Inţelepţirea părinţilor: până nu se căiesc şi nu-şi îndreaptă viaţa, nu pot să se apropie de Sfintele Taine, dar copiii lor primesc vindecare

In anul 1998, G.M. din Sombor a dat mărturie stareţului Mănăstirii Ostrog în scris, cu nume complet şi adresă:

„Am fost prima dată la Mănăstirea Sfântului Vasile în anul 1998. Am plecat cu fiica mea, care avea pe atunci 28 de ani. Nu auzisem niciodată înainte de marele nostru sfânt, Vasile de Ostrog. Am mers ca turişti, pentru că ne aflam în concediul de vară la Sutomore, iar fiica s-a gândit că ar fi ceva interesant de văzut, deoarece un cunoscut de-al nostru a spus că trebuie să mergem acolo. Pe drum am luat o femeie din Nikşici, care mergea des la mănăstire.

Fiica mea era bolnavă, o durea spatele, încât nu putea să se ridice (radiculită), iar eu am suferit mulţi ani de dureri nevindecate la oase, astfel că, timp de doi ani nu m-am putut mişca uneori.

Am sosit pe la Vecernie şi am stat până la finalul ei. După Vecernie, părintele slujitor a spus să se apropie cei bolnavi. Fiica mea a ieşit din biserică pentru că era timidă, iar nu pentru că se gândea că nu o ajută. Tovarăşa noastră de drum i-a spus unui monah că fata a ieşit şi trebuie să fie chemată pentru a veni să i se citească rugăciune lângă sfintele moaşte. Monahul a chemat-o, fiica a ascultat din evlavie, iar după rugăciunea citită pentru sănătate şi după ce a sărutat sfintele moaşte, fata a ieşit din biserică. Ea a observat cu uimire că poate sta drept şi nu o mai doare nimic. De atunci, niciodată nu a mai durut-o spatele de la radiculită, din cauza căreia suferise mult înainte.

La chemarea celor bolnavi de a se apropia, eu am mers împreună cu ceilalţi să ne atingem de sfintele moaşte. Le mai sărutasem o dată mai înainte, dar acum nu am putut, deoarece, spre marea mea mirare, racla s-a închis singură şi nu am putut nici măcar capul să-l ating! Monahul care se afla la sfintele moaşte a spus să mă ating de moaşte în alte două locuri, dar nu am putut face acest lucru şi am ieşit din Mănăstirea de Sus. După acest incident m-am gândit mereu la acest lucru, de ce Sfântul Vasile nu a permis să mă ating de moaşte, şi mi-am amintit cauza: acum doi ani fiica mea a fost la o vrăjitoare şi a adus acasă icoana Sfântului Vasile şi apă sfinţită de la Mănăstirea Ostrog. Fiica nu a folosit această apă, dar nici nu a aruncat-o împreună cu icoana spurcată. Intr-adevăr, toate acestea au stat la noi în comodă mai mult de un an. Când mi-am amintit, am aruncat din casă acea icoană şi apa sfinţită, asupra căreia făcuse farmece vrăjitoarea. Mi-am amintit şi altceva, din cauza căruia nu am putut săruta sfintele moaşte: venisem la locul sfinţit îmbrăcată necuviincios - în rochiţă de vară cu bretele, cu umerii goi şi cu capul neacoperit!

De ruşine, nu am putut povesti nimănui, nici fiicei, despre faptul că nu am putut săruta sfintele moaşte, doar am cumpărat de la Mănăstirea de Jos o carte despre Sfântul Vasile. Am început să postesc, să mă rog, ceea ce fac şi acum, şi după un an am venit din nou la Sfântul Vasile cu mare nădejde şi credinţă că de data aceasta va fi milostiv cu mine şi mă va lăsa să mă ating de cinstitele sale moaşte. Aşa s-a şi întâmplat. După doi ani de boală, m-am făcut sănătoasă mulţumită Sfântului părinte Vasile!

Aş mai dori să adaug faptul că atunci când am fugit din Croaţia, nu am luat nimic din apartamentul meu. Toate au rămas acolo, iar eu aveam multe icoane şi cărţi sfinte, care s-au înmulţit după ce am mers la Ostrog. Printre icoane era şi o icoană mare a Sfântului Vasile de Ostrog. Familia croată, care s-a instalat în apartamentul meu, mi-a returnat icoana dragă, iar asta reprezintă o adevărată minune. Icoana Sfântului meu drag şi scump se află acum din nou în casa noastră!"

