Am impresia că în cugetul meu scriu mereu ceva. Sau mă uit la un „film" - rulez în faţa ochilor minţii o peliculă invizibilă cu evenimente, chipuri, destine ale diferitor oameni. Am o dorinţă imensă de a scoate acest film din interior, arătându-l tuturor. Nu pentru că aş vrea să sperii pe cineva sau, cu atât mai mult, să sfidez, ci pentru că trebuie neapărat să-l arăt celorlalţi, inclusiv copiilor mei.

Imi place să urmăresc oamenii. Cercetez cu privirea feţele oamenilor îmbătrâniţi, a celor care au început deja să se şubrezească. Ii privesc pe copiii care merg alături de părinţii lor. Noaptea mă uit pe ferestre, încercând să-mi imaginez ce se petrece dincolo de draperii... La ce bun toate astea, pentru ce? Nu ştiu. Oameni, feţe, depănare, rebobi- nare. Sunt parte a acestei pelicule monocromatice, pe care uneori reuşesc să o retuşez şi îmbunătăţesc, întrucât memoria ştie să ascundă după vălul trecutului chiar şi evenimentele cele mai infame, cele mai barbare.

După părerea mea, Domnul mi-a dăruit o imensă oportunitate, şi anume spiritul de observaţie căruia îi sunt uneori recunoscător, dar de care alteori mi-e silă... însă el m-a ajutat să supravieţuiesc în situaţiile care au căzut pe capul meu.

De ce eu, cedând dorinţei mele nedesluşite, am purces la scris, relatând despre copilăria mea sărată? Iarăşi, nu ştiu.

Seara, întorcându-mă în apartamentul meu, loveam fără milă în maşina de scris, astfel încât vecinii de sus îmi băteau în ţevi.

Textele zburau precum rândunelele. Atunci când scrii despre ale tale, capeţi repede deprinderi noi. Cam într-o lună sau o lună şi jumătate mi-am finalizat amintirile. Mi-a ieşit un text cuprinzător cu diferite aprecieri asupra trecutului, pe care îl târâm după mine într-o mapă cenuşie, pe care era scris „Dosar".

Imi închipuiam vag cine ar putea să le citească, cine ar avea nevoie de aşa ceva. Rândurile tatuate pe un suflet plin de răni sunt puţin plăcute. Mult mai vesel e să citeşti despre visuri sau despărţiri, însă răcnetul meu s-a aranjat în coloane.

Nu mă gândeam deloc la faptul că aş putea să public aceste mâzgâleli. Pentru mine era important să-mi deschid sufletul, să scriu ce aveam pe inimă, să obţin prin suferinţă ceva foarte important, aşa cum mi se părea, pentru mine sau poate şi pentru alţii. Hoinăream prin oraş cu manuscrisul, ceea ce arăta probabil haios. Aducea foarte mult cu situaţia omului care are la el materiale compromiţătoare.

Viaţa cu un trecut care te chmuie este foarte dificilă. Să înaintezi cu bube sufleteşti şi cu probleme nerezolvate e şi mai şi. Cum să îmi simplific măcar puţin viaţa, cu ce s-o umplu? Poate că trebuie să mă aşez la masă şi să înşir tot ce-a fost ca să-mi fie mai uşor? Am scris. Nu mi s-a făcut mai uşor.

Odată am întâlnit un om cu suflet mare, Irina Larionova. Ea a citit tot ce am scris, şi dimineaţa, cu ochii scăldaţi în lacrimi, mi-a propus să public câteva fragmente în revista „Sever", pe care o conducea la acel moment răposatul Stanislav Pankratov. Nu prea îmi venea să cred că va opri ceva pentru revistă. Insă el mi-a luat notiţele pentru tipar.

Mai târziu, am început să primesc nenumărate scrisori - unii nu mă credeau, alţii mă certau, iar altcineva mă lăuda. Aşa am înţeles că lucrul cel mai important pe care trebuie să-l facă literatura este să existe pur şi simplu.

