O artă mai mare decât aceasta nu există, ca cineva să rânduiască sufletul şi să ordoneze mintea celui tânăr (PG 58, 584)

Rolul familiei în creşterea şi educaţia copiilor este primordial şi necesită o atenţie deosebită. Valorile despre viaţă, aşteptările, ambiţiile, modelele, mijloacele, motivaţiile, solicitările, oportunităţile, încurajările, comportamentele, recunoaşterea şi acceptarea, aprecierea sunt elemente pe care părinţii trebuie să le aibă în vedere, să le exerseze, să le prezerve şi să le ofere mai departe copiilor.

Copiii se nasc din dragoste, sunt rod al dragostei şi al rugăciunii. Au nevoie de nădejde şi de curaj, de dragoste şi de protecţie pentru viaţă. Trebuie să primească dragoste, pentru a putea dărui dragostea. Dragoste, înţelegere, susţinere, compasiune, respect pentru noul om şi pentru viitorul său cu un adânc sentiment de omenie.

Dragostea şi puterea pozitivă pe care o transmit părinţii sunt cu siguranţă hrană pentru viaţa copilului. Părinţii îşi trimit cu dragoste fiecare copil al lor la şcoală, pentru cel puţin 15 ani, dacă socotim şi grădiniţa, începută de la 3 ani. Astăzi este obligatorie şi grădiniţa. Astfel, un copil, conform legislaţiei greceşti, este obligat să meargă: la grădiniţă de la 5 la 6 ani, la şcoala primară de la 6 la 12, la gimnaziu de la 12 la 15, la liceu de la 15 la 18 ani. De multe ori, părinţii se străduiesc pentru calităţile intelectuale şi didactice ale copiilor lor, pentru sociabilitatea, creativitatea şi simţul lor critic! Ne întrebăm dacă se şi împlinesc aşteptările părinţilor. Mediul şcolar este oare potrivit pentru fiecare copil? Există cadrul şi dispoziţia din partea pedagogilor de a se ocupa individual de fiecare copil? Părinţii oare conlucrează cu şcoala pentru binele copiilor lor?

Să prezentăm câteva istorioare care ne oferă pe viu o imagine a stării actuale a familiei contemporane.

Prima istorioară (familie-şcoală)
Mica Maria, de 4 ani, merge ia grădiniţă. E al doilea an de când merge. Are aceeaşi educatoare.

Maria este un copil cu o personalitate puternică. Trăieşte într-un mediu familial plin de dragoste şi de căldură. Are o sensibilitate bogată şi o legătură puternică cu muzica, cu artele, merge regulat la concerte, la reprezentaţii muzicale pentru copii, la expoziţii de pictură, are în familie un unchi pictor, cu care se întâlneşte deseori în atelierul acestuia, unde are ocazia să se joace cu culorile, cu schiţele, lucru care o face foarte fericită.

La şcoală trebuie să se adapteze unui sistem. Programa zilnică pentru ea este destul de apăsătoare. Educatoarea se ocupă de întreaga clasă. Maria se plictiseşte şi are o atitudine de refuz şi faţă de educatoare, şi faţă de scoală.

Trăieşte într-un sistem de învăţământ care nu-i permite să schimbe treptele de educaţie, de vreme ce trebuie neapărat să rămână pentru doi ani în acest mediu. In acelaşi timp, nu i se dă nici posibilitatea din partea şcolii să facă programul care i se potriveşte propriilor interese sau ceva diferit şi potrivit pentru ea. Mama Măriei o înştiinţează pe educatoare şi propune să-i ofere ea însăşi lucruri sau activităţi care să-l mulţumească pe copil si să-l facă mai creator.

Educatoarea este vădit deranjată. Accentuează că mediul familial al Măriei este prea incitant, prea bogat în stimuli senzoriali şi aceasta face ca munca ei să pară inferioară. Mai ales că şi Maria are multe cunoştinţe şi experienţe şi nimic în clasă nu-i mai place. Astfel, comportamentul micuţei este de neacceptat, deoarece este foarte năstruşnică, nu stă într-un loc, ci aleargă de colo, colo, face ordine cu ceilalţi şi, cunoscând foarte multe lucruri, încearcă să-i ajute pe copii. Educatoarea este foarte deranjată, foarte iritată, fiind o personalitate închisă emoţional, încât nici zâmbetul nu se arată prea uşor pe buzele ei, dar recunoaşte că în adânc are o slăbiciune specială faţă de Maria.