Vindecarea unei catolice de consecinţele hemoragiei cerebrale

In anul 2003, Anna Cik, născută la 10 noiembrie 1949, din Bajmok, Voievodina, care era catolică, unguroaică, a mărturisit în scris, cu respect şi credinţă stareţului Mănăstirii Ostrog despre vindecarea săvârşită după rugăciunea la sfintele moaşte:

„In anul 1996 m-am îmbolnăvit. Medicii au constatat o hemoragie cerebrală, toată partea stângă a corpului a paralizat. Imi era foarte greu să mă mişc şi deja mă obişnuisem cu ideea că voi merge doar cu ajutorul cârjelor. Astfel au trecut trei ani grei.

In anul 1999, nepoata mea, Branka Emez, m-a convins să mergem împreună la Ostrog să ne rugăm Sfântului Vasile de Ostrog. Am acceptat cu greu, pentru că boala mea nu permitea să mă mişc normal, dar eu am sperat că Sfântul mă va ajuta. Tocmai această credinţă m-a adus la Sfântul, în ciuda distanţei mari.

După întoarcerea de la Ostrog s-a petrecut minunea şi am aruncat cârjele. Le ţin acum de suvenir - atârnă de perete şi îmi amintesc permanent de vindecarea mea minunată. Drept recunoştinţă adusă Domnului şi Sfântului Vasile de Ostrog, în fiecare an merg la Ostrog, pentru a mulţumi şi a mă ruga. Acum, în anul 2003, mă simt sănătoasă şi fac treabă pe acasă fără probleme.

Sunt recunoscătoare în principal organizatorului acestor pelerinaje la Ostrog, lui Dragan Komazeţ, din Stanişici, care a făcut posibile pentru noi aceste călătorii la Sfântul de la Ostrog şi a povestit multe minuni şi vindecări, care s-au petrecut zilnic în toate grupurile pe care le-a dus".

Sfântul vindecă un eterodox care a avut depresie şi îl salvează de la suicid

In scrisoarea din 10 mai 2002, adresată stareţului Mănăstirii Ostrog, Neţmeţkal ladranka cu soţul, Anton, din Tivat, mărturisesc următoarele:

„Soţul meu, Anton Neţmeţkal, a fost trimis în misiune în Libia cu detaşamentul său, Arsenal, în timpul războiului, în anul 1999. A stat acolo şase luni. S-a întors acasă pe 25 octombrie. A venit bolnav, în stare de depresie, slăbise 10 kg. în acea zi tristă, pe care nu o s-o uit niciodată, eu am plecat la serviciu, fiica noastră la şcoală, iar soţul meu în acest timp a dispărut fără urmă. Nu s-a întors acasă trei zile şi trei nopţi, până când l-am găsit abia viu lângă un detaşament de război, din orăşelul muntos Vremol. Era epuizat, flămând, şi, din cauze neînţelese, se împuşcase în cap. Se rănise cu trei zile în urmă, în a doua jumătate a zilei. El crezuse că nu va fi găsit niciodată. în spitalul din oraşul Risna, unde l-am dus, ni s-a spus că este paralizat şi se află în comă.

Fiica mea cea mică, Anna, a mers cu prietenul său la Ostrog de dimineaţă, în ciuda ploii torenţiale, pentru a se ruga pentru tată. Şi s-a petrecut o mare minune. Chiar în momentul în care fata se ruga, el şi-a revenit ia spital, şi nu a mai fost paralizat.

Despre toate acestea, imediat ne-a anunţat fiica cea mare de la spital, pentru că ea şi Anna aveau telefoane mobile. Eu, soţia lui Anton, nu pot descrie bucuria şi fericirea aflării acestei veşti! Mi-am spus în sine: «Mă voi duce la Sfântul Vasile cu Anton!» Am şi plecat cu soţul meu după trei săptămâni. Chiar el a condus maşina. Acum este complet sănătos, a revenit la o viaţă normală, suntem din nou împreună. îi doresc binele fiecărui om, după cum şi nouă Bunul Dumnezeu ne-a făcut atâta bine în viaţă!"

Sfântul luminează şi ajută

In anul 2001,1.D. din Belgrad a lăsat la Mănăstirea Ostrog următoarea însemnare:

„Am fost la Mănăstirea Ostrog prima dată acum trei ani. Atunci nu eram credincioasă, deşi eram botezată: nu mergeam la slujbe, nu mă rugam lui Dumnezeu şi nu posteam. în familia mea au apărut multe probleme - tata bea, mama se afla în depresie. Eu aveam probleme cu prietenul, care era narcoman, aveam probleme cu învăţătura şi cu fricile, care mă chinuiau.

După două-trei luni de la pelerinajul meu la Ostrog am avut un vis, care se referea la toată familia şi era legat de Sfântul Vasile. Camera strălucea de lumină şi eu m-am trezit speriată, pentru că nu înţelegeam ce putea însemna acest lucru.

