Memorii. Martorul Orei 25

Memorii. Martorul Orei 25 Mareste imaginea.

Calea aspra ce duce la stele

E 30 iunie 1936. Am 20 de ani. Sosesc la Bucureşti cu trenul, venind de la Cernăuţi. Oraşul din nordul României, unde am terminat ieri, 29 iunie, al optulea şi ultimul an al liceului militar. Am respectat angajamentul faţă de tata. Am terminat şcoala. Şi de aici înainte sunt liber.

Am venit la Bucureşti fără să mă opresc măcar la Petricani. Am inima grea, căci nu mi-am revăzut părinţii, desigur. Mâhnirea mea e mare. Dar mi-am jurat mie însumi să nu mă întorc acasă înainte de a deveni un poet vestit. Sunt sigur că aceasta nu va mai dura.

E ora şapte dimineaţa şi am călătorit întreaga noapte. E nespus de cald. Bucureştiul e un oraş rău aşezat. E construit pe o câmpie tristă, departe de munte, departe de un mare fluviu. Un loc care e departe de toate. Clima e apăsătoare şi excesivă. Un râu traversează, e drept, oraşul, de la un capăt la altul. Aceasta nu-i ajută pe orăşeni să respire mai bine. Râul se numeşte Dâmboviţa. E un nume ce înseamnă, după câte se spune, „râul stejarilor”. Dar nu e nici un stejar pe malul acestui râu. Cântecul popular spune: „Dâmboviţă, apă dulce, cin-te bea, nu se mai duce...” Cuvinte mincinoase. Apa Dâmboviţei nu e nici curată, nici dulce. Dimpotrivă, e murdară, verzuie şi urât mirositoare. Ca râul să nu contamineze oraşul cu apele sale nesănătoase şi urât mirositoare, a fost acoperit cu plăci de beton. Dâmboviţa străbate astfel Bucureştiul ascunsă sub asfalt, precum apele fetide ale canalelor.

Ideea de a construi capitala României aici, unde se află acum, nu le-a trecut vreodată prin cap înaintaşilor noştri. Ei au fost obligaţi să facă aceasta împotriva voinţei lor şi împotriva bunului simţ. Capitala României a fost mereu în centrul ţării noastre, care e rotundă ca discul lunii pline. Nemuritorii îşi aveau capitala lor la Sarmisegetuza şi romanii la Alba Iulia. Intotdeauna în centrul ţării. Mai târziu, capitala a fost la Curtea de Argeş şi la Târgovişte. Oraşe situate la munte, pe malul râurilor cu apă cristalină şi înconjurate de păduri dese.

Bucureşti -„Oraşul bucuriei” - nu era altădată decât un oraş neînsemnat. Nimeni nu bănuia că va deveni, într-o zi, capitală. Acest mic sat părea chiar să nu aibă nici o şansă să ajungă vreodată un oraş. Destinul său era de a rămâne un sat neînsemnat, pierdut în vârtejurile de praf ale câmpiei. Dar turcii, după cucerirea Constantinopolului şi a întregului Imperiu Bizantin, vor ocupa şi Balcanii. Vor trece îndată la nord de Dunăre. România a fost şi ea ocupată de otomani.

Turcii, ca toţi cuceritorii islamici - originari din stepe şi din deşerturi -, erau înspăimântaţi de copaci. Peste tot pe unde ajungeau, puneau pădurile la pământ.

Inainte de cucerirea musulmană, Persia, ţările din Orientul Mijlociu, Maghrebul, Grecia şi Spania erau acoperite de păduri dese. Musulmanii le-au ras de pe faţa pământului. Toate pământurile cucerite vor fi prefăcute în deşert. Cât vezi cu ochii nu mai întâlneai nici un copac în aceste ţări. Pământul era pustiu ca deşertul Arabiei.

Inalţii demnitari ai Sublimei Porţi Otomane, care veneau în fiecare an în România ca să ridice tributul, nu se simţeau niciodată în siguranţă. Oraşele româneşti erau construite la munte şi înconjurate de păduri. Vor ordona românilor să-şi construiască capitala lor la câmpie, la marginea stepei Bărăganului, ca să nu mai vadă copaci şi păduri ameninţătoare când veneau aici. Aşa a devenit Bucureştiul capitala României. La porunca cuceritorilor otomani.