Când părinţii îi propun Măriei să o mute la o altă grădiniţă, fetiţa nu vrea să se despartă de primele ei prietene. Cu lacrimi în ochi, continuă să meargă la această grădiniţă şi să-şi vadă prietenele. Părinţii îl înştiinţează despre această problemă pe directorul grădiniţei, care, deşi îi asigură că o va lua în serios, nu face nici o mişcare necesară.

Părinţii, dorind să o mulţumească, nu fac nici o mişcare bruscă de schimbare a mediului şi îi permit Măriei să rămână la aceeaşi grădiniţă. Lunile trec greu, plânsetele şi tristeţile sunt elemente zilnice. Micul dejun este apăsător pentru întreaga familie. In luna februarie, Maria însăşi refuză să mai meargă la grădiniţă pentru totdeauna.

Părinţii primesc vestea cu uşurare.

Maria a ieşit din sistemul acesta opresiv, repetitiv şi monoton, care nu dădea ocazia copiilor mici să facă ceva creator, în afară de anumite modele şi „motive” pedagogice. Educatoarea nu se preocupa niciodată de personalitatea fiecărui copil. Din fericire, copilul însuşi, având calităţi deosebite, şi-a dezvoltat singur mecanisme de autoapărare.

Istoria a doua (familie-şcoală)
Leonida, un băiat care trece acum de vârsta adolescenţei, a trăit destui ani în singurătate şi în refuzul şcolii şi al mediului din jur.

Părinţii au divorţat când copilul era de vârsta grădiniţei. în jurul Iui Leonida existase o familie numeroasă: bunic, bunică, unchi, veri. Mama lui, o femeie hotărâtă şi puternică, îl înconjura întotdeauna cu afecţiune şi dragoste. Tatăl lui era mai retras şi mult mai indiferent.

Leonida, după despărţirea părinţilor, a fost înscris la o şcoală particulară foarte severă, cu secţii numeroase, în care se urmărea grija faţă de personalitatea fiecărui copil; o şcoală în care existau şi psiholog, şi pedagog cu calităţi deosebite; o şcoală în care Leonida nu a simţit însă dragostea şi bucuria, nici din partea pedagogilor, dar nici din partea celorlalţi copii, deoarece atunci când cineva este etichetat de mediul şcolar, aceasta se răsfrânge asupra întregului său comportament. Atât în ciclul primar, cât şi în cel gimnazial, s-au găsit pedagogi care au observat că un anumit copil se distinge de întreg, de grup. Au evidenţiat personalitatea, înclinaţiile şi darurile acestui elev.

Am spune însă că sistemul, felul de educaţie, suma materiilor şcolare şi indiferenţa unor pedagogi l-au condus pe Leonida la refuzul şcolii.

Impotrivirea puternică a mamei, încercarea de a conlucra cu personalul didactic şi mai ales cu direcţia şcolii au rămas fără roade. Probabil că şi în cazul acesta era o greşeală continuarea studiilor lui Leonida la aceeaşi şcoală. După terminarea anului şcolar, Leonida a schimbat mediul şcolar şi imediat s-a schimbat şi comportamentul lui. S-a arătat o nouă zonă a lumii sale emoţionale interioare, şi-a creat noi prietenii, iar profesorii l-au ajutat să îşi descopere talentele proprii.

Ambele istorisiri nu sunt cazuri izolate, ci doar cazuri caracteristice. Există numeroase situaţii în care familia nu are atitudinea corectă faţă de şcoală şi faţă de pedagogi.

Istorisirea a treia (şcoală-familie)
Caterina, o fată de 8 ani, se află, după despărţirea părinţilor ei, într-o şcoală primară dintr-un alt cartier decât cel în care a trăit până acum. Caterina mergea tăcută în fiecare zi la şcoală şi a rămas tăcută pe parcursul întregii perioade de şcoală. Avea ochii trişti. Era limpede că fusese rănită adânc de situaţia familială. Hotărârea tribunalului le-a încredinţat şi pe Caterina, şi pe sora ei tatălui. Specificul profesional al tatălui, care îi răpea acestuia multe ore, făcea ca fetiţele să rămână nesupravegheate. Sora cea mare vorbea foarte urât şi Caterina a început şi ea să-şi înjure colegii de clasă şi pe ceilalţi copii din şcoală, mai mici sau mai mari. Ba, mai mult, vorbeau chiar între ele într-o manieră urâtă.

