Căsuţa de poveste
Eram un prost ucenic. Ascultam cu atenţie cuvintele pline de înţelepciune ale învăţătorilor mei. învârteam filmul de multe ori la montaj, încercând să intru în lumea lor tainică şi să aflu răspunsuri la întrebările mele. Astăzi, după mulţi ani, ţin minte vorbele lor pe de rost. Problema constă în aceea că eu ascultam, eram emoţionat până la lacrimi, dar nu încercam să pun în practică sfaturile lor. Grijile zilnice mă sufocau tot mai mult, lăsându-mi din ce în ce mai puţin timp pentru cele cereşti. Era mai important să-mi fac cuibul, să hrănesc şi să îmbrac familia pentru care eram responsabil. Trebuia să învăţ să dau din coate pentru a-mi face drum prin talciocul hapsân şi plin de oameni al vieţii. Trebuia să învăţ vicleniile, linguşelile, locurile vizibile, să scriu şi să filmez pentru bani, nu pentru a crea o lume a mea. Trebuia să pictez biserici nu pentru a atinge cu inima frumuseţea dumnezeiască, ci pentru a primi mai mulţi bani.

Desigur, încercam să nu decad până la kitsch-ul complet, dar simţeam cum îmi seacă toate izvoarele lăuntrice şi cum se usucă cedrii înalţi, care mai ieri erau de un verde atât de crud. Tot mai des se atingea de inima mea un mare hău interior, care îmi dădea fiori reci ca gheaţa şi ca moartea.

Omul este un zidar care construieşte întreaga viaţă minunatul său locaş, în care urmează să trăiască tot restul veşniciei. II înfrumuseţează cu drag, făcând sculpturi şi ferestre deosebite, îl acoperă cu aur curat, iar geamurile le face din cristal pentru ca înăuntru să fie întotdeauna luminos şi vesel. Uită de bucurie şi de odihnă, doarme pe unde apucă, mănâncă pâine şi apă şi se îmbracă aşa cum îi vine. Este atât de prins de frumuseţe şi bolnav de moarte după visul lui!

Vecinii care trăiesc în vile bogate şi care nu au nici o treabă cu frumuseţea lui se bucură de toate desfătările vieţii obişnuite şi râd de visătorul ciudat de alături. Il mai cheamă la ei uneori, spunându-i: „Ia te uită! Tâmplele tale sunt deja sure de vârstă şi de griji, iar tu trăieşti ca un vagabond. Cine are nevoie de căsuţa ta de poveste? Vinde-ne-o nouă! Vom vinde lemnele din ea, iar tu vei trăi în îndestulare măcar ultimele zile ale vieţii.”

Şi vine ziua când credinţa zidarului slăbeşte, iar puterile îl părăsesc. Atunci el dă spre sfâşiere şi năruire tot ceea ce a agonisit cu atâta trudă şi lipsuri. Meştereşte până la sfârşitul vieţii scaune, mese şi alte obiecte de care au nevoie oamenii în viaţa obişnuită. Uită de sine în acest lucru, trăieşte în deşertăciune sau prin alcool, iar nopţile plânge asemenea unui copil, amintindu-şi de căsuţa lui de poveste din pădure...

Simţeam că nu trăiesc aşa cum trebuie; că am luat-o pe o altă cale. Ca trenul la macaz. Alături trăia îngerul meu, fiul meu, care prin viaţa lui nepământească îmi dădea în
vileag nimicnicia. Construia din cuburi căsuţele lui de poveste, desena cu curaj şi uşurinţă pe hârtie o lume minunată, unde erau munţi multicolori şi câmpii galben-portocalii. Toate erau la fel ca dealurile din copilăria mea... Putea să stea cu orele pe canapea în spatele meu, atunci când eu hălăduiam cu degetele pe tastatură, finalizând o altă piesă de teatru pentru radio.

- Te-ai plictisit ? - îl întrebam eu. Mergi şi te joacă sau plimbă-te!

- Ce înseamnă să te plictiseşti ? - întreba el.

