Prieteniile in filmele lui Andrei Tarkovski

Prieteniile in filmele lui Andrei Tarkovski Mareste imaginea.

Să privim acum cum apare prietenia în opera cinematografică a lui Andrei Tarkovski. La nivelul cel mai general, putem constata cum întâlnim în filmele lui Tarkovski mai mult o privire asupra dificultăţilor relaţiilor umane decât a reuşitelor lor, aceste reuşite fiind, mai degrabă, de taină şi sugerate. Ca atare, în ceea ce priveşte prietenia, nu aflăm dezvoltări explicite prea dese.

Unul dintre tipurile cele mai prezente în filmele lui Andrei Tarkovski este acela care priveşte prieteniile dintre adulţi şi copii Totdeauna la Tarkovski (ca şi la Dostoievski), copilul este tratat de adult cu maximă seriozitate, oarecum de la egal la egal. Ba, chiar, în unele privinţe, se poate constata cum, prin nevinovăţia lor, ei simt mai aproape de adevărul lui Dumnezeu.

Cu un film construit în jurul unei astfel de prietenii începe filmografia lui Tarkovski: Compresorul şi vioara (1960). Este povestea unei scurte întâlniri dintre Serghei, un muncitor în puterea vârstei, şi Saşa, un mic violonist, de numai 7 ani. In principiu, ca omul mare, puternic şi cumsecade să-l ocrotească şi să-l instruiască pe cel mic şi neajutorat este un lucru bun şi, s-ar putea spune, firesc. Sigur, ţesătura dramatică a filmului are un evident iz ideologic, lucru probabil imposibil de ocolit de un student care-şi susţinea examenul de licenţă la Institutul de Stat pentru Cinematografie (VGIK) în acel timp. Muncitorul, reprezentând clasa muncitoare, îl ocroteşte pe micul artist, exponent al intelectualităţii artistice, dar o intelectualitate care nu poate creşte corect şi nu se poate valida decât slujind acea clasă muncitoare. In chip oarecum tezist (specific, de altfel, cinematografiei sovietice şi, în general, al celei de orientare comunistă, pentru mult timp şi în multe cazuri), mutra copilului nu e prea intelectuală, iar cea a muncitorului e prea fină Se încearcă o apropiere a categoriilor sociale, o nivelare a diferenţelor, mergându-se uneori chiar până la o inversare.

Muncitorul îl apără pe Saşa de acei mulţi copii ai cvartalului care scapă educării şi integrării, reprezentaţi prin „derbedeii" din curtea blocului, dar îl şi pregăteşte să se lupte cu ei şi în general, în viaţă. Vrea să-l înveţe să fie curajos, demn. Să respecte valorile: îl ceartă atunci când, nervos, aruncă pâinea pe jos. Ce vrea să se ştie muncitorul este că „muzicianul" este sub ou otirea iui, protejat. Dar, în final, băiatul va trebui să ştie să se apere singur, chiar şi atunci când confruntările sunt evident inegale şi există riscul unei înfrângeri. „Muzicianul" este, practic, invidiat de ceilalţi copii. Mai întâi pentru talent, apoi pentru statutul său, oarecum privilegiat, de copil cuminte şi cu rezultate bune în străduinţele sale. Se ştie cum râd copiii de „tocilari". De aici, în film, şi violenţa „derbedeilor" în relaţiile cu Saşa.

Legătura destul de atipică dintre cei doi se manifestă, între altele, prin convorbiri prieteneşti. Mănâncă împreună, „muncitoreşte", pâine cu lapte. Muncitorul îi vorbeşte despre compresor, apoi chiar îi dă băiatului primele noţiuni de conducere a utilajului respectiv; la rândul său, băiatul îi spune despre vioară. Ei află o bucurie a comunicării, şi bucuria aceasta este elementul cel mai important al acestei relaţii, un semn evident de reală pornire întru prietenie. Işi demonstrează unul altuia măiestria proprie. Saşa cântă ceva anume pentru mânuitorul compresorului. Prietenia este temporară, căci şantierul, în acel loc, este temporar. Stabilesc să meargă împreună la filmul Ceapaev, care rula la cinematograful din cartier (film cu partizani; celebru în epocă! toţi copiii timpului erau înnebuniţi după el! şi în România!). Şi ce aventură culturală putea fi pe atunci mai atractivă pentru un copil, decât mersul la cinematograf cu un adult? Dar planul nu ajunge să se împlinească, pentru că mama nu este de acord. Fuseseră făcute în familie alte planuri pentru după-amiaza aceea, şi apoi, mama, cam mic-burgheză în gândire, nu este prea încântată, ba chiar îngrijorată de prietenia fiului ei cu un muncitor. Prietenia se încheie, dar, într-un final de o mişcătoare poezie, regizorul pare să sugereze continuarea ei în alte planuri: cel interior, al tezaurului de amintiri al băiatului, dar şi cel eshatologic, al unei lumi mântuite, chiar şi în acele condiţii teribil de nefireşti, în care pare că lumea L-a uitat cu totul pe Dumnezeu. Dar valorile creştine, în fond structural umane, dau valoare persoanelor care le respectă.

Şi micul Ivan din Copilăria lui Ivan îşi află prietenii printre maturi. In general, ceea ce-i leagă pe oamenii care se însoţesc mai mult sau mai puţin întâmplător în timpul războiului nu este atât o prietenie în sensul deplin al cuvântului, cât o camaraderie. Câteodată acest tip de relaţie devine foarte intensă şi capătă, totuşi, accente de prietenie. Pe Ivan, din care războiul făcuse în bună măsură o fiinţă solitară, pare să-l lege o astfel de camaraderie prietenoasă în primul rând faţă de căpitanul Kholin (cam de 27 de ani), apoi şi de plutonierul major Katasonov (om mai în vârstă). Intr-o măsură, chiar şi de colonelul Griaznov, la care predomină însă atitudinea părintească îmbrăţişarea dintre Ivan şi Kholin, atunci când se revăd după un timp, la revenirea lui Ivan dintr-o misiune, este de o intensitate semnificativă. Ivan se dăruieşte îmbrăţişării cu toată abandonarea de care este capabil un copil care regăseşte pe cineva drag şi ocrotitor şi foarte apropiat în comunicare. Bucuria celor doi este cu adevărat cea a unor prieteni, Kholin fiind, de altfel, încă destul de tânăr pentru a nu-i putea fi tată.