Invăţătoarea Caterinei s-a sesizat chiar de la început. Eleva ei venea zilnic nepregătită, cu o ţinută necorespunzătoare, cu hainele murdare, cu ghiozdanul murdar si cu caietele mototolite. Nici vorbă de studio si de ascultare! Fata cea rănită nu ştia nici să citească, refuza să scrie sau să participe la vreo activitate din clasă, chiar şi la jocul de teatru, la cântece, la pictură sau la gimnastică.

Invăţătoarea a anunţat-o pe directoare şi corpul profesoral al şcolii. Profesorii s-au arătat dispuşi să o ajute pe micuţă. A fost anunţat şi inspectorul şcolar al zonei despre situaţia respectivă.

Tatăl a fost chemat şi înştiinţat despre problemele copilului său. Inştiinţarea nu privea şcolarizarea ei, ci o latură importantă a vieţii psihosomatice şi sociale a fetiţei.

Pedagogii nu aveau informaţiile necesare pentru a o înştiinţa şi pe mama copilelor. Tatăl, fiindu-i încredinţată creşterea lor, refuza să le dea vreo informaţie despre mamă, pe care o ţinea la curent cu situaţia doar telefonic. Injurăturile tatălui adresate mamei se făceau în prezenţa copilelor. Profesorii au încercat să-l convingă pe părinte să se îngrijească de curăţenia şi de mâncarea celor mici, însă discuţiile rămâneau fără rezultat.

La un moment dat, inspectorul şcolar a intervenit mai dur. Tatăl a făgăduit că va aborda un psiholog, la sfatul profesorilor. Din nefericire însă, nu a făcut-o niciodată, iar fetiţele, în afară de neglijenţa resimţită, arătau şi înfricoşate, posibil să fi fost şi bătute.

La şcoală, fetele continuau zilnic violenţa verbală şi comportamentală. Se răneau singure cu creioanele, se urcau în copaci şi încercau să sară garduri, muşcau obiecte şi înghiţeau hârtii.

Profesorii sufereau alături de fetiţe şi încercau să le arate puţină dragoste, puţină afecţiune şi căldură. Incercau să îndulcească puţin inimile lor amărâte şi rănite. L-au prevenit pe tată şi au anunţat asistenţii sociali şi psihologul şcolii, ca să ia fetiţele din grija tatălui.

Aceşti copii nu au fost ajutaţi de familie şi nu au avut un tată care să conlucreze cu pedagogii şcolii, ca măcar ei să îi ajute. întâmplarea aceasta a provocat o tulburare nu doar în clasele fetiţelor, ci în întreaga şcoală.

A patra istorisire (şcoală-familie)
Achileas, un băiat de 11 ani, este interiorizat şi izolat, cu un comportament violent şi cu o preferinţă pentru culoarea neagră. Din prima clasă a şcolii generale, mâzgălea zidurile, porţile, uşile, scaunele, băncile, cărţile şi caietele cu culoare neagră. Intotdeauna avea la el o foarfecă, un cuţitaş, uneori chiar un cuţit mare, obiecte pe care le aducea de acasă cu permisiunea părinţilor. Din prima clasă, nu a legat nici o prietenie. Işi crease un fel al lui de a fi elev: era foarte bun la matematică, dar nu vroia să stea la şcoală, lucru care se repeta zilnic. După şapte ani, doi de grădiniţă şi cinci de şcoală, nu se împrietenise niciodată şi fusese refractar la mediul şcolar educaţional. Profesorii din şcoală, la sfatul consilierului şcolar, au încercat să-l ajute întâi pe copil şi apoi pe părinţi. Părinţii aveau o relaţie foarte bună, îl considerau pe copilul lor un geniu şi pur şi simplu nu vroiau să aibă habar de problemele de şcoală. Nu-i interesa dacă Achileas era sau nu prieten cu cineva, deoarece considerau că este deosebit, vestit şi, oricum, superior tuturor.

Elevul, în clasa a V-a, continua să trăiască şi să hălăduiască singur prin curtea şcolii. Sesizarea profesorilor s-a lovit de justificările şi indiferenţa părinţilor. Părinţii nu au auzit niciodată propunerile pedagogilor de a chema colegi de-ai copilului pe acasă sau de a-l încuraja să îşi creeze legături de prietenie. Ei nu au încercat să apropie şi alţi copii de copilul lor. Părinţii considerau şcoala inferioară posibilităţilor lui Achileas, dar îl lăsau acolo, deoarece nu aveau altă variantă.