Era mai înţelept ca mine. îmi lipseşte atât de mult...

Fratele meu
Fiul meu a venit pe lume într-un ceas rău. Mai bine zis, într-un an rău. Cu cinci luni înainte de naşterea lui şi-a pus capăt zilelor fratele meu, în vârstă de 40 de ani, fost ofiţer de marină. Era un bărbat frumos, puternic şi, spre deosebire de mine, extrem de sănătos. Aveam acelaşi sânge, dar în celelalte privinţe eram plămădiţi dintr-un aluat cu totul diferit. Eu am fost întotdeauna un visător, iar el cu picioarele pe pământ. De mic copil eu iubeam cărţile, iar el a mers la pescuit şi la vânătoare de când era încă de-o şchioapă. Eu visam întotdeauna la sentimente înalte, în timp ce el învârtea fetele cum voia, până când s-a căsătorit. A ales conştient cariera militară, devenind membru de partid şi fiind foarte mândru de faptul că apăra graniţele maritime ale patriei, deşi nava lor nu facea decât să se învârtă printre insulele Kurile pentru a prinde braconieri japonezi.

Râdea de căutările mele religioase, numindu-le prostii sau mult mai rău.

Apoi, noi nu am vorbit niciodată ca lumea. Şi asta nu pentru că nu ne-am fi dorit, ci pentru că ne întâlneam foarte rar şi pentru o vreme scurtă. Eu trăiam în Vestul ţării, la Petersburg sau Pskov, iar el în capătul celălalt, unde e Extremul Orient. Ţinuturile natale erau exact la mijloc între noi, iar vizitările casei părinteşti nu au coincis aproape niciodată. Nu ne-am văzut timp de optsprezece ani, până la moartea lui...

E bine de cel care trăieşte într-o ţară mică şi care îşi poate vedea zilnic fraţii şi rudele. Dar cum poate rusul să-şi păstreze în suflet spaţiile nesfârşite şi relaţiile de rudenie ? Pământul nostru măreţ este frumos, desigur, dar tot el este şi cauza pierderilor noastre şi a unui dor nesfârşit.

Mama suferă de dorul pentru copiii ei care au zburat care încotro, în toate părţile lumii. Suferă de dor fraţii pentru că nu se pot susţine unul pe celălalt într-un moment dificil. Suferă de dor îndrăgostiţii despărţiţi de viaţă. Suferă de dor bătrânii care au părăsit în tinereţe cuiburile părinteşti şi au zburat în alt colţ al planetei.

Nu-mi pot ierta nici acum faptul că nu l-am ajutat pe fratele meu în disperarea cu care s-a confruntat în ultimele zile ale vieţii. Distanţa nu este o justificare. Ştiam şi simţeam că îi este foarte greu. A slujit cu fidelitate statul său, dar în momentul destrămării s-a dovedit că nimeni nu mai are nevoie de el. Nu putea vinde la fier vechi nava pe care a slujit. Nu putea obliga marinarii subordonaţi să-i construiască o vilă. A refuzat chiar să devină pescar sub steagul statului Honduras, ca să vândă peştele din teritoriile noastre prin porturi străine. A fost întotdeauna cinstit, direct şi încăpăţânat.

A părăsit nava şi s-a întors în taiga, sperând că îşi va găsi o preocupare demnă. Uitase însă că atunci se scufundase nu doar nava lui, ci şi întreaga ţară. A lucrat puţină vreme la căile ferate, dar acolo nu primea salariul cu lunile şi el trebuia să trăiască din ceva. Ulterior, fiind un bătrân lup de mare, s-a angajat pe bacul care ducea oamenii peste râu. Era o cădere mare pentru el. Era destrămarea visului unei vieţi. Atunci în el s-a frânt ceva şi a început să bea.

Bătrânelele din vecini îşi făcuseră o afacere pe atunci, ca să mai câştige bani: îmbinau cu apă nu ştiu ce chimicale şi vindeau asta ca pe votcă. Dădeau şi pe datorie, că nu le părea rău. Din cauza acestor „bunătăţi” băbeşti, în cimitirul localităţii a apărut o alee nouă. Acolo zac toţi cei care s-au otrăvit cu această mizerie şi care nu au ajuns să prindă vârsta de 30,40 sau 50 de ani. Acolo zace şi fratele meu.