Cunoşteam Bucureştiul. Il vizitasem mai înainte, cu ocazia concursului de excelenţă al Tinerimii române, când recitasem una dintre poeziile mele la statuia lui Mihai Viteazul. De acum înainte, trebuia să trăiesc aici în permanenţă. Poetul României trebuia să trăiască în capitală. Ca regele. Ca toţi cei care au misiunea de a se adresa poporului întreg. Sfântul Petru, când a primit misiunea de a evangheliza lumea, s-a instalat la Roma, în capitala lumii, pentru a fi auzit de toate naţiunile pământului. Nu puteam să aleg un alt loc. Trebuia şi eu să trăiesc în capitală. Căci hotărâsem să devin poetul poporului meu.

Sunt îmbrăcat tot în uniforma de elev a liceului militar. Tot ceea ce am, tunica mea, pantalonii, încălţămintea, cămaşa şi chiar batista din buzunar, totul aparţine Ministerului de Război. Nu am decât o mică valiză a mea. E „valiza de tren a mamei”. Aceeaşi pe care o folosisem când am mers la Chişinău ca să dau examenul de admitere. Mama mi-a dăruit-o. In valiză sunt adunate manuscrisele poeziilor mele, un săpunel, un prosop, un aparat de ras şi o cutie de cremă de bocanci. O altă cutie, cu o pastă, pentru a face nasturii strălucitori. Obiectul cel mai important în valiza mea e manuscrisul cărţii Viaţa de toate zilele a poetului. O selecţie din cele mai bune poezii ale mele pe care voiam să le public cât mai curând cu putinţă. Va fi prima mea lucrare tipărită.

Nu am nici o rudă şi nici un prieten la Bucureşti. Nimeni care să mă primească, să mă găzduiască şi să mă ajute. Sosesc astăzi la Bucureşti ca un atlet ce coboară în arenă. Singur. Mi se pare normal, căci cine m-ar putea ajuta din afară? Nimeni nu poate ajuta un campion care a coborât deja în arenă pentru luptă. Totul depinde de valoarea lui. Prietenii, părinţii, protectorii nu-i ajută la nimic. Atletul va fi clasat după propriile merite. După propriile lui performanţe.

La Judecata de pe Urmă omul se va prezenta fără bagaje şi fără vreun însoţitor. El singur. Şi va fi judecat după biruinţele şi înfrângerile pământeşti. La liceul militar am fost antrenaţi pentru competiţie. Pentru luptă. După anumite examene, ni se cerea să ne notăm noi înşine. Fiecare elev îşi dădea lui însuşi nota pe care credea că o merita. Şi nota pe care noi ne-o acordam nouă înşine nu era niciodată superioară celei pe care ne-o dădeau profesorii noştri, ofiţerii noştri ori colegii noştri de clasă. Eram obişnuiţi să ne apreciem noi înşine la propria noastră valoare.

Sunt conştient că viaţa mea, la Bucureşti, va fi dificilă şi aspră. N-am nici un ban, n-am nici o promisiune de ajutor de nicăieri. Ţelul meu este să ajung un poet vestit. Nu e vorba de o aventură.

N-am fost niciodată un aventurier. Mă cred mult prea realist, căci realismul consistă în a te baza doar pe propriile forţe şi pe propria valoare. In multe domenii se întâmplă cu totul altfel. Dar sunt căi pe care nu le poţi parcurge decât singur. Căile strâmte, unde nu este loc pentru însoţitori, asemănătoare potecilor din munţii prăpăstioşi, care nu sunt accesibile decât unui singur om. Trebuie să le urci pe de-a-ntregul singur, fără nici un ajutor dinafară. Drumul crucii lui Hristos era şi el un drum singuratic. Calea pe care merg poeţii este asemănătoare. Sfinţenia şi gloria poetică se câştigă printr-o luptă solitară, corp la corp.