Colonelul Griaznov vrea să-l trimită pe Ivan în spatele frontului, la o şcoală militară pentru a-l proţeja de riscurile presupuse de prezenţa (în calitate de cercetaş) în linia întâi, pe care le consideră prea mari pentru un copil, şi atunci Ivan caută înţelegere şi sprijin, pentru a scăpa, la prietenii lui. Când Ivan pleacă într-o nouă misiune, deosebit de periculoasă în profunzimea liniilor germane, şi Katasonov, pentru că fusese chemat de general la statul major al diviziei, nu poate să vină să-i ureze succes şi să-şi ia rămas bun, Ivan este extrem de afectat şi abătut („Ar fi putut să treacă. Un prieten bun...“). Kholin încearcă să-l aline, spunându-i că a intervenit o urgenţă: „Ştii cât te iubeşte. Nu-i aşa?“. Ivan: „Ştiu. Şi totuşi putea..." Aşa ni se pare nouă, adesea, că prietenia trebuie să înlăture orice obstacole! De altfel, Katasonov (sau, dacă nu el, colonelul) ar fi trebuit să-l înfieze pe Ivan după război; nu Kholin, probabil prietenul cel mai apropiat, deoarece mai avea el însuşi de lucrat la propria-i educaţie, după cum credea colonelul. Katasonov avea să moară la datorie chiar înainte de începerea noii misiuni de cercetare a lui Ivan. Războiul face ca toate aceste legături, cu mare încărcătură dramatică, să fie scurtate în chip tragic. Ajuns la partizani, Ivan va fi capturat şi torturat de nazişti, iar în final ucis. Cel care, în Berlinul cucerit şi devastat, îi va descoperi dosarul de la Gestapo, nu este altul decât Galţev (acum căpitan). El păstrează foarte vie amintirea începutului lor de prietenie, încolţite în asprimea frontului.

Prietenia are micile ei semne, care marchează prezenţele reciproce, care dau farmec amintirilor şi nostalgiilor. Sunt uneori mici obiecte, adesea considerate de ceilalţi „fleacuri", care fac mai apropiată legătura cu un prieten care se află acum departe, spaţial sau temporal, fie că această depărtare ţine de viaţa aceasta sau de cealaltă. In Copilăria lui Ivan, locotenentul-major Galţev are un stilet care-l face pe Ivan să cadă în extaz, cum se întâmplă cu orice copil de vârsta lui în faţa unui astfel de obiect. Şi, atunci, îndrăzneşte să i-l ceară. Acela îl refuză, motivând prin faptul că este o amintire, că aparţinuse unui prieten de-al lui, care fusese ucis. Până la urmă, Galţev îi împrumută cuţitul până seara, la plecarea în noua misiune. Iar Katasonov îi promite să-i facă rost de unul la fel.

Se va fi putut naşte o reală prietenie între Andrei şi Boriska, copilul-adolescent făuritor de clopote din Andrei Rubliov? Oricum, văzându-i izbânda solitară, Andrei este atât de mişcat încât se hotărăşte să iasă din votul tăcerii pe care şi-l impusese şi, totodată, să picteze din nou. îşi recapătă apetitul de viaţă şi, mai ales, pe acela de a lucra, apetit ce-l va face să-i propună lui Boriska un drum comun, pe un termen ce pare să fie mai lung: „Mergem împreună de acum! Tu vei turna clopote, eu voi picta icoane!" Pentru început va fi biserica „Sfânta Treime" de la Serghiev Posad (Zagorsk). Şi asta pentru că bucuria adusă de tânărul clopotar prin facerea lui este imensă C Ai făcut totul ca să fie o sărbătoare, ai adus o aşa de mare bucurie oamenilor!") şi-l molipseşte şi pe Andrei.

O altă categorie de prietenii este aceea care pleacă de la afinităţi spirituale majore, privind modul de a privi viaţa, de a-ţi pune probleme în legătură cu ea, de a căuta răspunsuri cu onestitate şi de a o sluji cu devotament. Din acest punct de vedere, avem de a face cu câteva „perechi" eminente în filmele lui Tarkovski.

Una ar fi aceea constituită, în Andrei Rubliov, de Andrei Rubliov şi Teofan Grecul, doi corifei reprezentativi ai picturii de icoane din Rusia de la cumpăna veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea. Conform biografilor, cei doi pictori s-au întâlnit pentru pictarea Bisericii „Bunavestire" din Kremlin, la anul 1405. în film, Andrei este ales şi chemat de Teofan la Moscova, pentru această zugrăvire, în episodul numit într-o variantă „Teofan Grecul, Vara - Iarna - Primăvara - Vara, anii 1405-1406“, iar în alta, mai scurt, „Teofan Grecul, 1405“. Posibila prietenie dintre cei doi zugravi de imagini iconice, fie ele fresce sau icoane, îşi are temeiul şi în preocuparea majoră a celor doi pentru problema raportării artei faţă de Dumnezeu şi faţă de om. In film, ei poartă o convorbire extrem de aprinsă despre rostul şi menirea artei. Ii leagă dragostea de Dumnezeu şi dragostea de pictură, văzută ca slujire alui Dumnezeu. „Il slujesc pe Dumnezeu, nu pe oameni", este hotărârea concluzivă a lui Teofan, după ce oamenii îi produseseră multe dezamăgiri prin ignoranţă, nestatornicie şi păcătoşenie („Rasa umană a comis deja toate stupidităţile şi toate prostiile posibile, iar acum nu face decât să le repete"). Consideră că „Ziua Judecăţii se apropie". Crede, ca şi Ivan Karamazov al lui Dostoievski (în fragmentul referitor la Marele Inchizitor), că dacă Hristos ar reveni pe Pământ, El ar fi din nou ucis.

