De unde îşi are începutul această dumnezeiască rugăciune a minţii şi ce mărturii din Sf. Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi

Mai înainte de a arăta de unde îşi are cel dintâi început această dumnezeiască rugăciune, trebuie să cunoaştem următoarele: să se ştie, că după scrierile Sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri, sunt două rugăciuni ale minţii: una a începătorilor, care face parte din lucrare, iar alta a celor desăvârşiţi, care face parte din vedere; aceea este începutul, iar aceasta sfârşitul, pentru că lucrarea este suirea spre vedere. Insă trebuie ştiut că, după Sfântul Grigorie; Sinaitul, primele vederi sunt opt, pe care enumerându-le, el zice aşa: “Zicem că sunt primele opt vederi. Cea dintâi e vederea lui Dumnezeu, cea fără de chip, fără de început şi nezidit, cauza tuturor uneia Treimi şi Dumnezeiri mai presus de fire. A doua - a cinului şi întocmirea puterilor celor înţelegătoare. A treia - a întocmirii făpturilor celor sfinţite. A patra - a coborârii celei cu purtarea de grijă a Cuvântului. A cincea - a învierii celei de obşte. A şasea - a venirii a doua şi înfricoşată a lui Hristos. A şaptea - a chinurilor celor veşnice. A opta - a împărăţiei cerurilor care nu va avea sfârşit” Infâtişându-vă acestea, eu vă fac cunoscut, pe măsura slăbiciunii minţii mele celei neputincioase, în ce putere trebuie înţeleasă lucrarea şi vederea.

Să fie ştiut (vorbire către cei prea proşti, asemenea mie), că întreaga nevoinţă monahală prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-ar îndemna cineva spre dragoste faţă de aproapele şi Dumnezeu, spre blândeţe, smerenie şi răbdare şi spre toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, spre o supunere desăvârşită lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, spre post, priveghere, lacrimi, mătănii şi alte oboseli ale trupului, spre săvârşirea cea atotstăruitoare a pravilei din biserică şi chilie, spre îndeletnicirea tainică cu rugăciunea minţii, spre plâns şi cugetare despre moarte: toată această nevoinţă, până când încă mintea e cârmuită de stăpânirea de sine şi voinţa omenească, cu certitudine se numeşte lucrare, însă nicidecum vedere. Iar dacă o astfel de nevoinţă a rugăciunii minţii s-ar numi undeva în scrierile Sf. Părinţi vedere, apoi acest lucru e după vorbirea obişnuită pentru că mintea, ca un ochi ai sufletului, se numeşte vedere.

Iar când cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu nevoinţă spusă mai sus, iar mai mult decât cu orice, cu cea mai adâncă smerenie îşi va curăţi sufletul său şi inima de orice întinăciune a patimilor sufleteşti şi trupeşti, atunci harul lui Dumnezeu, mama obştească a tuturor, luând mintea curăţită de el ca pe un copil mic de mână, o ridică ca pe nişte trepte, spre vederile duhovniceşti arătate mai sus, descoperindu-i pe măsura curăţirii ei tainele dumnezeieşti negrăite şi nepătrunse de minte: şi aceasta, într-adevăr, se numeşte vedere duhovnicească, care este şi rugăciunea cea văzătoare sau, după Sfântul Isaac, curată, de la care e îngrozirea şi vederea. Insă să intre în aceste vederi, nimeni nu poate cu de la sine putere, cu nevoinţă sa voită, dacă nu-l va cerceta pe acela Dumnezeu şi cu harul Său îl va introduce în ele. Iar cineva dacă ar îndrăzni să se suie spre aceste vederi fără lumina harului, acela, după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că el are năluciri, iar nu vedenii nălucind şi nălucindu-se de duhul nălucirilor (Gr. Sinaitul, cap. 130). Astfel este desluşirea pentru rugăciunea cea lucrătoare şi cea văzătoare. însă deja e timpul să arătăm, de unde îşi are începutul său rugăciunea cea dumnezeiască a minţii.

