalparile de virtuti sunt roadele ostenelilor ascetice desfasurate in timpul Postului Mare. Stranse intr-un mod in acelasi timp sensibil si duhovnicesc, respectiv adaugand la asceza faptele postului duhovnicesc, ele ingaduie credinciosilor sa-L primeasca cu vrednicie pe Hristos fiind, prin urmare, mijloacele identificarii si mai stranse cu El in Patima Sa. Aceasta exegeza a relatarilor evanghelice arata bine finalitatea hristolo-gica a intregii cateheze a Triodului. Dupa ce timp de peste sase saptamani am fost indemnati la pocainta, la smerenie, la post, la strapungerea inimii si la alte virtuti, nu mai e timp pentru desfasurarea unei invataturi teoretice, de acum fiecare trebuind sa-si arate roadele faptelor sale si sa probeze valoarea lor reala: sunt acestea vrednice "sa primeasca pe Hristos" si sa slujeasca laudei universale? Caci in cele din urma doxolo-giae criteriul consistentei virtutilor.

Incheierea Postului Mare

Daca privim cele 40 de zile propriu-zise ca o perioada distincta de Saptamana Mare, Postul Mare se termina in seara de vineri a Saptamanii a VI-a. Daca totusi postul continua pana in Saptamana Mare, incepand din Sambata lui Lazar el dobandeste o dimensiune diferita: din ascetic si pedagogic el devine euharistie. Ambianta lungilor cateheze duhovnicesti, pe care le dezvoltau imnologic si formal slujbele Postului Mare, dispare pentru a face loc asteptarii arzatoare a Mirelui, ultimelor pregatiri inaintea venirii Lui si asimilarii mistagogice cu principalii protagonisti ai dramei ce va culmina in unirea cu Hristos insusi in moartea si invierea Sa.

Potrivit lectionarului armean, in vechiul oficiu de la Ierusalim vinerea Saptamanii a VI-a era deja privita drept ziua incheierii oficiale a celor 40 de zile de post. Idiomela, tot de origine palestiniana, cantata potrivit Triodului tiparit ca "Slava" la Utrenia de vineri si repetata de doua ori la Vecernie la inceputul stihirilor de la "Doamne strigat-am", marcheaza limpede trecerea intre doua perioade liturgice distincte, dar totusi intim dependente una de cealalta, Saptamana Mare neputand fi praznuita cu vrednicie decat daca Postul Mare a fost tinut cu folos.

Plinind cele patruzeci de zile de suflet folositoare, cerem sa vedem si sfanta saptamana Patimii Tale, Iubitorule de oameni; ca sa slavim in ea faptele Tale cele mari si nespusa Iconomia Ta pentru noi, cu un cuget cantand: Doamne, slava Tie!".

Incepand cu Vecernia acestei vineri, toate textele din Mineie si din Octoih sunt suprimate pana la Duminica Tomii, pentru a face loc numai Triodului: astfel, in cele 10 stihiri de la "Doamne strigat-am" de vineri se numara idiomela mai sus-citata, stihira Mucenicilor si 7 stihiri ale lui Lazar (de fapt 5 stihiri, primele doua fiind repetate de doua ori) atribuite imparatului Leon. "Slava" si "Si acum" sunt amandoua insotite de idiomele pentru Lazar; caci in timpul Saptamanii Mari se suprima si majoritatea troparelor si stihirilor Nascatoarei de Dumnezeu (theotokia), lucru exceptional in cursul anului liturgic si care arata limpede ca meditatia asupra intruparii si divino-umanitatii trece atunci de la uimirea in fata misterului maternitatii divine la actualizarea apogeului "kenozei" Logosului.

Incheierea Postului Mare e subliniata la aceasta Vecernie de lectura pericopelor finale ale ciclului Facerii (49, 33-50, 26) si Proverbelor (31, 8-31). Totusi atmosfera Postului Mare nu e cu totul abandonata: nu numai in plan imnografic, dar si in cel al rubricilor typikon-ului ea se continua pana in Miercurea Mare. Intr-adevar, ciclul parcurgerii Psaltirii prin versete semnificative selectate ca prochimene nu ajunge in aceasta vineri decat la Psalmii 123 si 124. El se va continua in timpul primelor trei zile ale Saptamanii Mari, pentru a se incheia virtual cu extrase dintr-un psalm de polieleu (Ps 135, 26) si din Psalmul 137, 1, omitand Psalmul 136, caci acum nu mai trebuie sugerat exilul in Babilon ca la inceputul Postului Mare, ci bucuria vietii in Dumnezeu in momentul intrarii in Patima.