Nu, el nu a murit de beţie, asemenea tovarăşilor lui de pahar. El s-a oprit ca să se salveze, să salveze familia care se destrăma. In ziua morţii a văzut filmul „Ofiţerii”, unde se vorbeşte mult despre noţiuni de genul onoarei militare şi a virtuţilor militare. A văzut filmul şi a ieşit din casă pentru a nu se mai întoarce niciodată. Aceasta este forţa vră- jitorească a artei.

„L-a ucis conştiinţa” - zicea vlădica Vasile, ascultând povestea pe care i-am spus-o. Conştiinţa lui m-a ucis parţial şi pe mine... Dar eu nu am dreptul să-l judec.
Adesea îmi spun mie, dar şi altora: Nu judecaţi şi nu condamnaţi!

Nu-i judecaţi pe cei răi, pentru că ei oricum nu cunosc dulceaţa cea mare a bunătăţii.

Nu-i judecaţi pe cei mândri şi încrezuţi, pentru că inimile lor sunt golite de har şi ei nu vor auzi vreodată glasul cerurilor, deoarece întotdeauna aud şi disting numai propriul lor glas.

Nu-i judecaţi pe cei lacomi şi invidioşi, pentru că buzele lor gustă din deşertăciuni încă din această viaţă.

Nu-i judecaţi pe iubitorii de stăpânire, pentru că ei nu vor cunoaşte vreodată extazul adevăratei iubiri.

Nu-i judecaţi pe mincinoşi, pentru că lor le sunt închise întotdeauna uşile şi ferestrele adevărului şi, de aceea, trăiesc în întuneric.

Cu atât mai mult, nu-i judecaţi pe oamenii care s-au rătăcit şi sunt disperaţi. Aceştia sunt vrednici de milă şi compasiune, pentru că viaţa lor se ţine de un fir de aţă. O simplă suflare şi... gata!

De fapt, aşa poţi spune despre orice viaţă omenească.

Am impresia că în fiecare om există o parte întunecată, tainică, care nu poate fi stăpânită de raţiune. Nu ştim de unde ne apar gândurile sau dorinţele. Acestea nu sunt întotdeauna curate, iar uneori sunt chiar ruşinoase şi groaznice. Ne subjugă conştiinţa, ne orbesc mintea, ne storc inima de vlagă şi ne induc disperarea. Alteori ne împing la un gest extrem şi ultim...

Gândurile acestea sunt mai puternice decât noi, pentru că rădăcinile lor ajung în cele mai adânci locuri ale iadului. Singuri, noi nu vom reuşi să le stăpânim, pentru că
sunt ca o furtună de senzaţii si stări diferite.

Doar Glasul care le-a poruncit munţilor să răsară şi râurilor să curgă, care i-a poruncit lui Lazăr celui mort să iasă din mormânt şi lui Petru să meargă pe apă ca pe uscat, doar acest Glas poate linişti furtuna dinlăuntrul nostru şi face ordine în inima noastră...

Important este să auzim acest Glas în tot zgomotul şi furtuna acestei vieţi. Altfel, lucrurile vor deveni grave...

Dragostea de tată
Nu putem şti cum va arăta ziua de mâine. Nu putem şti nici măcar dacă va fi ziua de mâine.

Ne uităm înapoi prin ceaţă şi abia reuşim să deosebim lanţul de evenimente şi de persoane pe care să le aşezăm pe una şi aceeaşi pânză a unui tablou. Unele lucruri s-au şters şi au putrezit din cauza timpului, altele au fost arse de cărbunii conştiinţei, care nu ne lasă să ne afundăm în slava deşartă nici măcar un ceas. O mare grămadă este formată din frânturi de fraze şi de gânduri; tot astfel şi chipurile unor oameni care au apărut şi au dispărut în câteva momente din viaţa noastră. întâlnirile uitate şi pierderile al căror sens nu-l mai ţinem minte. Totul este în urmă...