In această vreme trebuia să dau un examen şi îmi era foarte greu să-l susţin, dar după rugăciunile făcute către Sfântul Vasile de Ostrog, s-a petrecut o minune - am avut examen cu un profesor excepţional de bun şi am dat înapoi biletul de examen pe care nu-l ştiam, fără a pierde, în acest fel, timpul degeaba. După acest vis, în care l-am văzut pe Sfântul Vasile, în familia mea au avut loc multe schimbări: tata a început să se vindece de patima alcoolului, iar mama a ieşit din depresie.

După un an, starea prietenului meu a început să se îmbunătăţească, am început să mergem la slujbe, dar am continuat să trăim în păcat şi certuri. Odată ne-am certat atât de tare, încât ne-am bătut, lovindu-l cu o cană care s-a spart. Aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de 12 mai (praznicul Sfântului Vasile). Inainte de praznic ne-am împăcat şi am mers la slujbă la biserica Vojdobaţka din Belgrad, am sărutat omoforul de episcop al Sfântului Vasile, care se păstrează acolo şi ne-am întors acasă. In această zi, ajungând acasă, am dat peste cioburile cănii sparte şi m-am tăiat. Rana a fost adâncă şi sângerândă. M-am gândit că trebuie să mă duc la medic să o coase, dar cel mai mult mă chinuia faptul că Sfântul Vasile nu mă mai apără. Am înţeles imediat că neîntâmplător, tocmai în această zi m-am împiedicat de cioburile acestei căni.

Cu durere, mi-am adus aminte de toate păcatele cele multe şi, dintr-odată, am simţit o căldură ciudată în piept, m-am întins pe pat, m-am uitat la rana sângerândă şi am văzut că ea treptat a început să se micşoreze şi să se cicatrizeze, astfel încât nu mai era nevoie să fie cusută. Toate acestea le-a văzut, şi prietenul meu, care, uluit în faţa minunii, a început să se închine.

De atunci, eu merg în mod regulat la biserică, mă rog lui Dumnezeu şi încerc să mă întăresc în credinţa ortodoxă. Slavă Sfântului Vasile, care prin rugăciunile şi minunile sale m-a ajutat atât de mult, a salvat familia mea, iar pe mine m-a îndreptat pe drumul drept în viaţa creştinească. Consider aceasta cea mai mare minune pe care Sfântul Vasile a săvârşit-o pentru mine şi familia mea, faptul că eu, păcătoasa, am început să trăiesc viaţa liturgică şi creştinească. Slavă şi mulţumire pentru toate lui Dumnezeu şi Sfântului Vasile!"

Mila neaşteptată a Sfântului faţă de un tânăr pierdut

In iulie 2002, Boian Kalem din Novi Sad a trimis stareţului Mănăstirii Ostrog o scrisoare, în care mărturiseşte despre următoarele cazuri de vindecare:

Primul caz
„Doamne ajută! Mă numesc Boian, am 27 de ani. Minunea despre care vreau să scriu s-a petrecut cu mine după pelerinajul făcut la locurile sfinte ale Ortodoxiei, din Moracea, Daibabe, Ostrog, Ţetinie şi Mileşeva, în intervalul 28-31 octombrie 1999. Pentru a se înţelege ce s-a întâmplat, trebuie să povestesc pe scurt viaţa mea, împărţind-o în două perioade. Prima parte cuprinde tot ce am făcut şi cum am trăit până să merg în pelerinaj, iar a doua, tot ce am început să fac după pelerinaj.

M-am botezat în anul 1995. Nu credeam în Dumnezeu şi nu doream să mă botez. Am făcut asta de dragul mamei mele, care îşi dorea foarte mult acest lucru. Am început să beau băuturi alcoolice de la vârsta de 16 ani. In general, pentru mine nu era important în ce zi sau la ce oră din zi mergeam cu colegii să luăm un pahar. Pentru a arăta în ce stare mă aflam atunci, citez pe o cunoştinţă de-a mea, care m-a întrebat: «Eşti cândva treaz?» Asta credea ea despre mine şi despre tovarăşii mei. Dacă amesteci alcoolul cu narcoticele, iar cea mai mare parte din zi eşti deconectat şi nu îşi aminteşti cele petrecute seara trecută, cum poţi numi această stare?

Noaptea şi dimineaţa de dinaintea călătoriei am petrecut în băutură. Trebuie spus că bunica mea cea adormită, Miliţa (cine doreşte, să o pomenească la rugăciuni), întotdeauna spunea: «Să te ajute Sfântul Vasile de Ostrog!» M-am dus doar din interes pur turistic, gândind că nu se ştie când mai apare posibilitatea de a vizita Ostrogul.