Lasă să fie ştiut, că după nemincinoasa mărturia de Dumnezeu înţeleptului, cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Nil pustnicul din Sinai, dumnezeiasca rugăciune a minţii, potrivită celor desăvârşiţi, a fost dată omului celui dintâi zidit de însuşi Dumnezeu încă în rai. Sfântul Nil învăţând pe cei ce se rugau stăruitor, cu bărbăţie să păzească rodul rugăciunii, ca osteneala lor să nu fie zadarnică, zice aşa: “Rugându-te cum se cuvine, aşteaptă cele ce nu se cuvin şi stai cu bărbăţie păzindu-ţi rodul tău. Doar pentru acest lucru eşti hotărât de la început: să lucrezi şi să păzeşti.

De aceea, lucrând, nu-ţi lăsa osteneala tară de pază; altfel tu n-ai căpătat nici un folos de la rugăciune” (Cap. 19).

Lămurind aceste cuvinte, luminătorul Rusiei, cuviosul Nil pustnicul de la Sora, ca un oarecare strălucit în Marea Rusie, prin lucrarea rugăciunii cu mintea, după cum e limpede acest lucru din cartea lui cea de Dumnezeu înţelepţită, zice astfel: “Acest Sfânt le-a citat acestea din vechime, ca să lucrezi şi ca să păzeşti, pentru că Scriptura zice că Dumnezeu, făcând pe Adam, l-a aşezat în rai ca să lucreze şi să păzească raiul. Şi aici Sfântul Nil Sinaitul numeşte rugăciunea - lucrarea raiului - iar paza - păzirea de cugetele cele rele după rugăciune”. La fel şi Cuviosul Dorotei zice, că omul cel dintâi zidit, aşezat de Dumnezeu în rai, petrecea în rugăciune după cum spune în didahia sa cea dintâi. Din aceste mărturii reiese că Dumnezeu, zidind pe om după chipul său şi după asemănare, l-a aşezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, adică gândurile cele dumnezeieşti, cele preacurate, mai înalte şi desăvârşite, după Sfântul Grigorie Teologul. Şi aceasta nu este altceva decât ca el, cel curat cu sufletul şi cu inima, să petreacă în rugăciunea harică, văzătoare, lucrată sfinţit numai cu mintea, într-o vedere prea dulce a lui Dumnezeu şi cu bărbăţie să o păzească ca lumina ochiului, ca pe un lucru al raiului, ca ea niciodată să nu se împuţineze în suflet şi în inimă. De aceea e mare slavă sfinţitei şi dumnezeieştei rugăciuni a minţii, a cărei margine şi culme, adică începutul şi desăvârşirea sunt date de Dumnezeu omului în inimă: de acolo deci îşi are ea începutul său.

Insă ea şi-a câştigat o slavă neasemănat mai mare, când cea mai sfântă decât toţi sfinţii, cea mai cinstită decât Heruvimii, şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, Prea Sfânta Fecioara, de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor prin rugăciunea minţii, s-a suit la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi s-a învrednicit să fie lăcaş desfătat pentru cel neîncăput de întreaga făptură, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Care s-a sălăşluit ipostazic în Ea şi din Ea, pentru mântuirea oamenilor, s-a născut mai presus de fire, după cum mărturiseşte acest lucru nebiruitul stâlp al Ortodoxiei, cel dintre sfinţii părinţi părintele Grigorie Palama Arhiepiscopul Tesalonicului, în cuvântul de intrare în Biserică a Prea Sfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria. El zice, că Prea Sfânta Fecioară de pumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor şi înţelegând cU desăvârşire din Sfânta Scriptură, care se citeşte în fiecare sâmbătă, despre pierzarea neamului omenesc, prin neascultare şi umplându-se de cea mai mare milă, a luat asupra sa rugăciunea minţii cea către Dumnezeu, pentru o cât mai grabnică iertare şi mântuire a neamului omenesc. Vă pun înainte aici chiar cuvintele acestui Sfânt Grigorie, vrednice de o minte îngerească, puţine dintre cele multe: “Auzind şi văzând acestea, dumnezeiasca tânără fecioară a primit părerea de rău pentru neamul întreg şi căuta cum să afle vindecarea şi doctoria care ar fi pe potriva acestei suferinţe. în curând Ea s-a gândit să se întoarcă cu mintea spre Dumnezeu şi a lăsat asupra Sa această rugăciune pentru noi, ca să-L silească pe Cel ce nu poate fi silit şi mai degrabă să-L atragă spre noi, pentru ca El însuşi să nimicească blestemul cel din mijloc, să oprească focul care destramă pajiştea sufletului şi să unească cu Sine zidirea, tărnăduind cele neputincioase. Astfel, Fecioara cea plină de daruri, alegându-şi cele mai de cuviinţă şi mai potrivite în toată firea, socotea rugăciunea minţii drept minunată şi preaslăvita şi mai bună decât orice cuvânt.