Ştiu că voi suferi eşecuri, înfrângeri sângeroase, dar voi fi singurul vinovat pentru asta. Un atlet care nu dobândeşte cununa pe stadion nu poate să se învinuiască decât pe sine însuşi. Din cauza imperfecţiunilor el a eşuat. Sunt pregătit să fac faţă oricărui eşec. După fiecare înfrângere, mă voi retrage departe de stadion ca să mă perfecţionez. Să mă autodepăşesc. Iar când voi apărea din nou, voi face mai bine de fiecare dată. în ziua în care voi fi desăvârşit, voi dobândi cununa strălucitoare de poet al României. Aceasta nu depinde decât de mine. De capacitatea mea de sacrificiu. De răbdarea şi tenacitatea mea. Poezia este un dar din înalt. Precum preoţia. Am primit acest dar şi-l voi folosi cât mai bine. îl voi înmulţi ca lucrătorul din Evanghelie, care la întoarcerea stăpânului s-a apropiat de el şi i-a adus cei zece talanţi spunând: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.”

Iau tramvaiul ce trece prin faţa gării şi cobor la Halele din Bucureşti, pe cheiul Dâmboviţei. O iau pe jos pe strada care urcă pe dealul Patriarhiei. Palatul patriarhal se află pe această colină, alături de cel al Adunării Naţionale. In acest palat al Adunării Naţionale, pe 8 decembrie 1920, un agent sovietic a pus o bombă pentru a-l ucide pe regele nostru.

Din vârful colinei se vede întreg oraşul. Mă opresc aici ca să contemplu pentru o clipă capitala ţării mele. Apoi sun la uşa Patriarhiei. O uşă grea de fier înconjurată de ziduri de piatră, groase. Portarul îmi deschide. E un fost soldat ce poartă încă bocanci şi pantaloni militari cu care a făcut războiul. E un ţăran din Transilvania, înalt de statură, cu chipul osos şi trupul uscăţiv. In spatele lui stă soţia acestuia. La fel de înaltă ca şi el. Cu părul de culoarea cânepei, cu chipul alungit, cabalin. Se uită la mine amândoi fără să mă întrebe ce vreau. Sunt plini de admiraţie văzându-mi uniforma. N-au văzut niciodată Vulturi regali în uniformă. La Bucureşti nu există liceul militar. Sunt plini de admiraţie şi surprinşi. Primesc sute de vizitatori în fiecare zi, dar n-au deschis niciodată uşa Patriarhiei unui Vultur regal. Din această cauză, se uită la mine de parcă aş fi o nălucă. In acelaşi fel în care Avraam şi Sarra trebuie să se fi uitat la cei trei îngeri, în seara când ei au bătut la uşa lor.

- Vreau să vorbesc cu părintele diacon Cosma, am spus.

- Părintele Cosma a plecat aseară în concediu, bunul meu domn. E la Mănăstirea Neamţ. Va rămâne acolo două luni. Nu se va întoarce decât în septembrie.

Am dus mâna la cozorocul chipiului meu, mulţumindu-i. Eram gata să plec. Dar portarul şi soţia sa doreau să mă mai reţină încă un moment. Aveau chef să stea de vorbă cu mine. Să mă privească. Să afle cine sunt şi de unde veneam.

- Nu vreţi să staţi de vorbă cu altcineva?, a întrebat portarul.

I-am recunoscut accentul. Era din Transilvania. Putea să fi fost originar din satul patriarhului Cristea. Când a fost ales patriarh, înaltul ierarh a adus la Patriarhie oameni născuţi în ţinutul său.

- Nu-l cunosc decât pe părintele diacon Cosma, am răspuns. Nu cunosc pe nimeni la Patriarhie.

- Sunteţi, desigur, o rudă a părintelui Cosma, nu-i aşa?

- Nu, nu sunt rudă cu el.

- Părintele Cosma e un om deosebit, a spus portarul.

Ii părea rău că nu sunt rudă cu el. A adăugat:

- Părintele Cosma e cel mai bun om dintre toţi. Are un glas de aur. Când îl auzi cântând, ţi se pare că e un înger din cer ce a coborât în catedrala noastră. Dar de ce vă spun toate acestea dumneavoastră? Il cunoaşteţi pe părintele diacon mai bine ca mine... Sunteţi prieteni, nu-i aşa?