Chiar dacă în multe privinţe Andrei se întâlneşte cu Teofan în ceea ce priveşte dezamăgirea provocată de oameni (inclusiv prin raportarea lor la icoanele pe care le făcuse), el nu este, totuşi, împăcat cu această stare. Andrei Rubliov este însetat de bucuria vieţuirii şi nu înţelege cum Teofan mai poate să picteze cu gândurile sale întunecate. Şi, apoi, „dacă-ţi aminteşti doar răul, nu te poţi bucura niciodată". Încredereaîn oameni, mai ales în cei simpli, îi este mai mare decât cea a lui Teofan, întrucât este mai sensibil şi mai înţelegător faţă de necazurile lor (sărăcie, invazii pustiitoare dese ale tătarilor, ignoranţă etc.). El vede cum, în ciuda acestor vicisitudini, poporul „munceşte în continuare, purtându-şi crucea cu umilinţă, nedisperând niciodată şi îndurând totul în tăcere şi rugându-se lui Dumnezeu să-i dea destulă putere ca să le îndure pe toate". Şi mai crede că prin căinţă puternică se pot şterge păcatele. De aceea şi încrederea lui Andrei în milostivirea lui Dumnezeu este mai mare: „Poate Atotputernicul să nu ierte astfel de oameni?" Totul este ca oamenii să nu-şi uite şi să nu-şi abandoneze condiţia universală de fii ai Aceluiaşi Dumnezeu unic. Din toate aceste motive, Andrei pare mai preocupat decât Teofan şi de slujirea oamenilor, nu numai a lui Dumnezeu. Tot dialogul de mai sus (desigur, mai lung In film), este purtat pe fundalul unei reconstituiri a răstignim lui Hnstos (într-un peisaj de iarnă!), pe care o „interpretează" un grup de tărâm, probabil aparţinând unei secte.

Situaţia s-a schimbat, în parte, după ce Andrei a omorât un om („un rus de-al nostru"), pentru a o scăpa pe o fată surdomută şi slabă la minte de la a fi violată. Suntem acum, cu această a doua întâlnire, intr-un alt moment, după ce deja Teofan murise.

Ei convorbesc acum în catedrala din Vladimir, prădată şi în mare parte distrusă. Andrei, fără acoperământul monastic, numai în cămaşă, priveşte pierdut o carte de slujbă în parte arsă. O pisică neagră o străbate, în lung, printre cadavre, miorlăind sinistru, un cal înşeuat, dar fără stăpânul probabil ucis, pătrunde nestingherit sub bolţile ei. Mai înainte, în timpul asediului ei, gâşte albe plutiseră apocaliptic de la înălţimea turlelor, parcă anunţând dezastrul. O linişte nefirească, de mormânt, s-a aşternut. Fata cu minţile rătăcite, scăpată de Andrei de a fi violată şi poate chiar ucisă apoi de un rus dintre cei din ceata cneazului aliat cu tătarii, împleteşte senină, parcă inconştientă de ce se întâmplase, coada unei femei ucise. Se vede că este de-acum o prietenie dincolo de timp, că ei aparţin deja pentru o vreme, unor lumi diferite, cea de aici şi cea de dincolo, dar două lumi care totuşi pot comunica, cu osebire prin intermediul artei. Discuţia cu Teofan venit din lumea cealaltă se desfăşoară în episodul „Raidul, Toamna anului 1408“ (în altă variantă, „Raidul, 1408"). Andrei este complet răvăşit de ceea ce văzuse şi de ceea ce i se întâmplase. Lucrase toată viaţa, „zi şi noapte", pentru oameni şi acum constatase că oamenii nu sunt oameni. Cum bine observă France Farago, „rolurile, punctele de vedere se inversează": „Pesimismul care-l copleşea înainte pe Teofan face loc unui soi de lumină, de inteligenţă mai cuprinzătoare a raporturilor dintre bine şi rău. Soarele morţii parcă a împăcat sufletul lui şi, astfel, el poate să-l încurajeze pe Andrei, el fiind acum cel care cade în disperare şi dezgust de oameni". Lui Andrei i se pare acum că starea de mort în rai a lui Teofan este preferabilă celei de om viu pe acest pământ în acea vreme („Mă simt mult mai rău decât te simţi tu. Tu eşti mort, iar eu...“). Cunoscându-l şi iubindu-l, Andrei nu şi-l poate închipui pe Teofan decât în rai. Fără să confirme sau să infirme, Teofan are această reflecţie de o fină teologie: ..Oh, Doamne! Totul, acolo, este altfel decât cum gândeşti tu aici că este" France Farago consideră că intre cele două întâlniri s-a petrecut cu Teofan o transformare, în sensul că moartea „i-apurificat viziunea", încât ajunge să se manifeste pentru Andrei ca un „învăţător întru înţelepciune".

In timp ce Andrei tinde acum să adere la vechiul pesimism al lui Teofan, pe care în întâlnirea precedentă îl combătuse aprins, Teofan este el acum cel care încearcă să-l liniştească în această privinţă: „Nu contează ce spuneam atunci. Tu te înşeli acum, eu mă înşelam atunci". Tocmai de aceea, el poate să-i redea curaj lui Andrei, care, văzând nenumărate ticăloşii în jurul său, îşi pierduse încredereaîn oameni Andrei simte nevoia unui soi de spovedanii în faţa lui Teofan. Când acesta îi spune că trebuie să plece, să se întoarcă în lumea de dincolo, Andrei simte nevoia să-l mai reţină: "Aşteaptă! Te rog, nu pleca! Nu eşti în largul tău cu mine? Te plictiseşti? O să tac! Hai să ne aşezăm şi să vorbim. Şi am să-ţi spun...“. Dar Teofan, de acolo, din lumea lui de acum, ştie totul. In faţa lui Teofan, Andrei Rubliov, dezamăgit de compatrioţi şi copleşit de păcatul său, îşi face cunoscută intenţia de a nu mai picta, pentru că „nimeni n-are voie", şi de a lua votul tăcerii, deoarece „nu mai am ce săle spun semenilor". Replica lui Teofan este cât se poate de duhovnicească „Din cauza păcatelor noastre, răul a luat chip de om. Incercând să stârpeşti răul, faci rău unei vieţi omeneşti. Dumnezeu te va ierta, dar tu nu trebuie să te ierţi Trebuie să-ţi trăieşti viaţa între iertarea lui Dumnezeu şi propriul chin. Cât despre păcatul tău... Mai ştii ce scrie în Scriptură? «Caută să faci bine! Caută judecata dreaptă! Eliberează-i pe cei oprimaţi, apără-i pe cei fără tată Vino la Mine, spune Domnul. Şi de păcatele tale ar fi ca sângele de roşii, ca zăpada de albe vor deveni»". Se gândeşte că în urma acestei convorbiri şi Andrei se simte mai bine, mai liniştit.