Căutând însă cum să vorbească cu Dumnezeu mai meşteşugit şi mai de aproape, ea venea spre El cu o rugătoare hirotesită de Sine (Sfinţită prin puterea mâinilor) sau, mai bine zis, ca una ce e aleasă de Dumnezeu”. Şi mai jos: “Văzând, că din cele ce există nu e nimic mai bun pentru om decât rugăciunea, tinde cu stăruinţă tare spre rugăciune, face din nou ceva mai mare şi mai desăvârşit şi descopere şi lucrează şi celor care vin după acestea le predă lucrarea ca cea mai înaltă spre vedere, o vedere cu atât mai mare faţă de cele spuse mai sus, cu cât adevărul e mai presus de nălucire. Insă, adunându-vă toţi în sine şi curăţîndu-vă mintea, auziţi măreţia tainei: eu vreau să spun un cuvânt care deşi foloseşte întreaga adunare, ce poartă numele lui Hristos, încă îi priveşte mai mult pe cei ce s-au lepădat de lume. Cel ce a gustat ceva din bunurile cele viitoare, deja numai pentru că s-a lepădat de lume, care se şi aşază în rând cu îngerii şi-şi agoniseşte vieţuirea în ceruri, acesta să dorească să urmeze, după puterea sa, pe Mireasa cea pururea Fecioară, Care cea dintâi şi singură, din pruncie s-a lepădat de lume pentru pacea lumii".

Şi mai jos: “Dar căutând ceea ce e mai de trebuinţă rugătorilor pentru convorbire, care nu e altceva decât rugăciunea. Fecioara află sfinţita liniştire - liniştirea minţii, depărtarea lumii, uitarea celor dejos şi tăinuitoarea înţelesurilor celor de sus, prefacerea spre cele mai bune. Această lucrare, ca o adevărată suire spre vederea Celui ce există într-adevăr, sau mai bine ca să spunem mai drept, spre vederea lui Dumnezeu, este ca o indicare scurtă pentru sufletul celui ce într-adevăr şi-a agonisit lucrarea. Oricare altă virtute este ca o lecuire faţă de neputinţele sufletului, ca o desăvârşire oarecare mărginită şi un chip al lucrătorilor lui Dumnezeu. Şi de aceea, omul se îndumnezeieşte nu prin cuvinte sau printr-o cumpătare chibzuită faţă de cele văzute - toate acestea sunt pământeşti, josnice, omeneşti, ci prin petrecerea în linişte, pentru că prin aceasta ne rupem şi ne depărtăm de cele de jos şi ne suim spre Dumnezeu.