Fapt mai izbitor inca, pana la Vecernia din Miercurea Mare slujbele isi pastreaza esentialul particularitatilor lor cvadragezimale si indeosebi rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Chiar si dupa ce au fost oficial incheiate cele 40 de zile si pare prea tarziu pentru inceperea "intoarcerii", virtutile pazitoare ale caintei evocate in aceasta rugaciune raman in continuare concluzia rugaciunilor liturgice. Modul pocaintei continua dincolo de limitele Postului Mare, amestecandu-se cu tema veghii eshatologice a celor trei zile ale "Slujbei Mirelui", aratand astfel ca ambianta de strapungere a inimii si cainta, metaniile si rugaciunea Sfantului Efrem, trebuie sa patrunda pana in inima praznuirii Patimii, reprezentand insasi conditia participarii autentice a credinciosului la "Taina lui Hristos".

Aceasta distinctie a incheierii Postului Mare in doua etape: incheierea sa tematica in vinerea Saptamanii a VI a si incheierea sa formala in Miercurea Mare, corespunde simetric intrarii progresive in post, despre care am vazut ca este nu numai rezultatul evolutiei istorice a Triodului, dar si o masura de iconomie menita sa-i introduca incetul cu incetul pe credinciosi in "stadionul infranarii" si in modul de a fi cu totul special care este corolarul lui. Modul Postului Mare se continua si in prima parte a Saptamanii Patimii pentru a arata practic corespondenta si impletirea existente intre cainta si viata in Hristos, cainta introducandu-ne in dimensiunea mistagogica a vietii in Hristos.

In Palestina, Duminica Stalparilor era ziua in care se reintorceau in manastire monahii ce iesisera din ea pentru a petrece cele 40 de zile de post in singuratatea desertului. Ca si in cazul Duminicii Lasatului de branza, acest obicei local a fost asumat si transpus de Triod pentru a deveni semnul savarsirii "alergarii celor 40 de zile", in care, fiecare, monah sau mirean, s-a identificat oarecum cu vechii monahi izolandu-se, intorcandu-se in el insusi pentru a practica postul sufletului si al trupului si a se consacra rugaciunii in desertul sau interior. Promotorii acestei transpuneri au fost imnografii Constantinopolului, in principal Sfantul Teodor Studitul. inca din joia Saptamanii a VI-a, troparele lor fac aluzie la aceasta reunire a ascetilor care se intorc aducand fiecare "marturia propriei constiinte" cu privire la faptele curatirii savarsite in timpul Postului Mare.

"Veniti cei din pustii si din munti si din pesteri, adunati-va tinand stalpari impreuna cu noi, sa intampinam pe imparatul si Stapanul; ca vine sa mantuiasca sufletele noastre".