Ziua de astăzi este, de asemenea, în ceaţă, ca un vis. Vedem rudele şi prietenii ca printr-un geam aburit. Casele, lucrurile şi copacii sunt acoperiţi cu un strat gros de praf care desfiinţează orice formă şi culoare. Cine ne va scoate din această ceaţă ? Cine ne va curăţi vederea de pelicula care ne-a împânzit ochii, ca să putem vedea din nou esenţa lucrurilor şi să întoarcem culoarea şi gustul vieţii ?

Un om înţelept mi-a răspuns astfel: „Există fie bucurie fără sfârşit, fie catastrofa. A treia cale, nu!”

Fiul meu a fost pentru mine şi una, şi cealaltă... Nu l-am lăudat aproape niciodată, pentru că gândeam că este dăunător pentru copil să fie tot timpul lăudat. Lauda este frumoasă la auz şi dulce, dar otrăveşte inima treptat, învă- ţând-o să ceară recompensă pentru orice faptă sau cuvânt bun. Adevărata virtute sau talent nu are nevoie de laudă, pentru că reprezintă un mare dar şi o mare mângâiere în viaţă. Trebuie doar să învăţăm cum să simţim aceasta.

A spune că eram doar fericit după ce s-a născut ar însemna să nu spun nimic, pentru că oamenii sunt fericiţi cu frânturi de lucruri. La mine era o deplinătate mistică şi o profunzime a existenţei. Cineva a spus că dragostea dintre tată şi fiu este chipul iubirii dumnezeieşti, spirituale şi jertfelnice. In mare, aşa şi este, pentru că altfel nu-l poţi înţelege pe Avraam, care a ascultat glasul din cer şi şi-a estompat glasul iubirii paterne atunci când l-a dus pe unicul său fiu pe munte, ca să-l sacrifice. Cum poţi intui plânsul lui David care şi-a rupt hainele după moartea fiului, chiar dacă acesta ridicase mâna împotriva lui ?

Cum poţi cuprinde taina Creatorului, Care L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut pe Golgota pentru ca cerul închis de căderea în păcat să se deschidă din nou, prin biruinţa asupra morţii ? Şi pentru ca părinţii care şi-au pierdut unicul copil să nu moară în iadul disperării, ci cu ochii interiori să-l contemple de-a pururea în mersul lui pe iarba de un verde veşnic...

Ţin minte clar momentul în care i-am văzut faţa pentru întâia oară. Ţin minte primul lui pas şi primul cuvânt. Ţin minte primul desen şi primul sunet făcut de degetele lui. Am fost zgârcit cu laudele, dar sper că el a simţit cu sufletul lui sensibil dragostea şi mândria mea de a-i fi tată.

Simte asta şi acum..

Semnul de la Dumnezeu
Oamenii îmi spuneau: „Uită-te! Fiul tău este un geniu. La patru ani pictează tablouri nemaipomenite. La şapte ani interpretează Mozart şi Bach; orice muzică o poate transpune pe note foarte simplu şi compune foarte bine. Invaţă cu uşurinţă engleza şi matematica. Are o memorie fenomenală.” Ascultam şi eram de acord. Ar fi fost ciudat dacă nu i-ar fi plăcut să picteze. In fiecare zi vedea la părinţi culorile, scândurile pentru icoane şi auzea discuţii despre pictură. Dragostea pentru muzică era, de asemenea, firească, pentru că trei generaţii pe linie maternă au fost înaintea lui muzicieni.

De fapt, fiecare copil este un geniu, în felul Iui, pentru că în el s-au aprins candelele cereşti şi deasupra lui s-a deschis uşa din lumea de dincolo, de unde izvorăsc apele cristaline ale duhului. Pentru a înţelege aceasta, el nu trebuie decât să-şi păstreze o înţelegere copilărească a lumii. Maturizându-ne, noi pierdem această capacitate şi darurile pe care le avem. Distrugem lumea noastră strălucitoare şi minunată şi plecăm într-o ţară plictisitoare şi incoloră din depărtări, pentru a risipi acolo tot ceea ce am primit de la Tatăl Nostru cel ceresc drept moştenire.