Părinţi si pedagogi
Patru povestioare din mediul şcolar, caracteristice pentru distanţa existentă între pedagogi şi elevi şi, pe de altă parte, despre atitudinea indiferentă a părinţilor faţă de educaţia copiilor lor. Copil, familie, şcoală constituie un triunghi al dragostei, al reciprocităţii, al întrepătrunderilor.

Colaborarea între şcoală şi familie nu este o simplă activitate, ci este un mod de gândire, o mentalitate. Participarea părinţilor la educaţie trebuie să se facă într-un scop comun cu cel al pedagogilor, având ca ţintă îmbunătăţirea calităţilor elevului. înţelegerea între familie şi şcoală, pentru buna educaţie a copilului, este o condiţie neapărat necesară pentru ca ambele fronturi să poată înfrunta alte surse de influenţă asupra copiilor, precum televizorul şi anturajul. Lipsa comunicării şi concordanţei între părinţi şi pedagogi subminează puterea ambilor şi întăreşte elementele antisociale. Gradul conlucrării între pedagogi şi părinţi nu reuşeşte des în realitatea contemporană, la nivelul dorit. Deseori, se observă fenomenul confruntărilor, neînţelegerilor şi chiar al conflictelor între pedagogi şi părinţi, criticându-se unii pe alţii şi fiecare aruncând responsabilitatea în partea cealaltă.

Ar fi bine pentru copii să alocăm timp, răbdare şi susţinere pentru o dezvoltare şi o creştere corectă a lor, cunoscând faptul că familia este respiraţie curată pentru copil, pe care trebuie să o îmbunătăţim şi să o întărim încontinuu, fără a ne opri vreodată. Cel mai important element al legăturii din familie este coeziunea ei, care se bazează pe capacităţile membrilor familiei de a asigura această coeziune.

Părinţii şi pedagogii ar trebui să fie conduşi de un dialog rodnic şi nu de o stare de conflict, în vederea zidirii în comun a condiţiilor ce oferă o dezvoltare plenară a copilului şi a adolescentului.

Părinţii pot fi mijlocitori preţioşi în încercarea pedagogilor de a se apropia de copii, precum, de asemenea, şi pedagogii pot fi, din punctul lor de vedere, susţinători într-o mare măsură a legăturii pe care o dezvoltă părinţii cu copiii lor acasă. Este suficient doar să se găsească canalele potrivite de comunicare şi să se cultive o atmosferă de respect şi de încredere reciprocă.

Incercarea conştientă a pedagogilor pentru a avea o conlucrare reuşită cu părinţii merită întotdeauna efortul.

CRIZA FAMILIEI, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea “Criza familiei”

Bibliografie
Alberto, EA., Troutman, A.C., Applied Behaviour Analysis for Teachers, Merrill, New York, 1990.
Alimbrandi, L., Familia şi statul în Europa. Tendinţe şi provocări ale secolului alXXI-lea, Ed. Gutenberg, Atena, 2002.
Cagliari, P., Giudici, C., „School as a Place of Group Learning for Parents”, în Making Learning Visible: Children as Individual and Group Learners, Project Zero, Reggio, 2002.
Commaille, J., The European Family, Kluwer Academic Publi- shers, 1997.
Dowling, J., „Intervenţii în mediul şcolar comune educatorilor, copiilor şi părinţilor”, în Dowling, E., Osbourne, E., Familia şi şcoala, Ed. Gutenberg, Atena, 2001, p. 194.
Ghena, A., „Principiile fundamentale pentru începerea educaţiei în Grecia”, în Pedagogia copiilor cu sau fără probleme de învăţătură sau comportament, Elenika Gramata, Atena, 1997.
Goleman, D., Inteligenţa emoţională, Elenika Gramata, Atena, 1998.
Herbert, M., Limitele comportamentului copiilor. Tipuri pedagogice pozitive, Elenika Gramata, Atena, 2000.
Matsopoulos, A., Psihologie şcolară. Aplicaţii în pedagogia contemporană, Atena, 2005.
Molnar, A., Probleme de comportament în şcoală, Elenika Gramata, Atena, 1996.
Savater, E, Valoarea pedagogiei, Elenika Gramata, Atena, 2004.
***, Legăturile dintre şcoală şi familie, IDEE, Atena, 2006.

 

• Cresterea copiilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Cresterea copiilor - sfaturile unei preotese
  Publicat in : Viata de familie
• Discernamantul in cresterea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor
  Publicat in : Religie
• Copiii, la poporul evreu
  Publicat in : Iudaism