Aceasta adunare simbolica a anahoretilor insoteste aceeasi miscare procesionala ca aceea a lui Hristos, a carei importanta o subliniaza. Saptamana a VI-a cheama la adunarea si reunirea tuturor lucrurilor, pentru ca, impreuna cu cei ce s-au imprastiat in spatiu pentru lupta, sa se reuneasca intreg cosmosul, vazut si nevazut, ca la Intrarea Mare a Liturghiei euharistice. Intinzandu-si de bunavoie mainile pe cruce, Hristos a adunat si fixat de propriul sau trup spatiul divizat si sfasiat de pacat. Lumea a trecut astfel de la domnia dualitatii si a contrariilor la cea a unitatii si sintezei celor opuse in Dumnezeul-om. Dar chiar si atunci cand Iubirea dumnezeiasca si-a aratat profunzimile in jertfa de pe Cruce, ea continua sa respecte libertatea omului lasandu-i alegerea de a colabora sau nu la realizarea Marii Taine a unirii firilor despartite si a divino-umanizarii cosmosului in Biserica. Efectiv si definitiv realizata in Persoana lui Hristos intr-un moment precis al istoriei, aceasta sinteza ramane inca secreta si ascunsa in "taina" Bisericii pentru cei ce doresc sa o actualizeze fara sa fi fost constransi la aceasta. Prin asceza, cainta si post continuu, crestinii trebuie sa se faca disponibili si sa se deschida spre aratarea sj in ei a unirii contrariilor in Hristos-Unul. E potrivit astfel ca la sfarsitul Postului Mare ascetii risipiti in "desert" sa evidentieze aceasta sinergie devansand reunificarea realizata pe Cruce prin adunarea lor care simbolizeaza restaurarea puterilor sufletului in inima lor. Fiecare credincios va veni atunci inaintea lui Hristos purtandu-si deja crucea si preamarin-du-L cu ramurile virtutilor sale.

"Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat si toti, luand Crucea Ta, zicem: Bine esti cuvantat Cel ce vii in numele Domnului! Osana Celui dintru inaltime!".

Adunarea praznicului Stalparilor poate fi privita si ca o imagine si o anticipare a adunarii eshatologice a viilor si a mortilor pentru a se infatisa cu totii inaintea Judecatii universale. "Copiii Sionului" adunati atunci in Sion , respectiv monahii si toti cei ce s-au consacrat renuntarii si ostenelilor, adunati acum in biserica, anticipeaza aceasta ultima reunire la care vor fi chemati toti de sunetul trambitei:

"Si va trimite pe ingerii Sai cu sunet mare de trambita, si vor aduna pe cei alesi ai Lui din cele patru vanturi, de la marginile cerurilor si pana la celelalte margini".

Reuniti astfel mistic, iar sfarsitul fiind deja prezent in inima timpului, vom putea participa cu vrednicie la desfasurarile eshatologice ale Saptamanii Mari: Slujba Mirelui, initierea in tainele Joii Mari, si cele trei zile care sunt o icoana a "Pastelui vesniciei". Comutarea permanenta ce poate fi stabilita intre momentul istoric al Patimii, actualizarea lui liturgica si transpunerea eshatologica, e unul din elementele esentiale ale spiritualitatii Postului Mare. Acest aspect e deja prezent inca de la celebrarea adunarii monahilor, despre care am vorbit, dar el era de fapt pregatit de multa vreme, fiindca de la Duminica Vamesului si a Fariseului intreg Triodul se straduieste sa zdrobeasca inchiderile temporalitatii, insistand in fiecare clipa pe dialectica intre "deja" si "nu inca".

Postul Mare se incheie, asadar, in Saptamana a VI-a punand astfel limpede in evidenta finalitatea hristologica a virtutilor practicate in el si orientarea eshatologica a celebrarii Saptamanii Patimilor. Deja savarsita si virtual incheiata in modalitatea "voluntara" a ascezei, in timpul celor trei zile in care culmineaza, Patima nu face decat sa evidentieze intr-un mod mai explicit hristologic ceea ce in definitiv era realitatea cotidiana si scopul ultim al ostenelilor ascetice in timpul Postului Mare. De aceea - independent de originea ei istorica - putem considera ca extrem de semnificativa pentru argumentul nostru celebrarea Ia Constantinopol a botezurilor catehumenilor in Sambata lui Lazar de catre patriarhul insusi. Practica a carei supravietuire e acel "Cati in Hristos v-ati botezat" cantat la Liturghie in locul lui "Sfinte Dumnezeule". Inainte chiar de a incepe praznuirea Patimii, Postul Mare se incheia prin acest rit de initiere in viata in Hristos care ilustreaza astfel intregul sau sens, asa cum il confirma troparul cantat atunci de psaltii Marii Biserici pentru intregul popor:

"Ingropati cu Tine prin botez, Hristoase Dumnezeul nostru, ne-am invrednicit de viata cea nemuritoare prin invierea Ta. De aceea laudandu-ne, strigam Tie: Osana Celui dintru inaltime! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului!".

Makarios Simonopetritul

.