Aici ni se pare că avem treburi foarte importante: cumpărăm şi construim case, adunăm aur, ne dăm drept şefi, numărăm dobânzile, căutăm peste tot profitul şi de dragul acestuia sutem gata să călcăm pe cadavrele tuturor celor care ne înconjoară. In fiecare dimineaţă ne uităm la meteo, pentru a şti dacă trebuie să ne luăm umbrela sau să ne îmbrăcăm mai gros. Ne grăbim să aflăm ştirile, bem cafeaua, după care ne înghesuim în metrou sau stăm în traficul aglomerat al oraşului. Discutăm foarte serios preţul acţiunilor pe pieţele europene sau preţul petrolului, ca şi cum am deveni noi mai bogaţi sau mai buni datorită acestora. Mai târziu mâncăm grăbiţi prânzul, discutând nimicuri şi bând tot felul de tării, iar spre seară ne dăm întâlnire cu fata din biroul vecin, sunăm pe cineva, ne uităm la ecranul televizorului sau navigăm pe Internet fără nici un sens. Şi aşa facem zilnic, toată viaţa noastră conştientă.

Nu avem timp să-i spunem o vorbă bună soţiei. Nu avem putere să răspundem la întrebările copilului. Tata a obosit, desigur. Are nevoie să se odihnească în fotoliu după o zi grea de muncă; să urmărească un meci de fotbal sau un talk-show cu baliverne politice.

Viaţa noastră e ca un aspirator care soarbe din noi toate puterile. Avem o şansă să dobândim sensul pierdut, prin ochii vii ai copiilor, dar aceştia ne sperie. Probabil pentru că ne demască prostia şi lipsa noastră de talent.

Şi eu eram la fel ca toţi ceilalţi. Sau aproape la fel...

Dacă e să adun toate momentele pe care le-am petrecut cu fiul meu, în cei opt ani din viaţa lui, probabil că voi ajunge Ia câteva zeci de zile.

Iată că stăm pe duşumea şi construim cu ardoare un turnuleţ din cuburi; învârtim un glob pământesc; mergem cu trenul din Siberia spre casă; stăm în parc şi construim din ace de brad şi coajă de copac un orăşel pentru furnici; dimineaţa, ţinându-ne de mână, mergem la şcoală... Imi amintesc ochii lui fericiţi, starea mea de parcă m-aş fi trezit şi m-aş fi întors în lumea mea strălucitoare din copilărie. Ce păcat că aceste momente au fost atât de puţine!

Există lacrimi de amar şi lacrimi de bucurie; lacrimi de durere şi lacrimi de supărare; lacrimi de înjosire şi lacrimi de boală. Toate acestea sunt în firea omului şi totul trece destul de repede. Dar există un plâns care se naşte în om undeva foarte adânc şi adesea chiar fără voia lui. Lacrimi exterioare atunci nu sunt, dar inima este zdrobită zi şi noapte, fiind spălată de râuri curate şi luminoase.

In ce constă acest plâns ? In plângerea păcatelor sau a pierderilor? In plângerea vieţii care trece pe lângă noi sau a puterilor care ne părăsesc?

Nu, aceste lacrimi invizibile nu se referă la ceva pământesc, ci ne sunt trimise de Sus.

Atunci noi plângem pentru ceea ce nu am văzut niciodată cu ochii, dar ţine minte foarte bine sufletul nostru: sălaşurile cereşti.

Sufletul nu poate tânji prea mult în colivia vieţii pământeşti. El tinde să-şi ia zborul spre libertate.

Orice om este o fiinţă înaripată. Aceasta e firea lui, iar starea omizii sau a coconului este nefirească, temporară.

De când se naşte şi face primii paşi pe pământ, omul tinde într-acolo, spre Patria lui cea adevărată.