- Nu, am spus. Nu-l cunosc foarte bine. Nu l-am întâlnit decât o singură dată. Şi abia dacă am vorbit. Era student pe atunci. A venit cu corul „Ion Creangă” din Humuleşti ca să cânte la biserica din satul nostru de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Era logodit cu fiica învăţătorului din Humuleşti, care conducea corul. Am aflat că a ajuns diacon şi că e la Patriarhie. Când l-am cunoscut, şovăia între cele duhovniceşti şi a deveni cântăreţ la operă. I se oferea un salariu nemaipomenit dacă ar fi fost de acord să devină tenor la operă. Dar, până la urmă, s-a căsătorit cu domnişoara Veronica Bancea şi a devenit diacon...

- O cunoaşteţi atunci şi pe doamna preoteasă Veronica, soţia sa? Ea e acum profesoară de matematică la un mare liceu din apropiere. Are eleve mai mari decât ea. Căci e măruntă şi firavă buna preoteasă Veronica. O cunoaşteţi deci şi pe ea? Pe buna şi micuţa doamnă Veronica?

- Pe ea o cunosc mai bine, am spus. Eram vecini. Căci tata e preot la Petricani. Un sat ce se află la cinci kilometri depărtare de Humuleşti.

- Tatăl dumneavoastră e preot?, a întrebat soţia portarului.

E plină de admiraţie. Insistă:

- Veniţi acum direct de-acasă? Văd că aveţi o valiză în mână.

- Vin direct de la gară, am spus. Am călătorit toată noaptea. Nu vin de la Petricani. Vin de la Cernăuţi. Ieri a fost ultima zi de şcoală. Tocmai am terminat liceul militar.

- Aţi călătorit toată noaptea, domnule dragă?, a exclamat soţia portarului. Trebuie să fiţi frânt de oboseală. Nimic nu e mai obositor decât trenul. Când am venit de la Sibiu, am dormit o zi întreagă. Atât eram de obosiţi. Călătoria cu trenul îţi rupe oasele şi-ţi zdruncină toate măruntaiele... Intraţi dar la noi, în odaie! Să vă odihniţi o clipă. Nu staţi în picioare după o noapte de călătorie cu trenul... O să vă servesc cu o ceaşcă de cafea.

Cobor treptele de piatră. Odaia portarului e la subsolul Patriarhiei. E o cameră foarte mare. Podeaua e de ciment. Zidurile sunt de piatră. Un pat de fier. La mijloc, o masă de lemn nerindeluit şi trei scaune. Un dulap. O icoană cu o candelă aprinsă. Fereastra dreptunghiulară are bare groase de fier. E în partea de sus a peretelui. Foarte aproape de tavan. E la înălţimea trotuarului şi, din cameră, se văd asfaltul şi încălţările oamenilor ce trec pe stradă. Doar încălţările. Odaia e în semiîntuneric. înăuntru e răcoare. Se simte mirosul de piatră umedă. Ca în beciuri. Imi împing un scaun şi mă invită să iau loc. Soţia portarului aprinde cu mare greutate o lampă de gătit cu petrol pentru a-mi pregăti cafeaua. Soţul ei ia un alt scaun şi se aşază în faţa mea cu coatele pe masă. Imi pune întrebări. Din când în când, soţia lui, în spatele meu, aplecată peste lampa cu petrol, mă asaltează şi ea cu întrebările. Vor să ştie totul despre mine.

Le povestesc că ieri am terminat cea de-a opta şi ultima clasă de şcoală. Că sunt mândru de asta. Că mă simt eliberat, căci a fost foarte greu. Că la început, în 1928, la examenul de admitere, am fost două mii de candidaţi şi că ieri, după opt ani, nu mai eram decât nouă, cei care am terminat. A fost o selecţie cruntă. O lege de fier. Le-am spus că acum am sosit la Bucureşti ca să mă înscriu la Facultatea de Filosofie şi să mă consacru pe de-a-ntregul poeziei.

- Sunteţi poet?, a întrebat portarul.

E încă şi mai plin de admiraţie decât atunci când îmi contempla uniforma. Mai plin de admiraţie ca atunci când i-am spus că tatăl meu e preot ori că dintre cei două mii de candidaţi doar nouă am reuşit să terminăm liceul militar.