In orice caz, este emoţionantă bucuria extraordinară ce li se zugrăveşte pe chipuri şi-i înfrăţeşte atunci când privesc picturile, aşa cum sunt ele acum, afumate, lovite, de pe pereţii bisericii din Vladimir, devastate de tătari şi de ruşi trădători, ce se însoţiseră cu ei. „Şi, totuşi, cât e de frumos!", exclamă Teofan. Este revelaţia că arta reprezintă tocmai transfigurarea suferinţei întru bucurie dumnezeiască, revelaţie pe care o va spuneşi mai apăsat, îndeosebi ca forţă şi impact al imaginilor, sfârşitul filmului. In timpul acesta ninge apocaliptic în biserica căreia îi fusese furată tabla şi poleiala ei de aur de pe acoperiş şi de pe cupole. „Ninge. Nu există ceva mai îngrozitor decât zăpada care cade într-o biserică Nu crezi?", îi spune Andrei lui Teofan. Este o imagine considerată foarte sugestivă pentru Andrei Tarkovski, deoarece o vom regăsi în Nostalghia.

O altă pereche ar fi cea din filmiANostalghia, formată de Andrei Gorceakov şi Domenico. Tonino Guerra, eoscenarist al filmului, consideră că lui Gorceakov i se pare a-şi fi descoperit în Domenico cealaltă jumătate a sa, pierdută cine ştie cum; deşi ei înaintează pe căi paralele, par închişi în acelaşi unic destin. Lucrul acesta, faptul că Andrei Gorceakov întâlneşte in Domenico un soi de alter ego, ni se sugerează clar intr-o scenă în care Andrei, privindu-se în oglinda unui şifonier, în loc să-şi vadă propriul chip, îl vede pe cel al lui Domenico. Antoine de Baecque vede cheia filmului ca fiind întâlnirea dintre două singurătăţi. Ca atare, ei sunt „fraţi de solitudine". Ceea ce-i leagă pe cei doi, credem noi, este un fel comim, grav, de a recepta lumea, cu sfâşierile ei dramatice de sfârşit de istorie, precum şi năzuinţa comună, însoţită de responsabilitatea aferentă, întru mântuirea ei. Amândoi suferă pentru ea şi vor să se sacrifice pentru ea, aşa cum şi atât cât înţeleg ei. Ei vin din două singurătăţi cvasi-absolute. Fiecare are o familie de care se simte legat, dar ea este undeva într-un fundal îndepărtat, îi leagă pe cei doi şi o anumită nebunie cu deschidere spre sacru. Şi ar mai fi de observat un detaliu, care nu este deloc lipsit de semnificaţie, prin legătura pe care o creează între cele două personaje: câinele lup care-i slujeşte cu credinţă pe amândoi! Pentru Gorceakov vine din copilăria timpurie, pentru Domenico este acum un prieten apropiat, cu care convorbeşte adesea.

Să vedem câteva dintre legăturile pe care însuşi regizorul le vede post factum între cei doi protagonişti: „Gorceakov se ataşează de Domenico resimţind nevoia interioară de a-l proteja de «opiniapublică», cea a oamenilor orbi, sătuli şi egoişti, care-l tratează drept un nebun grotesc. (...) Gorceakov este stupejiat şi sedus de maximalismul copilăresc al acestui Domenico, pentru că el, ca orice adult, este mai mult sau mai puţin conformist. (...) Gorceakov este impresionat de actul lui Domenico şi de demnitatea interioară aper- sonajului. (...) La lumina acestui act, Gorceakov se simte aproape meschin şi devine conştient de inconsecvenţa sa“. Poate că fascinaţia lui Andrei faţă de Domenico vine şi din faptul că, aşa cum observă Antoine de Baecque, Tarkovski optează în construirea personajului pentru nebunul-profet, care este cu totul altceva decât nebunul „de legat". In lumea creştină vorbim, probabil fără ca cei mai mulţi dintre noi să putem a-i înţelege până la capăt, despre nebunii întru Hristos. De observat că „nebunul" Domenico este cel care are prim-planul în relaţia lor. La fel de semnificativ este numele pe care-l poartă, nume care se trage din „Domnul".

Dar una dintre cheile ecuaţiei, din punct de vedere al subiectului prezentei analize, pe care-l constituie prietenia, ne-o furnizează tot Andrei Tarkovski: „Eroul din Nostalghia suferă de imposibilitatea de a fi un prieten, de a fi într-o relaţie de prietenie cu cineva. Totuşi, el găseşte un prieten care suferă la fel de mult, anume pe nebunul Domen ico“. Puţin mai departe, această constatare este reluată şi completată: „El suferăpentru că nupoate avea prieteni, pentru că nupoate comunica în acest fel".

Să privim puţin la datele concrete pe care ni le oferă filmul în legătură cu această relaţie. Există două preambuluri şi întâlnirea propriu-zisă.