Am văzut aceasta la primul nostru fiu. Dintru început nu a fost din această lume. Se interioriza foarte des, contemplând ceva în adâncurile pe care doar el le intuia. La trei ani i-am spus că întreaga lume este vie: şi copacii, şi iarba, şi frunzele, şi florile. I-am spus şi am uitat. Intr-o zi, plimbându-ne prin parc, am observat cum băiatul nostru merge doar pe cărare şi nu vrea să intre în iarbă, ca să nu o strice. Unul dintre noi a rupt o frunză de mesteacăn, iar el ne-a spus indignat:

- O doare! Doar este vie!

Atunci când am rupt o floare de păpădie, el a plâns de-a binelea, încât abia am reuşit să-l liniştim.

Avea un suflet extrem de sensibil. Vedeam asta şi mă îngrijoram: cum va putea rezista în lumea noastră brutală şi plină de cinism? Nu-i nimic - m-am gândit atunci -, îl voi ajuta eu. îl voi ocroti cu aripile mele până când va prinde puteri şi va fi în stare să zboare singur...

Tot timpul ni se profeţeau tot felul de mizerii. încă înainte de naşterea lui medicii au spus că ar putea să fie cu malformaţii, pentru că soţia trecuse printr-o operaţie cu puţin timp înainte. Pe urmă au descoperit că are nu ştiu ce cu creierul şi că ar putea apărea probleme cu intelectul şi cu vorbirea. Toate acestea nu s-au adeverit, iar el se dezvolta mult mai repede decât copiii de aceeaşi vârstă cu el, chiar dacă era cam bolnăvicios. Până la vârsta de un an toată pielea îi era acoperită cu nişte cojiţe. Pe urmă îi era greu să respire aerul poluat al oraşului, a avut probleme cu vederea, iar apoi cu coloana...

Sufeream mult din cauza bolilor lui şi îmi tot spuneam că pământul nu este destinat vieţuirii îngerilor.

Credinţa lui Avraam
Văd tot timpul în faţa ochilor această scenă...

Dimineaţa încă nu a reuşit să înfrângă noaptea, dar o lumină lină se întrezăreşte deja în întuneric, ţesându-şi păienjenişul strălucitor. Avraam îl împinge în umăr pe fiul său care doarme şi-i zice: „E vremea!” Nu a mai putut adăuga altceva. Nu a fost în stare nici măcar să-l privească, pentru a nu se răzgândi, a nu da dovadă de slăbiciune şi a nu se întoarce. Aşteptase o veşnicie naşterea copilului. Un fiu! Ce bucurie a fost să ţină nou-născutul în palme, să-i audă primele gângureli, să-i vadă primii paşi făcuţi pe acest pământ! Toată viaţa Avraam s-a simţit fugar, blestemat, lepros, pentru că Dumnezeu nu-i dăduse un prunc, şi acum s-a vindecat, a primit iertare şi a cunoscut deplinătatea fiinţării pământeşti...

Ieri, însă, în timpul rugăciunii de dimineaţă, a auzit un glas lin, asemenea unei adieri de vânt, pe care îl auzise şi înainte şi pe care nu-l putea confunda cu nimic altceva.

Acest glas i-a spus cu putere: „Dă-Mi-l pe fiul tău!” Toate gândurile au dispărut imediat şi toate cuvintele au amuţit, înlăuntru nu i s-a născut nici o întrebare. A luat în tăcere o legătură de crengi, a legat-o de spatele măgarului, l-a luat pe copil de mână şi au plecat spre munte, unde aducea de obicei jertfe. Fiul mergea tăcut şi calm: oare poate să fie neliniştit din cauza zilei de mâine un copil, când mâna lui este ţinută de mâna tatălui iubitor?

Intotdeauna m-am întrebat ce simţea bătrânul atunci când urca în munte, atunci când a stat noaptea întreagă la foc, fără a se uita la fiu şi ştiind că a doua zi totul se va sfârşi, că nu-l va mai privi în ochi şi nu-i va mai auzi vocea.

Nu aveam nici cea mai mică idee că istoria patriarhului Avraam va avea un ecou în propria mea viaţă.