Răbdând prin rugăciuni şi rugi zi şi noapte în cămara vieţuirii de liniştire, noi ne apropiem oarecum şi venim la această fire neapropiată şi fericită. Cei ce rabdă astfel, curăţindu-şi inimile prin sfinţita liniştire şi printr-însa s-au unit în chip negrăit cu lumina cea mai presus de simţuri şi de minte, văd în sine pe Dumnezeu, ca într-o oglindă. Deci liniştirea este o grabnică şi scurtă îndrumare ca ceea ce ne uneşte mai cu spor cu Dumnezeu, mai ales pe cei ce o ţin pe ea în toată plinătatea. Iar Fecioara care, aşa să zicem, de la unghiile moi (adică din cea mai fragedă pruncie) a petrecut în ea, ce este cu ea? Ea, ca ceea ce a petrecut într-o liniştire mai presus de fire, chiar din vârsta prunciei, de aceea ea singură dintre toate a şi născut fără ispitire bărbătească pe Dumnezeu-Omul şi Cuvântul”. Şi mai jos: “De aceea şi Preacurata, lepădându-se chiar, aşa să zicem de petrecerea şi zarva din lume, s-a depărtat de oameni şi fugind de vieţuirea cea în păcate şi-a ales o viaţă nevăzută de nimeni şi fără a comunica cu cineva petrecerea întru cele ce nu se putea intra. Aici, dezlegându-se de orice legătură materialnică şi scuturând orice împărtăşire şi dragoste faţă de toate şi trecând chiar îngăduinţa faţă de trup. Ea şi-a adunat mintea întreagă într-o împărtăşire cu El şi în petrecere şi în luare aminte şi într-o rugăciune dumnezeiască neîncetată. Şi prin ea petrecând singură în sine şi întocmindu-se mai presus de tulburarea cea felurită şi de gânduri, şi simplu, mai presus de orice chip şi lucru, Ea îşi săvârşea călătoria cea nouă şi negrăită spre cer, care este să zic aşa o tăcere de gând. Şi stăruind în acestea şi luând aminte cu mintea, întrece toate zidirile şi făpturile, şi mult mai bine decât Moise, vede slava lui Dumnezeu şi priveşte harul lui Dumnezeu, care nu este supus deloc puterii simţurilor - această iederă cu bună bucurie şi sfinţită a sufletelor şi minţilor celor neîntinate, de care împărtăşindu-se Ea, după cântăreţii cei dumnezeieşti, este norul cel luminos de apă, într-adevăr vie şi zorile ziiei celei înţelegătoare şi căruţa cea în chipul focului şi Cuvântului” (Sfântul Grigorie Palama).

Din aceste cuvinte ale dumnezeiescului Grigorie Palama, cel ce are minte poate să înţeleagă mai limpede decât soarele că Prea Curata Fecioară de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor, s-a suit prin rugăciunea minţii la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi prin lepădarea de lume pentru pace, prin sfinţita liniştire a minţii într-o neîncetată rugăciune dumnezeiască şi luare aminte şi cu suirea prin lucrare la vederea lui Dumnezeu, singură de la sine a dat dumnezeiescului cin monahal pildă de vieţuire cu luare aminte după omul cel dinlăuntru; ca monahii, care s-au lepădat de lume, privind la ea, mai stăruitor să se silească, pe cât e cu putere, prin rugăciunile ei, să fie în sudorile şi ostenelile monahale, spuse mai sus, urmaşii ei. Şi cine va fi în stare să laude după vrednicie dumnezeiasca rugăciune a minţii, lucrătoarea căreia spre pilda folosului şi propăşirii monahilor a fost, după cum s-a spus, însuşi Maica lui Dumnezeu, povăţuită de îndrumarea Sfântului Duh?

Insă spre întărirea şi spre încredinţarea cea fără de îndoială a celor ce se îndoiesc de ea ca de un lucru nemărturisit şi nesigur, a venit vremea să arătăm ce fel de mărturii aduc despre ea purtătorii de Duznnezeu Părinţi, care au scris despre ea, fiind luminaţi de harul cel dumnezeiesc din Sfânta Scriptură.

Dumnezeiasca rugăciune a minţii are temelie neclintită în cuvintele Domnului nostru lisus Hristos; “iar tu, când te rogi intră în cămara ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare” (Mat. 6, 6). Aceste cuvinte, după cum s-a spus deja în capitolul întâi, luminătorul a toată lumea, Sfântul loan Gură de Aur, prin înţelepciunea cea dată de Dumnezeu, în privinţa rugăciunii celei tară de glas, tainice, înălţată din adâncul inimii, aducând ca mărturie din Sfânta Scriptură pe văzătorul de Moise şi pe Sfânta Ana, mama proorocului Samuel şi pe dreptul Avei şi sângele lui, care strigă din pământ că ei au fost auziţi de Dumnezeu în rugăciunea lor, fără să scoată vreun glas. Acest mare sfânt loan Gură de Aur, învăţător al lumii întregi, gura lui Hristos, a mai expus învăţătura despre această dumnezeiască rugăciune şi separat încă în trei cuvântări, după cum scrie despre aceasta martorul cel nemineînos, prea Fericitul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, în Cap. 294 al cărţii sale, pe care întreaga Sfânta Sobornicească Biserică a Răsăritului o are în mare cinste, ca pe un stâlp şi o întărire a adevărului.

