Există în lumea contemporană tendinţa de a se face din naţionalism un fel de "sperietoare" a vieţii publice. Propaganda stîngistă, dominantă astăzi pe mapamond, reţine doar excesele reprobabile ale naţionalismelor de ieri şi de azi, generalizîndu-le într-un mod nelegitim. (Nu la fel se procedează cu internaţionalismul, ale cărui excese notorii sînt trecute cu vederea şi a cărui analiză critică nu este niciodată întreprinsă pînă la capăt!)

In realitate, orice naţionalism este legitim atîta vreme cît nu devine exclusivist. Naţiile sau neamurile sînt realităţi naturale (mai prudent spus: fireşti), rînduite de Dumnezeu, de vreme ce fac parte din ordinea imuabilă a lumii. Umanul nu apare în istorie decît în forme naţionale. Ba mai mult decît atît: totul se poate modifica pe lume (pînă şi sexul!), numai naţionalitatea nu; nimeni nu poate deveni, în mod real, ceea ce nu este; cu naţionalitatea te naşti şi mori, fie că-ţi place, fie că nu. Prin urmare, naţionalul face parte din ontologia umanului, iar naţionalismul, în sensul lui firesc, nu reprezintă decît conştientizarea, asumarea, apărarea şi valorificarea creatoare a unei identităţi supraindividuale obiective. Umanitatea este, cu voia lui Dumnezeu, unitate în diversitate: ea este bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind kalokagathia creaţiei divine.

Naţionalismul nu este, cum se crede, doar o atitudine politică între altele; el înseamnă valorificarea la toate nivelurile a "specificului naţional" al unei etnii date, actualizarea creatoare a tradiţiei, expresia sincronică a unei diacronii legitimante. Supralicitarea lui strict politică implică riscul unui reducţionism primejdios, ce a şi marcat nefast cîteva momente ale istoriei moderne şi contemporane. Pe această cale, cuvîntul însuşi s-a compromis, aplicîndu-i-se un lung tratament propagandistic de diabolizare (M. Eliade observa încă din anii '30: vorbind de «românism», rişti întotdeauna să fii confundai cu un demagog sau cu un huligan. Este o ruşine care ar trebui să ne ardă obrazul la toţi. Şi de ruşinea aceasta sînt răspunzători politicienii care au prostituat o formulă, au compromis o acţiune, au alterat un ideal. Şi poate nu numai politicienii, ci şi acea presă care confundă, din rea-credinţă, naţionalismul cu fascismul şi românismul cu antisemitismul").

Trăindu-şi primele excese în tabăra dreptei, naţionalismul acesta pervertit s-a strămutat, treptat şi paradoxal, în tabăra stîngii comuniste. Astăzi, pe scena politică a sud-estului european, cei mai înfocaţi "naţionalişti" sînt... foştii comunişti! Recuperarea valorilor naţionale din această fundătură (etimologic) sinistră reprezintă o misiune istorică a generaţiilor mai tinere. Tendinţei dizolvante de uniformizare mondialistă, ce ameninţă să prefacă lumea într-o masă amorfă şi sterilă, nu i se poate răspunde prin tribalismul neocomunist de tip vadimisto-funaro-păunescian, ci numai printr-o contra-tendinţă de recuperare şi armonizare practică a "diferenţelor specifice" -singura în conformitate cu ordinea ontologică şi cu raţiunile ultime ale lumii lui Dumnezeu.

Naţionalismele uzurpate de o anume stîngă extremistă devin nişte accese de mentalitate gregară şi de populism demagogic, fără vreo legătură intimă nici cu Tradiţia, nici cu Dumnezeu. Adevăratul naţionalism, în orice caz în ţările de tradiţie europeană, este inseparabil de creştinism. Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui "eu" în cadrul lui "noi") şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui "noi unii" în cadrul lui "noi toţi"). Universalul este rînduit să se întrupeze în formele particulare ale naţionalului, iar naţionalul este chemat să se dezmărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii.

"Naţiunile sînt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. în fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîrşită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti" (D. Stăniloae, "Scurtă interpretare teologică a naţiunii", în Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 44).

Trebuie recuperat, în concluzie, acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, separîndu-l tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare. Trebuie redescoperită, creştineşte vorbind, relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezîndu-ne, cu înţelepciune şi realism, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu.

Trebuie, în fine, să reînvăţăm lecţia adevăratei "cuminecări", care înseamnă integrare organică a diversităţii existenţiale în marea unitate dinamică a Fiinţei.

Dacă n-o vom smulge ideologiilor şi n-o vom repune în termeni de spiritualitate, problema naţională va rămîne o primejdioasă "piatră de poticnire", pe hotarul mişcător dintre instinctualitatea oarbă şi demagogia populistă. De rezolvarea acestui impas istoric depinde în bună măsură latura seculară a acelei "păci a lumii" pentru care ne rugăm la fiecare Liturghie. "Politica" Bisericii, atîta cîtă i se cade, de aici ar trebui să înceapă...

Răzvan Codrescu

Recurs la ortodoxie, Editura Christiana

Cumpara cartea "Recurs la ortodoxie"

 

Nota:

Nichifor Crainic: "... naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu" (Ortodoxie şi etnocraţie, 1938; v. recenta ediţie îngrijită de C. Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 128-129).
 

• Patria - un altar de slujire si de jertfa
  Publicat in : Religie