Copilul îmi înapoiase bucuria demult pierdută. Mi-a dat speranţa că în lumea aceasta e posibilă fericirea omenească. Fiul meu!

Mai târziu, ca un mic vrăjitor, într-o clipă a stins soarele de deasupra capului meu, a secat izvoarele curate şi răcoroase, a smuls din rădăcini toţi copacii şi a spus: Acum vei trăi în deşert şi în întuneric; vei bea fiere în loc de apă şi vei mânca spini în loc de pâine...

Ultimul soroc
Ultimul an de viaţă a fost foarte greu pentru fiul meu. A mers la şcoală, dar colegii nu l-au primit bine. A devenit o cioară albă. învăţa uşor şi bine, dar venea din ce în ce mai des acasă cu vânătăi la ochi sau cu cucuie în cap. Intrebându-l ce s-a întâmplat, răspundea încet că a căzut la sport sau altceva de acest gen. Pe urmă am aflat că după ore, în vestiar, îl pândeau aproape toţi colegii de clasă care abia aşteptau să-l bată.

Trebuia să bat gongul, să-mi salvez fiul, dar eu îmi petreceam tot timpul între două lucrări: vreun film şi pictarea vreunei biserici. îl vedeam doar dimineaţa, când îl trezeam şi îl duceam la şcoală, apoi seara târziu, înainte ca el să adoarmă.

Soţia a mers totuşi la şcoală şi a întrebat conducerea ce se întâmplă. Invăţătoarea a început să-l conducă după ore în vestiar. Bătăile au încetat, dar sufletul lui de copil suferise o traumă incurabilă. El aştepta de la această lume lumină, bunătate şi înţelegere, însă nu a primit decât agresiune şi răutate.

Lumea copilăriei este o bucăţică din lumea adulţilor. Dacă în lume conduc răutatea şi lăcomia, dacă pe masă sunt întotdeauna cărţile vicleniei şi minciunii, este greu să
ceri de la copii vieţuire îngerească. Omuleţii mici copiază faptele şi relaţiile adulţilor şi le transpun în cercul lor. Este o bătălie serioasă pentru un loc sub soare. Aici nu sunt iubiţi cei care sunt diferiţi: roşcaţi, negri, bolnavi sau prea deştepţi. Aici bunătatea şi maleabilitatea sunt considerate slăbiciuni, iar puterea pumnului şi mojicia sunt considerate virtuţi. Totul este ca în lumea adulţilor.

Incercam să-i explic fiului meu că e important să fii tu însuţi, că trebuie să eviţi bătăile şi să ţii minte că mintea şi bunătatea sunt mai puternice decât muşchii. Mai devreme sau mai târziu acest lucru îl vor înţelege şi colegii de clasă agresivi, ajungând să te respecte. El asculta şi înţelegea. Mai târziu, după moartea lui, vom găsi un jurnal în care era scris: „Mâine iar mă vor bate. Dar eu nu voi riposta, pentru că aşa fac cei puternici.”

Era un om puternic iubitul meu copilaş... Dar în ochii lui apărea din ce în ce mai des un dor necopilăresc. Intram într-o cafenea cu el, cumpăram ce voia, iar el plângea şi spunea că nu am cumpărat ce trebuia, că aceea nu era cea mai gustoasă prăjitură. Şi nu puteam să-l mângâiem.

Acum înţeleg că inima lui gustase din amarul vieţii. Sufletul lui voia să aibă ceea ce nu poate fi găsit în această lume. însă noi, cu toate că doream, nu-i puteam oferi ceea ce voia...

Nu judec pe nimeni şi nu învinovăţesc pe nimeni. Nimeni nu ne-a promis că vom avea de făcut o plimbare plăcută sau că drumul nostru în viaţă va fi doar veselie, bucurie şi fericire; că toţi cei din jurul nostru sunt obligaţi să ne accepte cu braţele deschise sau că în jur nu trebuie să există duşmănie şi suferinţă. Totul este exact pe dos: războaie, violenţă, ură, minciună, durere şi moarte. Aceasta este starea lumii în care trăim.

Cel mai trist este că toate acestea sunt înlăuntrul nostru încă de Ia naştere şi noi trebuie să facem eforturi nemaipomenite ca să biruim răutatea şi disperarea lăuntrică. Nu poţi arunca totul gândind că ceea ce este necurat piere de la sine, iar lumina va creşte în noi ca un copac puternic. Aşa ceva pur şi simplu nu se întâmplă, din nefericire.

Pentru a da inimii un licăr de lumină este nevoie să trudim mult. Nebunia nu are nevoie să fie îngrijită, pentru că va creşte de la sine, înăbuşind ca buruienile planta bună.
Viaţa este o luptă; o luptă dureroasă, rezultatul căreia îl vom cunoaşte doar dincolo, după hotarul acestei existenţe. Arta vieţii nu constă în evitarea cu dibăcie şi viclenie a neplăcerilor, ci în acceptarea tuturor necazurilor şi găsirea licărului de lumină chiar şi în cele mai groaznice semne. Sensul lucrurilor constă în lupta împotriva distrugerii şi a morţii.

Semnele
Soarta întotdeauna ne oferă semne, ne avertizează despre necazurile care ne aşteaptă sau aprinde felinarele pe stradă, arătându-ne calea. Numai că noi suntem surzi şi orbi la aceste semne. Vedem rândunelele care zboară jos, aproape de pământ, şi spunem că va ploua. Vedem un fum gros undeva şi spunem că e un incendiu.

Dar nu vrem să acceptăm semnalele de alarmă care vin din interiorul fiinţei noastre şi suntem convinşi până în ultimul moment că necazul ne va ocoli sau că este doar un vis urât. Abia apoi, privind în urmă, refacem lanţul evenimentelor care au dus către catastrofa şi înţelegem că aceasta putea fi evitată. Dar nu am înţeles semnele...

Cu trei ani înainte de moartea fiului a murit de cancer bunica lui, mama soţiei. Până în ultimul moment aceasta s-a îngrijit de soarta nepotului şi ne-a spus, cu limbă de moarte, să avem mare grijă de el. Probabil că ea presimţea ceva, pentru că era o femeie foarte credincioasă. Cât putea merge, a fost nelipsită de la slujbele bisericeşti.

Lua cu ea un scăunel pliant şi când obosea, se oprea şi şedea puţin, după care îşi continua drumul către sfântul locaş, ca să-şi spele păcatele în faţa altarului. Chiar şi fiind pe patul de moarte ea nu s-a îngrijit de sine, ci de colegii din salonul de spital.

- Ajut-o pe bătrânica aceea, că nu are pe nimeni! - îi spunea ea fiicei care venise să-i poarte de grijă.

In ziua morţii mamei, soţia mea a avut un atac de cord şi dacă nu ar fi fost atunci la spital probabil că nu ar fi ajuns în salonul de reanimare, ci pe lumea cealaltă.

Nu ştiam cum să-i explicăm fiului nostru unde a dispărut bunica pe care o iubea atât de mult. I-am spus că a plecat în cer, dar el ne-a întrerupt:

- Ştiu! Ştiu! - şi nu a vrut să mai audă alte explicaţii.

In ultimul său an se supăra des şi spunea:

- Mă supăraţi! Voi pleca de la voi!

Iar noaptea venea adesea în camera noastră şi, tremurând de frică, se băga în plapumă, deşi dormea singur de mic şi nu se temea de nimic. îl întrebam:

- Ai visat ceva urât ?

El răspundea:

- Da. Fiinţe îngrozitoare.

In jurnal a scris: „Au venit din nou. Dar nu mă voi teme de ei.” Era foarte curajos micul meu voinic...

Şi desenele... înainte desena o lume minunată, multicoloră, însorită, dar acum nişte labirinturi în alb şi negru.

VLADIMIR ŞCERBININ

Fragment din cartea "Inimă zdrobită. Destinul unui tată", Editura Sophia

Cumpara cartea "Inimă zdrobită. Destinul unui tată"