Portarul şi soţia sa sunt oameni simpli. Ţărani. Sunt la oraş de puţină vreme. El a luptat în Transilvania pentru eliberare şi unirea cu România. Când unul dintre conducătorii săi, monahul Miron Cristea, a devenit patriarh, acesta l-a adus la Bucureşti cu soţia sa şi i-a dat această meserie de portar la Patriarhie. Dar ei au rămas ţărani autentici. Din această cauză sunt surprins de admiraţia lor pentru poeţi. Căci nu este propriu ţăranilor să-i admire pe poeţi. Dar pentru ei, a fi poet e o demnitate mai mare încă decât cea de episcop, ministru ori general. Poetul este titlul suprem de glorie. E prima oară când văd aceasta. în general, când te prezinţi ca poet, eşti privit cu ironie, cu un surâs pe buze. A fi poet nu este niciodată luat foarte în serios. La gazdele mele întâlneşti însă o reacţie contrară. Nimic nu li se pare mai important decât a fi poet... Soţia lasă lampa cu petrol şi ia loc la masă în faţa mea. Lângă soţul ei. Mă privesc amândoi cu ochi mari. Plini de admiraţie.

- Da, sunt poet, le-am spus. Sunt un tânăr poet. Nu am cucerit încă gloria, dar o voi cuceri. Chiar pentru aceasta am venit la Bucureşti.

- Sunteţi deci poet!, a exclamat portarul. Poet ca Octavian Goga. Il cunoaşteţi pe Excelenţa sa Goga? Bineînţeles că-l cunoaşteţi. Sunteţi poet la fel ca el...

- Ii cunosc toate poeziile lui Octavian Goga. Cele mai multe dintre ele le ştiu pe de rost. Dar pe el nu-l cunosc personal. Nu încă. Insă, în curând, ani să fac cunoştinţă cu el. Desigur. Am întâlnit deja aproape pe toţi marii poeţi. Tudor Arghezi, de pildă, mi-a scris de mai multe ori la liceul militar... Scrisori foarte frumoase.

Continui să povestesc citând nume de scriitori celebri. Dar portarul şi soţia lui nu mă mai ascultă. Mă privesc cu admiraţie. Faptul că sunt poet ca şi Octavian Goga le e îndeajuns. Nu mai au nevoie de nimic. Pentru ei deţin cea mai înaltă demnitate din câte există...

Portarul şi soţia sa sunt din Transilvania. E provincia de apus a ţării noastre, cea mai curat românească. Românii din Transilvania au suferit mai mult decât cei care trăiau sub ocupaţie otomană. Căci în Transilvania s-au făcut tentative de a-i deznaţionaliza. Au luptat vreme de veacuri, fără încetare, pentru a-şi păstra limba şi credinţa lor ortodoxă. Au plătit un preţ greu pentru rezistenţa lor. Pământul Transilvaniei e plin de martiri. Unii au suferit supliciul tragerii pe roată, în pieţele publice, ca Horia, Cloşca şi Crişan.

Unul dintre conducătorii de prestigiu ai rezistenţei româneşti din Transilvania e marele poet Octavian Goga. El a cunoscut închisoarea, lanţurile, surghiunul. La fel ca sfinţii martiri. La fel ca Sfântul Petru şi Sfântul Pavel. N-a fost cruţat de nimic. După victorie, a primit toate onorurile. Era poetul unităţii naţionale şi al eliberării. Poeziile lui figurează în toate manualele şcolare. Elevii, de la un capăt la altul al ţării, le învaţă pe de rost. Poeziile sale au fost puse pe note şi se cântă la toate festivităţile, la toate sărbătorile populare. Numele lui Octavian Goga e celebrat în toate sălaşurile. Statuile lui Goga sunt aşezate în pieţele publice. încă din viaţă, numele lui a fost dat străzilor, şcolilor, vapoarelor. El e poetul naţional al românilor.

De fiecare dată când Octavian Goga vine la Patriarhie să facă o vizită fostului camarad de luptă şi de închisoare, Miron Cris- tea, care a devenit patriarh, acesta îl primeşte cu protocolul rezervat monarhilor şi eroilor naţiunii. Preafericirea sa Miron Cris- tea îl primeşte pe poetul Octavian Goga în pragul catedralei îmbrăcat în odăjdiile sale, iar corul Patriarhiei intonează imnuri de glorie în cinstea poetului. La fiecare vizită la Patriarhie covorul roşu este întins la picioarele poetului, pe scară şi pe toată lungimea curţii, până la uşa de la intrare. Octavian Goga a fost în mai multe rânduri ministru şi este unul dintre principalii consilieri ai regelui.