Nu îmi doresc câtuşi de puţin ca în timpul citirii acestor rânduri să creez impresia că aş vrea să înduioşez pe cineva ori ca oamenii să-mi plângă de milă. Nu. Ci aş vrea să fie cineva căruia, citindu-mi amintirile despre copilăria sărată, să îi tresalte inima. Poate că acel „cineva" îşi va aduce aminte de propriii copii. Unde sunt, ce fac? Sau, întâlnind un copil instituţionalizat, va fi gata nu doar să-l „compătimească", ci-şi va dori sincer să-l ajute. Tot ce trebuie să facă este doar să participe la destinul lui. Adesea nu se ajunge până aici. O bomboană oferită de „doamna" sau „domnul" deja se consideră o mână de ajutor. Unde este calea de mijloc? Atunci când, ajutând şi sprijinind un orfan, trebuie să te dai la o parte Ia momentul oportun, să-i dai şansa şi posibilitatea să facă el însuşi primul pas independent în viaţă? Cel mai adesea el nu înţelege că ajutorul tău nu poate dura o veşnicie şi numai el însuşi poate să se ajute...

Despre mine însumi, despre colegii mei şi destinele lor m-am străduit să scriu cât se poate de sincer, întrucât consider că este important să scrii adevărul. Poate că adevărul va aranja lucrurile şi peste ani va uşura suferinţele de astăzi ale orfanilor (voiam să scot fraza asta, dar şi acesta este un adevăr).

Copilăria poate fi diferită, şi ea depinde numai de părinţi. Numai ei sunt responsabili pentru copilăria odraslelor lor.

Nu mi-aş dori ca această carte să devină un fel de acuză adusă părinţilor. în speţă se potriveşte mai degrabă principiul „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi". în prezent, eu însumi sunt părinte şi îmi fac multe griji pentru viitorul de mâine al copiilor mei. Simt în mine un anumit instinct care îmi spune că trebuie să investesc în ei ceva important.

Nu înţeleg de unde vine această responsabilitate, dar mi-e tare frică să fiu un tată rău. Şi mi-e teamă că nu copiii mei acum, ci alţi copii peste o sută, două sute, trei sute de ani vor ajunge în situaţia mea. La răspântie, părăsiţi, uitaţi, ai nimănui. Zăcând singuratici într-un pătuţ de copil abandonat.

Orfelinatele există şi vor mai exista mult timp, iar noi trebuie să-i ajutăm pe copilaşii instituţionalizaţi să se regăsească, să înţeleagă alcătuirea lumii, să găsească motive pentru nădejde, credinţă şi dragoste. Toate acestea sunt precum apa cea vie pentru sufletele lor rănite. Iubiţi-i pe aceştia şi pe toţi copiii, şi ei vor fi fericiţi.

Mi-aş dori ca însemnările mele să fie citite de cadrele didactice ce lucrează cu copiii din centrele de plasament. în ele se relatează felul în care lucrurile s-au derulat în cazul meu şi al prietenilor mei, lipsiţi de iubirea părintească, de familie, dar care au primit în schimb o „educaţie de sistem". După ani de zile, pot să caracterizez orfelinatul printr-un singur cuvânt - „sistem". Poate că amintirile mele le vor fi de ajutor unor pedagogi în procesul de înţelegere a acestui sistem, ori în lămurirea asupra interacţiunii întortocheate dintre toţi participanţii la „proces".

Din cauza izolării de societate, orfelinatele rămân în urma lumii ce se schimbă rapid. Orfanilor Ie este mult mai greu să manevreze timpul decât copiilor „casnici". Este atât de important să putem aprecia străduinţele şi dorinţa copiilor de a trăi fericirea la maximum, atât cât e posibil acest lucru ia orfelinat, să contribuim şi să-i ajutăm în acest sens în cele ce urmează! Toţi copiii jinduiesc după bucurie şi căldură. Trebuie să ne străduim să-i ajutăm să capete această căldură. Nu căldura pe care ne-o închipuim noi - baloane, jucării şi cadouri, ci căldura cuvintelor, a privirii atente - fără ele copilăria se transformă într-o roată pe care aleargă o veveriţă buimăcită de spaţiul ei închis.

Se pare că noi înţelegem ce înseamnă să dai din suflet, să dai din inimă. Dar, nu se ştie de ce, oamenii aduc cioar daruri, neînţelegând că următoarea noapte a
copilului va fi petrecută aidoma celei precedente - în singurătate. Această singurătate a orfelinatului (nu cea despre care cântă Dolski - minunată, înfrigurată şi foarte importantă) este singurătatea omului părăsit, abandonat. Abandonat cândva, abandonează şi el.

ALEKSANDR GHEZALOV

Copilarie amara, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Copilarie amara"

 

• Tristetea si mahnirea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tristetea
  Publicat in : Editoriale
• Tristetea si akedia
  Publicat in : Religie