Există, în studiul Elenei Dulgheru dedicat lui Andrei Tarkovski’88, un capitol consacrat spaţiului taboric al casei. Este evident că în Călăuza cheia de boltă este epifania întâlnirii cu Sacrul. Totuşi, nu este lucru uşor a vorbi - mai cu seamă în veacul nostru ultrapluralist - despre „topografia" Sacrului, despre „locul întâlnirii omului cu Dumnezeu" (Care Dumnezeu? Care om? Care întâlnire?). In Tradiţia Bisericii însă, pe baza textului evanghelic, Taborul ar reprezenta, nu-i aşa, locul în care Hristos S-a arătat apostolilor Săi (Petru, Iacov şi loan) precum şi drepţilor „Vechiului Legământ" (Moise şi Iile) - prezenţa acestora din urmă în poveste având funcţia de a marca legătura dintre cele două „paradigme". Scena cu pricina este numită şi Schimbarea la Faţă. Adică locul unde omului îi vine să strige goethean: „Verweille doch! Du bist so schon!" („Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!"). Atunci, înspăimântat şi neştiind ce să spună, Petru ar fi zis lui Iisus: „Invăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una." Iar Iisus, potrivit tradiţiei evanghelice, „S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina".

Aşa cum arată Elena Dulgheru, Călăuza însuşi spune ceva asemănător în pragul Zonei (pe când se află, alături de Scriitor şi Profesor în faţa Camerei unde niciunul dintre ei nu va intra), plănuind - cum va fi făcut de fiecare dată când a ajuns în prag - să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!" De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face niciun rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia (humility vine şi de la liumus-pământ, locul spre care cei smeriţi cu inima îşi îndreaptă privirea) a învins trufia deşartă. Ceva mai departe însă, Călăuza adaugă: „Nimeni nu trăieşte şi nu poate să trăiască în Zonă". Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel, ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care năzuieşte şi se îndreaptă - preţ de o clipă - inima omului obosit de „cele lumeşti"; acolo totul devine posibil, iar minunile chiar se mai pot întâmpla dacă ceri cu credinţă şi dacă ştii să rabzi, să aştepţi şi mai ales să respecţi „sistemul complicat de semne" din Zonă.

Aici se încheie cercul, pentru a face loc altuia, cu mereu alte necunoscute (ce anume să ceri? ce anume să aştepţi? dar mai doreşti să ceri ceva cu adevărat, mai ai dispoziţia interioară să vrei să fii fericit, mai poţi fi oricând gata de jertfă?). Scriitorul, ca şi Profesorul nu mai aşteaptă nimic şi pe nimeni. Niciunul dintre ei nu îşi mai doreşte nimic, nimeni nu mai doreşte nimic, nimeni nu mai speră389. Alt paradox: nimeni din jur nu mai crede390, dar Călăuza nu încetează să ducă noi „clienţi" în Zona cu semne taborice - oameni cărora nu le-a mai rămas nicio speranţă.

Ceva-ceva tot se schimbă, iar secvenţa din bar, de la sfârşitul aventurii lor existenţiale, e grăitoare în acest sens: Scriitorul fumează meditativ, parcă încercând - alături de Profesorul vădit bulversat şi el - să descifreze cumva taina Zonei (cu neputinţă de descifrat cu mintea) şi taina acestui „nebun întru Hristos" (pe care-l numeşte „debil mintal") care se încăpăţânează să creadă, atunci când nu mai e nimic de crezut şi nimic de trăit, când totul pare - ca într-o dramă absurdă - o nesfârşită închisoare.

Fragment din volumul "Pseudokinematikos 2", Editura Theosis

Cumpara cartea "Pseudokinematikos 2"

 

388 Tarkovski. Filmul ca rugăciune, Ed. Arca învierii, Bucureşti, 2001.
389 „Nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi" - îi va spune Călăuza femeii sale, după întoarcerea sa acasă, sleit de puteri şi ostenit. Dar asta nu îl împiedică să pornească, iar şi iar, înspre acelaşi loc „încă nespurcat de mintea omului": Zona, Taborul, Graal-ul.
390 Nu există decât „curiozităţi" triviale şi aşteptări egoiste - Scriitorul speră să îşi recapete inspiraţia pierdută, iar Profesorul încearcă să arunce „camera dorinţelor" în aer, să o distrugă, pentru că, se întreabă el, ce se va întâmpla „dacă va pătrunde în ea cineva cu gânduri distructive, primejduind astfel existenţa omenirii".