Iar stâlpul cel de foc şi gura Duhului Sfânt cea de foc, ochiul Bisericii, Vasilie zic cel Mare, lămurind expresia Sf. Scripturi: “Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui pururea. în gura mea (Ps. 33), frumos ne învaţă despre gura minţii şi lucrarea minţii, aducând dovezi din Sfânta Scriptură, ale cărui cuvinte pline de dumnezeiască înţelepciune le înfăţişez după cum urmează: “Lauda Lui pururea în gura mea ”, Se pare că proorocul vorbeşte cele cu neputinţă, cum poate fi lauda lui Dumnezeu pururea în gura omenească? Când omul vorbeşte despre lucrurile obişnuite lumeşti, apoi atunci el n-are în gură lauda lui Dumnezeu; desigur că şi când doarme tace; dar şi când mănâncă şi bea apoi cum poate gura lui să înalţe laudă? La aceasta răspundem, că este o gură oarecare a omului dinlăuntru cu care se hrăneşte, împărtăşindu-se de Cuvântul vieţii, care este pâinea ce s-a coborât din ceruri (loan, 6, 33). Despre această gură a zis proorocul: “deschis-am gura mea şi am tras Duh” (Ps.118, 131). Spre acest lucru ne îndeamnă şi Domnul, ca gura aceasta să o avem lărgită pentru a primi îndeajuns hrana cea adevărată, zicând: “lărgeşte-ţi gura (şi o voi umple pe ea” (Ps. 80.11). De aceea, chiar şi odată însemnat şi întărit întru priceperea sufletului, gândul de Dumnezeu se poate numi lauda lui Dumnezeu, care pururea se află în suflet. Şi după cuvântul Apostolului, cel stăruitor toate le poate face spre slava lui Dumnezeu, astfel că orice lucru şi orice cuvânt şi orice lucrare a minţii are însemnătatea de laudă. Că de mănâncă cel drept, sau de bea, sau altceva de face, toate spre slava lui Dumnezeu le face (I Cor. 10, 31). “La unul ca acesta inima îi veghează, chiar dacă el doarme” zice Sf. Vasilie. Tot din cuvintele lui se vede că afară de gura trupului, mai este o gură şi a minţii şi este o lucrare a minţii şi o laudă care se face gânditor în omul cel dinlăuntru.

Cel de un nume cu fericirea soarele Egiptului, sau mai bine zis a toată lumea, care a strălucit prin negrăitele daruri ale Sfântului Duh, omul cel ceresc marele, zic Macarie, în cuvintele sale cele cereşti despre această rugăciune, zice aşa: “Creştinul trebuie să aibă pururea aducerea aminte de Dumnezeu, pentru că este scris: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta ” (Mat. 22, 37). Nu numai atunci el trebuie să-L iubească pe Dumnezeu când intra în templul de rugăciune, ci şi “umblând” şi vorbind, şi mâncând şi bând, să aibă aducerea aminte de Dumnezeu şi dragoste şi dorinţă; pentru că El zice: “Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mat. 6, 21), şi celelalte.

Prea cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru cel din vechime sfântul Nil Pustnicul, despre învăţătura tainică, adică despre rugăciunea lui Iisus, cea săvârşită cu mintea în inimă, aduce ca dovadă cuvintele dumnezeieştii Scripturi: “Incălzitu-s-a inima mea întru mine şi întru învăţătura mea s-a aprins un foc ” (Ps. 38. 4).

Fragment din Sbornicul, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Sbornicul"

 

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
  Publicat in : Editoriale