Primul preambul îl constituie istoria zguduitoare a lui Domenico şi a familiei sale, pe care Gorceakov o află indirect, din discuţia unor viligia- turişti, aflaţi în bazinul termal de la Bagno Vignoni pentru cură. Anume, Domenico îşi claustrase întreaga familie în casă timp de 7 ani pentru că aştepta să vină sfârşitul lumii şi voia să-i salveze pe ai lui. Ne putem întreba; în ce fel? Cel mai plauzibil răspuns, în contextul filmului, ar fi acela al feririi lor de contaminarea de rău şi de necredinţă, prin contactul cu rătăcita societate contemporană. Interpretările celor din bazin în legătură cu gestul lui Domenico merg pe un spectru larg: criză religioasă, gelozie pe nevastă, nebunie (pur şi simplu), fricăgeneralizată, credinţă foarte puternică... Până la urmă, se poate să fi fost câte puţin sau mai mult din fiecare. Şi, totuşi, cu mult mai mult decât atâta.

Al doilea preambul urmează imediat şi constă într-un scurt schimb de replici între Domenico şi Eugenia, lângă bazinul termal, la care, iarăşi, Gorceakov numai asistă. După ce-i cere o ţigară (scuzându-se că nu este un fumător şi de aceea nu are), Domenico îi spune să nu uite ceea ce i-a zis Dumnezeu Sfintei Ecaterina de Siena: „Tu eşti aceea care nu eşti. Eu, în schimb, sunt Cel ce sunt“. Până aici a fost numai un necunoscut, dar acum i se află numele, deoarece cineva, din bazin, strigă, oarecum în derâdere: „Bravo, Domenico!“.

In sfârşit, întâlnirea principală se petrece în casa părăginită a lui Domenico. Ea este filmată în timp real. Având în vedere durata ei atât de scurtă, poate că merită să reproducem integral dialogul pe care l-au purtat cei doi în acest interval de plenară trăire.

Gorceakov vine cu Eugenia la Domenico şi îl găsesc pe acesta în faţa casei, pedalând în gol pe o bicicletă veche, adaptată unor astfel de simple exerciţii fizice la domiciliu. Domenico refuză la început orice convorbire, ceeaceofacepe Eugenia să plece definitiv la Roma, părăsindu-l pe Gorceakov, considerând că se poate descurca şi singur, căci ştie „un pic de italiană". Gorceakov, care până acum stătuse de o parte, se duce şi intră abrupt în vorbă cu Domenico.

Gorceakov: Iertaţi-mă! Cred că ştiu de ce ai făcut asta.

Domenico: Ce? Bicicleta?

G: Nu, nu. Inainte, cu familia.

D (se opreşte din pedalat)

Am obosit, (intră în casă; Gorceakov îl urmează)

(flash-back de circa 40 de secunde, cu imaginea locurilor copilăriei lui Gorceakov, pe malul unui fluviu; ciripit de păsărele, de la care se trece la zgomot de joagăr mecanic, revenindu-se în casa lui Domenico)

D: Unde eşti? Haide! (muzică de Beethoven; mult întuneric; poliţe cu naturi statice: o tărtăcuţă, flori uscate, dar şi un vas cu grâu încolţit etc.) Ai auzit? E Beethoven! (ecran negru; fotografie de păpuşă stricată; Domenico ia o sticlă cu ulei de măsline, care, ţinută în lumina puternică de la soare, capătă preţiozitate; toarnă din ea) O picătură şi cu o picătură fac o picătură mai mare, nu două.

G: Se poate? (vrea să fumeze)

D: Da, da Şi eu, când nu ştiu ce să zic, cer o ţigară. Dar nu am învăţat niciodată să fumez. E prea greu. Trebuie să înveţi să nu fumezi, să faci ceva important.

G: Ce anume?

(o lumânare aprinsă; ploaie deasă; plouă în casă, care este plină de bălţi; Domenico ţine o felie de pâine pe care toarnă puţin dintr-un pahar cu vin!)

D: Bei vin? (îi dă lui Gorceakov paharul umplut cu vin; lui îi rămâne pâinea, pe care el o mestecă îndelung, fără grabă) [este un fel de comuniune!] (Domenico se priveşte în oglindă foarte scrutător, căutându-se parcă, dorind să se afle pe sine sieşi; totul se petrece pe un fond de sunet de ploaie şi de joagăr mecanic; detaliu cu sticle de diferite culori, forme şi mărimi, care sunt puse să colecteze picăturile de ploaie care cad prin tavan) [dar poate că nici nu este spart tavanul...; probabil că ele au alt izvor...] Trebuie să ai teluri mai înalte...

G: Ce?

D: Inainte eram egoist. Voiam să-mi salvez familia. Dar trebuie salvaţi toti, toată lumea.

G: Cum?

D: E foarte simplu. Vezi lumânarea asta? (o ia aprinsă de pe o poliţă)

G:Bine...

D (enervat): De ce spui „bine“? [Pare o referire la Psalmul 39,21: „Să fie ruşinaţi îndată cei ce-mi zic mie: «Bine, bine!»] Mă tulburi. Trebuie să treci apa cu lumânarea aprinsă [Fără să vrea, poate, bazinul ne sugerează „marea vieţii", din rugăciunile Bisericii, iar lumânarea aprinsă sufletul necesar a fi treaz în credinţă]

G: Care apă?

D: Apa caldă. Bazinul Sfintei Ecaterina, de lângă hotei, cei care fumegă. [Ca să arate că nu suntem în lumea metaforelor, ci în aceea a unor realităţi metafizice, Domenico îl descrie cu un gest cât se poate de concret, până la banalitate.]

G: Bine. Când?

D: Imediat. Eu nu pot s-o fac. Ei nu vor. Cum aprind lumânarea şi merg spre apă, mă trag afară, mă alungă şi strigă „Eşti nebun!" [Ne poartă gândul spre „nebunia" aceea înţeleaptă, despre care vorbeşte adesea Sfântul Apostol Pavel, dar îndeosebi la I Corinteni 1,18-25.] Inţelegi?

G: Da, bine.

D: Bine? E rău. Ajută-mă! Ajută-mă! [Este acelaşi strigăt-chemare cu cel al lui Alexander către Maria, în Sacrificiul.]

G: Bine... Bine, sigur.

Vocea cuiva care anunţă sosirea taxiului, din off-, „Unde e rusul care trebuie să meargă la Bagno Vignoni? E taxiul." (Deşi casa este părăginită, plină peste tot de păianjeni, în mai multe rânduri chipul lui Domenico este filmat pe fundalul unei perdele somptuoase, dincolo de care se străvede o verdeaţă exuberantă şi dătătoare de bucurie molipsitoare de viaţă.)

G: E târziu. Trebuie să plec. Mulţumesc. [Acum ai clar senzaţia că între cei doi s-a cimentat definitiv o reală prietenie.] (zgomot de picături căzând răsunător în diverse vase) Iartă-mă, dar de ce tocmai eu?

D: Ai copii?

G: Da, doi. Fata este mai mare şi băiatul mai mic. [Aceasta era exact şi situaţia cu Tarkovski şi sora lui! Copiii, îndeosebi, pot fi un imbold la responsabilă jertfire salvatoare.]

D: Soţia ta e frumoasă? [Superbă întrebare!]

G: Ai auzit de Madonna del Parto (aZămislirii)? Pietro della Francesca E ca ea, dar mai negricioasă.

D: Du-te cu lumânarea! Şi noi pregătim la Roma ceva grandios, enorm. Zoe! Unde eşti? Zoe, răspunde-mi! De ce nu răspunzi? Ştii că mi-e frică să rămân singur. [Zoe este câinele; nu ştim prea bine, uneori, dacă Domenico vorbeşte cu câinele sau el însuşi; ceea ce ar fi de reţinut este setea lui interioară, existenţială, de a-şi depăşi singurătatea, de a ieşi din ea]

G: Ştiu ce gândeşti, dar acum gata gata Nu trebuie să te gândeşti mereu la acelaşi lucru. (Domenico plânge înfundat; apoi, ecran negru) [„Ecranul negru", este relativ frecvent la Tarkovski, îndemnând la o pauză în a vedea spre totală recapitulare şi reculegere de sine.]

Cele trei scene nu durează împreună mai mult de 20 de minute, dar cât de puternică este relaţia pe care o transmit! Dincolo de ceea ce spune dialogul de mai sus este maniera de a filma, mişcarea continuă a personajelor, aflate parcă într-o necontenită căutare a celuilalt, dar şi de sine. Şi atât dialogul, cât şi filmarea ne fac să simţim că între cei doi este o taină numai alor, negrăită, o capacitate de intuire şi de înţelegere care trece din mediat în imediat. Se petrece între ei un fel transmitere de misiune, de trecere de ştafetă, în vederea câştigării cursei mântuirii, nu pentru ei, ci pentru ceilalţi. Semnul vizibil al acestei transmiteri este ciotul de lumânare pe care Gorceakov îl primeşte de la Domenico, iar misiunea, extrem de încărcată metaforic, va consta, după cum am văzut, în trecerea bazinului cu lumânarea aprinsă, cu scopul de a ajunge la liman, întru izbăvire de sine şi a celorlalţi. Este cunoscută însemnătatea spirituală a lumânării şi a flăcăruii ei în creştinismul ortodox. Ele spun despre o credinţă vie, mărturisitoare, despre curăţia şi limpezimea acestei credinţe, care şe doreşte a fi dreaptă credinţă. Lumânarea este direct legată de lumina învierii pe care o primim la Paşte.Veniţi de luaţi lumină!"), cu ea ne insoţim marile momente ale vieţii, cele „de trecere": botezul, nunta, plecarea la Domnul. Cu ea ne mărturisim în faţa lui Dumnezeu dragostea şi grija pentru sufletele celor vii şi ale celor morţi. Cu ea ne înfăţişăm în faţa Potirului euharistie întru cuminecare.

Din păcate, Gorceakov nu va reuşi să-l oprească pe Domenico din drumul lui, de la punerea în act a gestului său sinucigaş, destinat să trezească omenirea din somnul ei moral şi existenţial. Oricât de nobile erau ţelurile lui Domenico, maniera de a acţiona este cu totul necreştină. Iar gestul său seva dovedi, de altfel, zadarnic. Cei care au asistat la „evenimentul" creat de el l-au ascultat şi l-au privit blazaţi şi impasibili. Mântuirea lumii nu poate fi obiectivul unui om, ea cade în sarcina lui Hristos. Omul trebuie numai să I se alăture şi să-L urmeze, ca fiind Păstorul cel Bun. Pe de altă parte, ar trebui văzut cum la Tarkovski gesturile de tipul celui al lui Domenico nu au un înţeles concret, ci unul cu vădită şi bogată încărcătură metaforică.

In fine, s-ar mai putea vorbi despre perechea constituită, în filmul Sacrificiul, de Alexander şi Otto, eroul principal şi, respectiv, poştaşul ciudat şi erudit, care pare venit din altă lume, cea a începutului de veac (poartă ghetre!). Ca şi în cazul precedent, cel al lui Gorceakov şi allui Domenico, şi legătura dintre Alexander şi Otto se desfăşoară pe durată extrem de redusă, în general, lui Andrei Tarkovski îi este dragă clasica unitate de timp, deloc şi de acţiune, iar aici, în Sacrificiul, pare s-o fi respectat mai mult ca în oricare alt film al său.

Povestea lui Alexander şi Otto începe în momentul în care acesta din urmă, în calitate de factor poştal (ocupaţie pe care o exercită în timpul liber), i-aduce o telegramă de felicitare din partea vechilor lui prieteni din lumea teatrului. Cum telegrama se încheie cu cuvintele „Dumnezeu să-ţi dea fericire!", Otto-l întreabă pe Alexander care sunt raporturile lui cu Dumnezeu. „Nu am", răspunde acesta. Otto îi reproşează că, în ciuda carierei sale importante (jurnalist celebru, autor dramatic, critic literar, om care ţine conferinţe despre estetică la universitate, eseist) şi a renumelui său, este un om posomorât. Ii recomandă să nu se mai mâhnească, să nu mai fie trist, să nu se mai aştepte mereu la ceva. La protestele anemice ale lui Alexander, îi spune că toţi aşteptăm ceva. El, de pildă, a fost toată viaţa într-o stare de aşteptare, simţindu-se ca pe peronul unei gări, cu sentimentul că ceea ce petrece nu este viaţa, că, de fapt, aşteaptă viaţa, aşteaptă ceva real, important. Aici, putem să ne oprim o clipă şi să observăm că ne aflăm în faţa unei accepţii profund creştine, în care viaţa de dincolo este adevărata viaţă în comparaţie cu aceasta de aici, care nu constituie decât un timp de pregătire pentru cea de dincolo.