Pentru portar şi pentru soţia sa, ca pentru toţi ţăranii din Transilvania, a fi poet înseamnă a fi la fel ca Octavian Goga. Poporul nu cunoaşte un alt poet. Poezia e Octavian Goga. A fi poet înseamnă a fi martir ca Goga. A fi suferit lanţuri, temniţă, surghiun. A fi poet înseamnă a fi eliberatorul poporului român. A fi poet înseamnă să deschizi porţile închisorilor, să suprimi graniţele nedrepte şi nelegiuite. A fi poet înseamnă, pentru ţăranii din Transilvania, a fi apropiat al patriarhului şi consilier al regelui.

Portarul şi soţia sa mă privesc fix. Toată gloria poetului naţional Goga, gloria poetului martir, a poetului eliberator, e proiectată asupra mea. Gazdele mele mă identifică cu el. Pentru că sunt poet. Şi pentru că ei nu cunosc altă poezie decât a lui. Portarul şi soţia sa, privindu-mă, cred că într-o zi mi se va aşeza şi mie covorul roşu la picioare pentru a-l întinde în curte, că voi fi primit la fel ca poetul Goga de patriarhul îmbrăcat în odăjdii. Că se vor cânta imnuri în cinstea mea. Căci toate acestea înseamnă pentru ei a fi poet.

- Tatăl Excelenţei sale Octavian Goga e şi el preot. La fel ca tatăl dumneavoastră, a spus portarul. E preot la Răşinari, un sat foarte frumos de lângă Sibiu. Are o biserică nespus de frumoasă. Satul dumneavoastră şi biserica părintelui dumneavoastră sunt şi ele foarte frumoase, nu-i aşa?

- Da, am spus, Petricaniul e foarte frumos. Şi biserica tatălui meu e şi ea o biserică foarte frumoasă şi mică, de lemn...

- Păcat că părintele diacon Cosma a plecat chiar în ajunul vizitei dumneavoastră şi că nu puteţi să staţi de vorbă cu el! Când va auzi că l-aţi căutat, o să-i pară rău că nu l-aţi găsit. Căci aveaţi, desigur, să-i spuneţi lucruri importante... Aşa e?

- Nu atât de importante pe cât credeţi, i-am spus. Voiam să-l întreb pe părintele diacon Cosma dacă n-aş putea să locuiesc la Patriarhie o vreme...

Gândul mi-a venit în minte chiar când am coborât din tren. Mi-am amintit că Tudor Arghezi. maestrul meu. când se afla în dificultate, în tinereţea sa, fără adăpost şi mâncare, a fost primit de mitropolitul primat al României, care i-a dat o chilie aici la Patriarhie ca să-şi poată scrie operele sale în linişte... Şi Tudor Arghezi a scris cele mai bune poezii aici, la palatul patriarhal din Bucureşti... Voiam să-i cer părintelui Cosma aceeaşi favoare: să-mi îngăduie să locuiesc aici până ce voi putea să mă înscriu la facultate şi să aflu un loc la căminul studenţesc. Dar pentru că nu e aici, am să caut în altă parte. Căci adăposturile nu lipsesc. Mai ales când e vorba de unul provizoriu.

- N-aveţi unde sta la Bucureşti?, s-a mirat soţia portarului. Şi unde o să dormiţi în noaptea asta, dacă n-aveţi nici un adăpost?

- Nu ştiu încă, am spus. De-abia am sosit. De nici două ore. Mă gândeam că părintele Cosma îmi va găsi un loc la Patriarhie.

Portarul schimbă o privire cu soţia sa. Aceasta se ridica şi spune:

- Avem aici, la subsol, ca portari, două camere. Nu ne trebuie decât una. Cealaltă e goală. Nelocuită. Dacă vă convine, puteţi să dormiţi aici o vreme. Provizoriu.
I-am urmat pe portar şi pe soţia sa pe culoarul cu ziduri de piatră. Au deschis o uşă. Mi-au arătat o cameră. Identică cu a lor, dar complet goală. Ca un beci. Cu o fereastră cu zăbrele. Printre zăbrele se vedeau încălţările oamenilor ce treceau pe trotuar.