Şi iată-mă la Ostrog. Mă aflu lângă moaştele Sfântului Vasile. Unul dintre pelerini a cerut să i se citească rugăciuni pentru sănătate. Monahul care se află lângă moaştele Sfântului a citit rugăciuni pentru toţi cei prezenţi. Când am coborât la arhondaricul mănăstirii, i-am propus prietenului să bem bere, dar am băut berea atât de mult dorită de mine doar după întoarcerea de la Ţetinie, unde, după un post de şapte zile (din şapte zile din acest post, eu trei seri la rând am fost beat şi am luat narcotice), am primit Sfânta împărtăşanie. Berea, pe care am băut-o atunci, nu mi-a adus nicio mulţumire. Când m-am întors la Novi Sad, am trecut în drum pe ia Mănăstirea Mileşeva, unde ni s-a relatat despre Înfricoşata Judecată, şi aici am ascultat pentru prima dată cu atenţie despre Dumnezeu, despre fericirea veşnică şi muncile cele veşnice.

La 1 noiembrie 1999, după o discuţie cu părinţii şi aflându-mă tot sub influenţa pelerinajului, mă aflam singur în camera mea. Deodată, am simţit cum o căldură minunată se revarsă în trupul meu. M-am uitat la icoana Sfântului Vasile şi am început să plâng. Din acea zi, am urât alcoolul şi narcoticele cu o hotărâre inexplicabilă, de parcă nu ie folosisem niciodată! Am început să merg în mod regulat la slujbe, să postesc, să trăiesc o viaţă bisericească după poruncile lui Dumnezeu. Am înţeles că Dumnezeu există. Starea în care mă aflam se aseamănă cu aceea descrisă în discuţia dintre Sfântul Serafim de Sarov şi Motovilov, pe care mi-o amintesc:
«- Ce simţi? - m-a întrebat părintele Serafim.

- Mă simt neobişnuit de bine, a răspuns Motovilov.

- Dar cum, bine? De fapt, ce este asta7

- Simt o asemenea linişte şi pace in suflet, încât nu pot descrie în cuvinte.

- Ce simţi?

- O dulceaţă neobişnuită.

- Ce mai simţi?

- O bucurie neobişnuită in inimă.

- Ce căldură? Iată, noi stăm în pădure, este iarnă, în jur este zăpadă, vântul bate neîncetat... Ce căldură poate fi aici?

- O căldură ca în baie, când intri în baia de aburi».

Această stare a durat mai mult de o jumătate de oră".

Al doilea caz
„Era vara anului 2000. Deja de mulţi ani încercam să mă las de fumat, dar nu puteam deloc. Am hotărât să merg la Ostrog pentru a mă ruga Sfântului Vasile să mă izbăvească de acest viciu. După ce preotul Vasile mi-a citit o rugăciune, am rămas la arhondaricul mănăstirii timp de trei zile. In timpul acestor trei zile, nu am simţit nicio dorinţă, nici gând să aprind ţigara, rămânând doar amintirea că am fumat cândva. Apoi, am uitat cu totul de ţigări".

Al treilea caz
Acest caz nu este legat direct de Sfântul Vasile, dar mi se pare interesant să îl descriu. Ştiu că nu este bine să crezi în vise, şi într-adevăr, nu le dau atenţie, însă acest vis este chiar deosebit: mă aflam într-o staţie auto, alături de mine era o fată, iar prin faţa mea a trecut un preot. M-am gândit că trebuie să iau binecuvântare de la părinte, pentru ca fata să nu creadă că sunt un ciudat. Şi astfel, am cerut binecuvântare. Preotul s-a uitat la mine, a zâmbit frumos şi m-a binecuvântat cu o cruce de argint, care era împodobită cu pietre roşii.

M-am trezit cu un sentiment minunat în suflet, în acea zi am cumpărat ziarul Svetigora, nr. 101, şi la pagina 47, în colţul stâng de jos, am văzut acea faţă duhovnicească, de la care am luat binecuvântare în somn - era egumenul adormit de la Ostrog, părintele Lazăr. Când am văzut fotografia, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Trebuie spus că nu l-am cunoscut niciodată pe părintele Lazăr şi nu l-am văzut (nici pozele sale în ziare, nici la televizor). Când am auzit că a murit, am început să îl pomenesc cu celelalte rude adormite ale mele.

Dacă publicaţi scrisoarea mea, vă rog să introduceţi şi această rugăciune mică:

Doamne, pomeneşte întru împărăţia Ta, pentru sănătate, pe Slobodan, Danila, Olia, Sretena, Djurdjunka şi Boian şi pe adormiţii robii tăi - Damian, Milka, Buiadina, Zagorka, Nevenka. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfântului Vasile de Ostrog, să fie păzită şi să sporească obştea Ostrogului".

Fragment din cartea "Sfantul Vasile de Ostrog - minuni contemporane", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sfantul Vasile de Ostrog - minuni contemporane"

 

• Sfantul Vasile de Ostrog
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Manastirea Ostrog
  Publicat in : Biserica in lume