Sigur, aşteptarea creştinului,aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie“) este una activă, dinamică, înfăptuitoare. Alexander este surprins de problemele pe care le pune discuţie în factorul. In continuare, spune că uneori îi trec gânduri bizare prin cap, cum ar fi acela cu piticul nefericirii, cocoşatul lui Nietzsche, cel la vederea căruia a leşinat Zarathustra. Alteori se gândeşte la Eterna Revenire, această „nerozie": „Trăim aici, ne ducem poverile. Nădăjduim. Aşteptăm ceva. Nădăjduim, ne pierdem nădejdea, ne apropiem de moarte. Şi, în cele din urmă, murim. Apoi ne naştem din nou, dar nu ştim ce a fost Şi apoi totul reîncepe. Totul de la capăt! Nu chiar în acelaşi fel, doar puţin, puţin altfel... Dar la fel de lipsit de nădejde. Şi nu ştiu de ce. Da... în rest, exact în acelaşi fel, exact aşa. Ca reprezentaţia următoare a unei piese, ca să spun aşa. Dacă ar fi s-o fac, presupun ca aş face-o exact la fel“.

Noi, creştinii, ştim că nu există Eternă Revenire, ci înviere, unde ne vom aminti extrem de limpede toate câie le-am petrecut în această viaţă trecătoare. Şi este evident că o viaţă construită ca o suită de vieţi, în felul în care o descrie Otto, este, cum de altfel spune şi el, o nerozie. Ea conduce, într-adevăr, la pierderea de nădejde, în lipsa unei revelaţii finale definitiv recuperatoare. Alexander îi atrage atenţia că nu este nimic nou în ceea ce spune, că nu este invenţia lui. Alexander, la început foarte mirat de subiectele atacate de Otto, un simplu factor poştal, sfârşeşte prin a intra în joc şi a discuta de aceeaşi manieră „filosofică". In scenariu ni se spune că înainte nu făcuseră cunoştinţă unul cu altul, că Alexander nici nu-i ştia numele, După cum se vede, Otto ştia însă destule despre Alexander. Alexander: „Nu-l credeţi pe om capabil să inventeze o construcţie universală9 Să creeze un pretins model al legii absolute, al adevărului absolut? Ar fi ca şi cum el ar crea un univers nou şi s-ar erija în demiurg". Şi se miră că el crede în acel pitic şi în Eterna Reîntoarcere. Da, Otto crede, cel puţin uneori. Şi consideră că dacă va crede cu adevărat într-un lucru, acela va deveni realitate. Puterea credinţei este foarte mare în viziunea lui Tarkovski. Şi Otto dă chiar un citat: „Credeţi că aceasta vi se va da şi va fi aşa!". Pare un ecou al unor cuvinte ale lui Hristos din Evanghelia după Ioan: „Dacă voi rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da" (15,7) şi .Adevăr, adevăr vă spun: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da“ (16,23).

A doua întâlnire dintre cei doi se petrece atunci când Otto vine în seara aniversării lui Alexander şi-i aduce cadoul. Este un cadou care-i surprinde pe toţi cei prezenţi: o hartă veche a Europei, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, nu o copie, ci una originală. Dăruirea ei este un sacrificiu, căci, din punctul de vedere al lui Otto, „Un dar este totdeauna o jertfa. Dacă nu, ce fel de dar ar fi?“. Acum reiese, din discuţii, că Otto nu a venit în regiune, adus de destin, decât de două luni, de când a ieşit la pensie. Inainte era profesor de istorie la un liceu de oraş. Aici cheltuielile sunt mai mici şi are mai mult timp să studieze. Ii lămuri că este factor numai în timpul liber. Când o observă pe Maria, bona casei, Otto le spune cu oarecare mândrie că îi este vecină, că a venit din Islanda de câţiva ani. Lui Alexander, Maria i se pare bizară, iar Adelaide susţine că ei îi produce teamă. Convorbirea capătă, din nou, destul de repede, conotaţii filosofice. Plecând de la problema adevărului pe care-l exprimă hărţile vechi în raport cu cele noi, ajung să discute despre adevăr şi despre relativitatea lui. Otto le dezvăluie că este colecţionar de „evenimente inexplicabile, dar autentice". Dovedirea autenticităţii lor îi cere timp, întreprinderea de călătorii, bani.

La cererea celorlalţi, povesteşte unul dintre aceste „evenimente", o istorie bizară. A adunat aproape 300 de astfel de poveşti autentice. Lipsa unor explicaţii pentru ele se datorează faptului că: „Noi nu suntem decât nişte orbi. Noi nu vedem nimic". Este de remarcat că în timpul acestei povestiri Alexander lipseşte, se plimbape undeva, pe afară La un moment dat, lui Otto i se face rău, cade pe jos, îşi pierde pentru o clipă cunoştinţa Toţi se sperie, dar el îşi revine repede, se scoală şi izbucneşte în hohote de râs. Le spune că nu se simte rău, dar că a fost atins de aripa unui înger râu (mai pe şleau spus, a unui drac!). Şi acesta este un element care-i leagă pe cei doi: amândoi cad, leşină. Mai întâi Alexander, în pădure, după care are un vis-coşmar cu război, pe urmă, Otto, în casă, după ce-şi povestise „evenimentul inexplicabil". Aşadar, la amândoi aceste căderi şi pierderi temporare de conştiinţa par să fie semne rele presimţirea unor evenimente nefaste, practic a catastrofei care se va declanşa în scurt timp: un război nuclear mondial devastator.

Mai aflăm că băieţelul, care, conform scenariului, avea o simpatie evidentă pentru Otto, construise, în taină, chiar cu ajutorul lui Otto, cadoul-surpriză pentru aniversarea tatălui său: macheta propriei lor case.