- O să vă aşezăm aici un pat, a spus soţia portarului. Nu puteţi rămâne în noaptea asta pe stradă. Sunteţi foarte tânăr. Bucureştiul e un oraş periculos, depravat. Trebuie să rămâneţi aici până ce găsiţi o locuinţă.

- Am să vă plătesc chirie, am spus.

Eram în culmea fericirii. Am adăugat:

- Cinci sute de lei pe lună vă convine? N-aş putea să vă dau mai mult. Vă dau imediat o sută de lei... Şi am să vă dau restul înainte de sfârşitul lunii...

- Nu putem să vă închiriem camera, a spus soţia portarului. N-avem dreptul. E strict interzis. Dacă se află cândva, vom fi daţi afară.

- Nimeni nu va şti, a spus portarul. De altfel, e provizoriu.

Toţi banii mei erau o sută cincizeci de Iei. Am strecurat o sută de lei în mâna femeii. Nu i-a refuzat. Chipul i s-a luminat. Cum ar fi fost luminat de un proiector. Un ţăran nu refuză niciodată banii. Cel care refuză banii nu este ţăran. Au respect pentru materie. De fiecare dată când cheltuie banii, ţăranii se simt vinovaţi. Să cheltui e un păcat.

Eram în culmea fericirii: aveam o casă. O găsisem în nici două ceasuri după sosirea mea la Bucureşti. Hebdomadarele Cuvântul liber şi Adevărul literar îmi plăteau trei sute de lei pentru fiecare poezie. Sper că îmi vor lua mai multe în această seară. Voi da patru sute de lei portarului şi-mi vor rămâne destui bani pentru a mă crede bogat.

Ajut portarul şi pe soţia sa să-mi instaleze patul. Mă spăl într-un lighean de fier cu apă rece. Apoi mă culc şi adorm fericit. Mă trezesc la ora cinci după-amiază şi mă pregătesc să ies. Portarul şi soţia sa intră în camera mea. Aşteptau de multă vreme să mă trezesc.

- Vreţi să ieşiţi?, s-a mirat portarul. E prea târziu. N-o să aveţi timp să vă întoarceţi, căci noi închidem la ora şase, ca la toate mănăstirile. închiderea se face la apusul soarelui. Dintotdeauna. E interzis să se deschidă cuiva înainte de a doua zi, la răsăritul soarelui. Aşa e disciplina monahală. Patriarhia e mănăstire. Cu reguli stricte.

- Trebuie să ies, trebuie să mă întâlnesc cu directori de ziare.

- O să-i vedeţi mâine, în timpul zilei, de ce seara?

- Directorii de ziare vin la redacţie după ora şapte seara, i-am explicat, nu înainte.

- In timpul zilei, redacţiile sunt goale. Ziarele sunt tipărite noaptea. Apar la cinci dimineaţa.

Portarul se uită la soţia sa. Işi fac semne unul altuia. In fine, cad de acord.

- Astă-seară, în mod excepţional, vă voi aştepta ca să vă deschid. Puteţi să mergeţi. Insă doar astă-seară. In mod excepţional.

Portarul şi soţia sa m-au aşteptat îmbrăcaţi până seara târziu. Ca să-mi deschidă. M-au însoţit până în camera mea. Erau bosumflaţi. Ostili. M-au întrebat despre petrecerea timpului meu. Despre numele persoanelor pe care le întâlnisem. Au mers să se culce şi au vorbit mult timp între ei înainte să adoarmă. Nu erau convinşi întru totul că le povestisem întreg adevărul. Mă suspectau de tot felul de lucruri rele.

A doua zi, seara, m-au aşteptat din nou, amândoi, pentru a-mi deschide uşa grea. Au venit împreună în întâmpinarea mea. Erau, cu siguranţă, hotărâţi să-mi ceară să plec.

CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

Fragment din cartea "MEMORII - MARTORUL OREI 25"; Editura Sophia

Cumpara cartea "MEMORII - MARTORUL OREI 25"

Pe aceeaşi temă

20 Iunie 2017

Vizualizari: 1020

Voteaza:

Memorii. Martorul Orei 25 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE