„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Matei 4, 17)

Împărăţia Cerurilor sau Împărăţia lui Dumnezeu este o temă de importanţă capitală pentru înţelegerea, aprofundarea şi cultivarea principiilor credinţei creştine, dar şi pentru trăirea credinţei creştine ortodoxe autentice, în duh şi adevăr. Mai mult, această expresie dumnezeiască constituie firul roşu al Evangheliei lui Hristos, fiind rostită de mai multe ori în Noul Testament de Însăşi Iisus Hristos, de Evanghelişti şi chiar de către cei doisprezece Apostoli. Împărăţia cerurilor este una dintre cele mai folosite expresii mistice ale gândirii hristice, este un dar şi o lucrare a lui Dumnezeu, ca urmare şi bucuria acelor persoane care au această stare lăuntrică de pace dumnezeiască este mult mai mare, este o altfel de bucurie, o bucurie care nu poate fi exprimată prin cuvinte, doar prin trăire, pentru că este o bucurie hristică, o bucurie veşnică. Împărăţia cerurilor este un cuvânt fără deşertăciuni.

Împărăţia cerurilor este starea de împlinire şi starea de desăvârşire duhovnicească, este despătimirea sufletului şi iubirea divină, este mântuirea sufletului şi viaţa veşnică. La împărăţia cerurilor se poate ajunge numai după multă trudă, osteneală şi nevoinţă duhovnicească. În acest sens, există o mare prăpastie între învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi înţelepţii lumii care vin cu îndrumările lor scoase dintr-o cugetare seacă. Mintea caută să se încredinţeze: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţia, întrebuinţează puterea voinţei, încredinţează-te de bunele urmări ale faptele bune, de pildă: curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul lor cu cugetări pline de învăţătură, fă binele şi vei fi cinstit şi liniştit, trăieşte aşa cum o cere mintea şi conştiinţa. În ciuda tuturor străduinţelor, toate acestea nu-si ating ţinta fără rugăciunea deasă şi fără rugăciunea lui Dumnezeu pe care ea o atrage. După aceasta vom mai cerceta învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi vom vedea ce vorbesc ei despre despătimirea sufletului.

De pildă, Sf. Ioan Scărarul scrie: "când ţi se întunecă sufletul de gânduri necurate biruieşte-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemându-L cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer, nici pe pământ". Sf. Grigorie Sinaitul învaţă: "să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile sale puteri şi, de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des, şi mai de multe ori, şi atunci gândurile se vor linişti de la sine". Cât de simplu, în acelaşi timp, de îndemânatic şi plin de experienţă acest mijloc, care nu se potriveşte deloc cu sfatul unei cugetări uscate, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi prin lucrarea proprie! Cumpănind aceste îndrumări întemeiate pe viaţa practică de Sf. Părinţi ajungem la următoarea încheiere sinceră, şi anume că mijlocul cel mai însemnat, cel mai potrivit şi unic pentru dobândirea faptelor de mântuire şi de desăvârşire duhovnicească este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.

Împărăţia cerurilor este o contemplaţie perpetuă a frumuseţii divine, o uimire şi o bucurie imensă în faţa spectacolului ceresc la cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos.

Contemplaţia lucrurilor dezvăluie atotprezenţa iubirii divine, fapt care nu poate lăsa inima nemişcată. Pe măsură ce se înaintează pe cale, pe măsură ce omul se numără printre „fiii tainelor lui Dumnezeu“ , mintea se trezeşte „ca să se uimească de lucruri (…). Înţelesurile ce se ivesc în cei ce se liniştesc, de la ele însele, fără o gândire a lor, fac amândoi ochii ca o cristelniţă a botezului, prin lacrimile ce se revarsă din ei şi spală obrajii cu mulţimea lor.“ Acum toate legăturile cu lumea sunt reduse la minimum, aduse de fapt în propria lor menire, în propria lor matcă. Sufletul omului conduce şi stăpâneşte trupul, şi contemplă în lucrurile care altădată îl atrăgeau cu patimă, pe Creatorul tuturor, pe Dumnezeul iubirii. Descoperim astfel că această contemplaţie nu este altceva decât o ştiinţă a iubirii. Ea este o cufundare tainică, liniştită şi plină de iubire în Dumnezeu, a cărei căldură pătrunde sufletul de dragoste desăvârşită. Din acel moment, sufletul intră în unire şi comuniune cu Dumnezeu şi simţi lumina dumnezeiască. Contemplaţia îţi descoperă că Adevărul dumnezeiesc nu stă în cuvinte, ci în tăcere, în liniştea inimii, în care rămîi printr-o îndelungă suferinţă în iubire, căci numai cel ce suferă iubeşte cu adevărat.

Ca să intri în Împărăţia lui Dumnezeu mai trebuie să treci o punte şi aceasta este moartea. Gândul la moarte are o importanţă atât de mare, încât poate deveni o definiţie a omului, o trăsătură esenţială: „arată-mi felul morţii pe care o ai tu” , cere Cuviosul Isaia Pustnicul, încercând să ajungă la cunoaşterea celuilalt şi susţinând totodată că în afara morţii fiecăruia, adică în afara suferinţei asumate şi a înaintării pe calea jertfelnică a crucii, însăşi definiţia omului are de suferit, iar bucuria autentică devine de nesusţinut: „Adevărata bucurie şi adevărata mângâiere atât în Ortodoxie, cât şi în monahismul ortodox vin toate prin moarte. Adevărata mângâiere nu este nimic altceva decât trecerea de la moarte la viaţă. [...] Fiindcă, în cele din urmă, în atâta osteneală, în atâta nevoinţă şi priveghere, mergând adeseori dincolo de capacitatea de îndurare a firii omeneşti, se naşte un vlăstar, un vlăstar al unei vieţi noi şi neveştejite, ce rodeşte însutit. Şi atunci binecuvântezi toate durerile şi suferinţele. Jertfeşti toate lucrurile, fiindcă bucuria ce s-a arătat e o scânteiere a veacului viitor, care dă lumină şi viaţă atât prezentului cât şi viitorului. Ajungi astfel, să cauţi în mod spontan ceea ce e mai aspru, mai greu, mai sever şi mai auster, spre a înainta în direcţia adevăratei mângâieri care nu amăgeşte, spre lumina cea neînserată care îl face pe om în stare să iubească întreaga omenire şi toate lucrurile.“

Sintagma “Împărăţia cerurilor” este şi un îndemn la pocăinţă, aşa cum şi-a început şi Iisus Hristos activitatea misionară de propăvăduire a Evangheliei. În această idee, sămânţa de grâu se introduce în pământ, unde putrezeşte şi moare. Pentru ca apoi să încolţească şi să se ridice încet, încet tulpina spicului de grâu. Aceasta creşte, se dezvoltă, se maturizează, se coace după care se treieră. Se obţin boabele de grâu din care se face pâinea pentru hrana omului. Ciclul acesta se repetă în fiecare an. Reţinem că pentru a obţine planta, adică spicul de grâu şi acesta să trăiască, a trebuit ca bobul de grâu din pământ să putrezească, să moară.

Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu omul păcătos care doreşte să se pocăiască, să ducă o viaţă autentic creştină şi să urmeze calea mântuirii. Acesta trebuie să omoare pasiunile, simţurile şi patimile din el. Numai omorând omul pasional, omul păcătos din el va putea naşte un alt om – omul spiritual – care treptat va ajunge să renunţe la cîrje sau baston, reuşind să meargă singur pe calea perfecţiunii. Iată, de ce, prin filosofia sa şi mai ales prin cuvintele sale: „S-ar putea ca viaţa pe care o trăim să fie moarte, iar moartea să fie începutul adevăratei vieţi?”(viaţa spirituală), Socrate avea să pregătească conştiinţa anticilor pentru o nouă religie – creştinismul.

Schimbarea omului păcătos a minţii sale înseamnă mai întâi de toate o desăvârşită neîncredere în ceea ce mintea reprezenta, în metodele şi evidenţele ei, o negare a ceea ce a fost în stadiul situării dependente. De aceea, „frica de căile şi de cărările din oceanul minţii” este normală, pentru că în orice altă manieră renunţarea la sine nu va fi nicidecum reală. Predominarea eului s-ar menţine, iar calea astfel începută n-ar mai duce la întâlnirea de dragoste cu divinitatea, ci la întâlnirea cu propriul ego, de astă dată în orizontul unei dependenţe sporite şi îndelung ascunse, pentru că „orice gând care nu are la temelia lui rugăciunea e o scamatorie, un joc deasupra vidului”.

De aceea, cuvântul pe care îl vor rosti cei ce ignoră rugăciunea dar vorbesc despre dragostea dumnezeiască nu va arăta decât că „vorbesc de la ei şi nu Duhul lui Dumnezeu este cel ce grăieşte în ei” , ceea ce demonstrează că dragostea despre care vorbesc ei este o pură închipuire. De aceea renunţarea la gândurile proprii înseamnă de fapt aşteptarea întâlnirii desăvârşite, cel puţin atâta vreme cât dominaţia lor ar împiedica venirea Celuilalt. „Căci liniştea (isihia) este lepădarea gândurilor ce nu sunt de la Duhul şi dumnezeieşti, până la o vreme, ca nu cumva luând aminte la ele, ca bune, să pierzi lucrul mai mare.”

Nu mai căutaţi împărăţia cerurilor în cer, nici pe pământ, nici la Ierusalim, nici în altă parte, căci iată, Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, după cum ne spune şi evanghelistul Luca: “Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” . Amin.

Ştefan Popa

• Imparatia lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Unde este Imparatia lui Dumnezeu?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Imparatia lui Dumnezeu intre aparenta si potenta
  Publicat in : Editoriale