Alexander are pe perete o reproducere după o gravură cu „Adorarea magilor" de Leonardo da Vinci. In mai multe rânduri, Otto o priveşte atent şi neliniştit. I se pare întunecată şi lugubră, terifiantă. „Totdeauna mi-a fost teamă de Leonardo", mărturiseşte el, plecând acasă. Alexander priveşte şi el acum tulburat imaginea, părând să se fi molipsit de teama lui Otto.

Se anunţă catastrofa, începutul războiului Se transmite discursul primului ministru, în care, printre altele, se face şi îndemnul: „Fiecare să rămână acolo unde este...". Şi parcă sună un ecou din Evanghelii, în legătură cu sfârşitul lumii: „Cel ce va fi pe casă să nu se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă; iar cel din ţarină să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina" (Matei 24,17-18 // Marcu 13,15-16 // Luca 17,31). Toată lumea este neliniştită, Adelaide face chiar o criză de isterie. Numai Alexander murmură pentru sine: „Am aşteptat clipa asta toată viaţa! Asta este ceea ce am aşteptat toată viaţa!" Aştepta, în fond, o situaţie excepţională, limită, pe care să o rezolve tot excepţional, prin propriul sacrificiu, validându-şi astfel o existenţă care, altfel, i se părea oarecum ratată. Alexander şi Otto se comportă mereu similar: amândoi se încurajează cu un pahar de tărie, amândoi încearcă să-l ajute pe doctor în calmarea celorlalţi, amândoi refuză ferm să fie trataţi cu calmante. In sfârşit, Otto pleacă acasă.
A treia întâlnire se petrece atunci când, nu după lung timp, Alexander aude în geam bătăile lui Otto, care s-a întors. Nu ştim exact în ce moment al zilei ne aflăm. Părem cumva în afara determinărilor temporale.

De undeva, de afară, răzbate o lumină, care se arată incertă. Este o lumină crepusculară, care poate fi, la fel de bine, una de înserare sau de zori de zi. Oricum, pare nefirească, are ceva nenatural. Otto intră şi se comportă foarte ciudat, conspirativ. El îi sugerează lui Alexander o ultimă şansă, o ultimă speranţă: să meargă să se culce cu Maria, bona, care ar fi, pretinde el, o vrăjitoare „în sensul bun". Nu va fi greu s-o convingă! Ea locuieşte singură de cealaltă parte alacului,lângăbisericaînchisă. Aceastăbiserică închisă spune mult despre lipsa aceea de credinţă, pe care Hristos ştie că o va afla la sfârşitul lumii, la a doua venire a Sa („Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?" - Luca 18,8). Prima dată Alexander înţelege că trebuie să meargă la biserică, dar Otto îi repetă că biserica nu are nimic de-a face cu salvarea pe care o întrevede el. Din nefericire, este starea de fapt în lumea de azi! (Amândoi beau un coniac foarte fin.) Deşi spune că este o nebunie, că îşi bate joc de el, că glumeşte nietzscheian, Alexander, care mai înainte se rugase Tatălui ceresc, cu o rugăciune alcătuită de el însuşi (dar plecând de la Tatăl nostru), sfârşeşte prin a asculta de îndemnul lui Otto şi se duce, totuşi, să împlinească ce i-a cerut acesta. De altfel, Otto pregătise totul cu destulă minuţiozitate: îi sprijinise o scară de balcon, ca să poată ieşi pe furiş, îi pregătise o bicicletă, ca să nu se ducă cu maşina şi să fie observat de ceilalţi, îi dă tot felul de sfaturi, La plecare, se uită din nou înspăimântat la reproducerea după Leonardo şi spune că-l preferă pe Pietro della Francesca (Şi noi la fel, ne vine să afirmăm spontan. Aproape sigur şi Tarkovski, cu toate că era un mare admirator al lui Leonardo.)

In aceste trei scurte întâlniri constă toată povestea dintre Alexander şi Otto. Există datele unei posibile prietenii, o anumită conivenţă în gândire, precum şi afinităţi de percepere a lumii, dar această prietenie este numai la începutul ei, iar sfârşitul filmului, cu înnebunirea voluntară a lui Alexander, ne arată că ea nu a apucat să treacă mai departe de durata unei zile şi a unei nopţi. Dacă nu cumva totul nu va fi fost decât un vis... Pentru realitateapoveşti ar pleda vag unele „urme“ rămase, cum ar fi sticlele goale de băutură goale sau faptul că Alexander a rămas cu o şchiopătare de la căderea cu bicicleta pe drumul făcut peste noapte spre casa Măriei. Dacă povestea a fost adevărată, acum, practic, timpul a fost dat înapoi, deoarece nici unul dintre cei de aproape ai lui Alexander nu-şi mai aminteşte nimic din cele petrecute.

Antoine de Baecque observă cum în relaţia dintre cei doi asistăm practic la o răsturnare de roluri. Mai puţin afirmatul Otto îşi asumă rolul de maestru şi îndrumător faţă de Alexander, care era mult mai titrat. Otto dă tonul, el caută ieşirile din situaţiile dificile, el este ghidul1. într-o anumită măsură, acelaşi lucru se întâmplase şi în raportul dintre Andrei Gorceakov şi Domenico, protagoniştii din Nostalghia.

Andrei Tarkovski ne spune că Alexander şi Domenico sunt asemenea prin dispunerea spre acţiune şi prin sursa comună a acestei deschideri, anume capacitatea de a presimţi schimbările ce urmează să se petreacă, în fiecare dintre cele două sugerate prietenii are loc un transfer de „nebunie", de la cel care este capabil s-o gândească şi s-o trăiască la cel care este capabil să se molipsească de această trăire şi să-i ducă la împlinire aspiraţiile sănătoase.

Costion Nicolescu

Fragment din Credinţa, nădejdea si iubirea in viaţa si opera lui Andrei Tarkovski; Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea “Credinţa, nădejdea si iubirea in viaţa si opera lui Andrei Tarkovski”

 

18 Iulie 2017

Vizualizari: 1745

Voteaza:

Prieteniile in filmele lui Andrei Tarkovski 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE