ARHIEREUL este o carte care provoacă. Scrisă la începutul secolului al XX-lea, ea continuă să rămînă un strigăt împotriva conformismului bisericesc. Autorul ei, ieromonahul Tihon, despre care nu cunoaştem nici un amănunt, este un nemulţumit de atmosfera de căldicime generală care domneşte în Biserică. El gîndeşte un păstor ideal în persoana personajului principal al cărţii - Arhiereul care încearcă să readucă duhul apostolic printre preoţi şi credincioşi. Nimic nu ne împiedică să credem că acest „Arhiereu" a existat în realitate şi că, poate, el însuşi a scris această carte.

Arhiereul este o operă literară, o nuvelă, nu un tratat de ecleziologie. Faptul însă nu trebuie să ne mire. Ruşii sînt un popor sensibil, care preferă să asculte un cîntec despre Dumnezeu, să citească o poezie, decît să umble la dogme. Poate tocmai de aceea ei nu au dat lumii constructori de sisteme filosofice, dar au dat mari scriitori şi artişti. Vieţile Sfinţilor, aşa cum le-a scris Sfîntul Dimitrie al Rostovului, pe care mulţi le critică pentru abundenţa de „idilism" şi „literatură", sînt foarte reprezentative pentru felul ruşilor de a înţelege Ortodoxia. In aceeaşi tradiţie mi se pare că se înscrie şi cartea părintelui Tihon, unde scopul principal nu este acela de a sluji unor norme şi prejudecăţi, ci acela de a ajunge la oameni, de a fi citită.

Deşi, pe undeva, cartea se vrea a fi un program de angajare duhovnicească, ea se citeşte ca o cronică interesantă, realistă, poate pe alocuri prea sinceră, a vieţii bisericeşti. Autorul este un bun scriitor, hrănit la sînul marii literaturi ruse. Personajele sînt vii, sincere, neinventate. Cartea se citeşte cu plăcere şi, odată citită, nu mai poate fi uitată. (Ieromonah Savatie)

I
Părintele Pavel stătea pe puntea vaporului şi bea. Sticla pe care o avea în faţă, pe măsuţă, fusese aproape golită. Sorbise pahar după pahar la intervale scurte, fară măcar să guste din mâncare. Bea cu îndărătnicie, sf dator, accentuând intenţionat caracterul ocupatiei sale şi rânjind în sinea sa: „Eh prviti, dar, fraţi ortodocşi, admiraţi-va păstorul!" Numele generic de „ortodocsi» parintele Pavel il folosea pentru toti pasagerii vaporului, dintre ei mulţi începeau deja să arunce priviri circumspecte spre masa preotului şi-l cautau precauţi, cu coada ochiului, pe căpitanul vasului. Unele mămici işi luau de mâneci copiii ce se zbenguiau pe punte şi, sub diverse pretexte mai delicate, îi depărtau de preotul buclucaş. Părintele, deşi înţelegea de minune atitudinea publicului faţă de persoana sa, nici gînd n-avea să se potolească, ba, dimpotrivă, încerca în fel şi chip să-şi arate deplina nepăsare. Ar fi vrut, mai cu seamă, să-şi demonstreze dispreţul faţă de un confrate preot care se plimba pe punte printre ceilalţi pasageri şi lăsa impresia că admiră frumuseţile peisajului.

Ţinuta impunătoare, pasul hotărît, mişcările graţioase ale acestei persoane îl dezgustau în mod deosebit. Nu reuşea să-i desluşească faţa, întrucît se ţinea departe şi doar de cîteva ori îi aruncase cîte o privire fugitivă peste umăr.

„Şi cu ce, mă rog, se mîndreşte omul? cugeta părintele Pavel. Preot la fel ca şi mine, doar că slujeşte în oraş, probabil, şi solda îi e de vreo două mii de ruble cazone. Cu aşa trai, oricine ar putea face pe grozavul... Da' te-aş pune în locul meu şi te-aş vedea eu atunci... Dar aşa, uită-te la el, zici că-i arhiereu!" Părintelui i se făcu şi mai amar pe suflet de la aceste gînduri, iar pizma asupra confratelui „impozant" spori. Apucă paharul, îl răsturnă dintr-o mişcare pe gît, apoi scuipă mojiceşte pe podea, lucru pe care îl făcu atît de energic, încît şapca, ce şi pînă atunci abia i se mai ţinea pe creştet, i se rostogoli la picioare. Părintele nu arătă nici cea mai mică intenţie să o ridice. Se lăsă cu toată greutatea peste masă şi-şi aţinti privirea buimacă asupra publicului. Observă cum preotul cu pricina se întoarse şi porni cu paşi liniştiţi direct spre el. Fără a ridica privirea, părintele Pavel îşi aţinti auzul spre zgomotul domol al paşilor şi foşnetul rasei de mătase. Iată-l aproape de tot. Il copleşi dorinţa de a-i arunca vreo glumă înţepătoare, de a-l pune într-o situaţie jenantă.

- Părinţele, hei, părinţele! strigă cu o privire şugubeaţă cînd preotul ajunse în dreptul său, ce zici de-o votculiţă?

„Părinţelul" se opri, îl fixă pentru o clipă cu privirea, zîmbi, apoi răspunse:

- Mulţumesc, fîrtate, dar nu beau.

Ridică apoi pălăria de pe podea, o îndreptă grijuliu, o puse pe masă, după care se aşeză lîngă părintele Pavel.

Părintele Pavel nu se aştepta la una ca asta. Gîndea că se va alege cel mult cu o privire plină de dispreţ, după care confratele „curăţel" va trece mai departe, în vreme ce el, părintele Pavel, îi va rîde în spate. Acest comportament însă îl dezarma. I se făcu jenă. Gîndul că a jignit un om de treabă îl fîstîci. Dorind să scape de sentimentul de stîngăcie şi să-şi atenueze obrăznicia, continuă conversaţia, trecînd de la sarcasm la tonul dezlînat al unui om cherchelit:

- De pe unde eşti? întrebă el, aruncînd o privire piezişă către noul său interlocutor.

Acesta îşi îndreptă poalele rasei, se făcu mai comod şi, întorcîndu-se spre părintele Pavel, răspunse cu o voce calmă şi senină:

- Sînt de departe... Merg, iată, şi admir măicuţa Volgă. Cît belşug aici, cîtă nemărginire! Şi cîtă viaţă! Atîta lume, atîta marfă, atîta mişcare: numai vasele de pasageri dacă ai sta să le numeri! Abia cînd vezi cu ochii tăi acestea îţi dai seama de ce poporul nostru iubeşte atît de mult acest rîu, de ce îl cîntă în cîntecele sale şi de ce-i poartă dorul atunci cînd e departe de el. Este, într-adevăr, un rîu mare.

- Păi, bineînţeles că aşa e, încuviinţă părintele Pavel.

Fiind născut şi crescut pe malurile Volgăi, îşi iubea rîul şi se mîndrea cu el, ca un adevărat locuitor al ţinutului. Lauda adusă de „părintelui" de pe alte meleaguri îl măguli.

Nu-i rămase nici urmă din vechea ostilitate şi începu să-l asculte cu o bunăvoinţă crescîndă.

- Multă bogăţie aveţi voi aici - continuă oaspetele dar şi fnultă durere... Multe lacrimi şi nevoi deznădăjduite. Insă nu asta e cea mai mare năpastă. Am avut ocazia să observ viaţa unui popor mic de la marginea ţării, care trăieşte mult mai greu decît mulţi dintre ţăranii noştri. Umblă doar în zdrenţe, mănîncă acasă doar mămăligă sau pîine de orz, şi aceea nu pe săturate. Insă cînd stai să-i priveşti: ca brazii, toţi ca unul. Mersul le e sprinten, iar înfăţişarea atît de mîndră, de parcă ar purta nu zdrenţe, ci tunică de general. Iţi vine să crezi că n-au nici necazuri, nici griji şi nu cunosc nici o lipsă. Aşa că necazul nostru nu e în sărăcie, şi nici în supărări. Necazul e că rusul nostru nu ştie să lupte cu belelele şi cu amarul. Dă peste el năpasta şi se înarmează sau cu răbdare, vădind, adesea, o răbdare, într-adevăr, de fier, sau se răzvrăteşte, iarăşi, fără nici un fel de măsură, şi cel mai adesea se străduieşte doar să scape cumva de necaz, să-I înece, să-l înăbuşe, să-l stingă. Exact ca şi dumneavoastră. V-a ajuns năpasta şi, în loc să luptaţi şi să o înfrîngeţi, v-aţi supărat şi aţi început să beţi..., şi vreţi să adăugaţi la un necaz altul şi mai mare.

Părintele Pavel se uită mirat la interlocutorul său. „Şi de unde ştie, oare, că beau de necaz?", se întrebă el.

- Priviţi însă Cită putere aveţi! spuse oaspetele şi-l bătu zîmbind pe umăr. Uite ce umeri de voinic! Cu aceştia nu numai necazul propriu, dar şi din al altora aţi putea duce!

Părintele Pavel adulmecă, brusc, un aer de vioiciune. îşi aminti că în satul său ţăranii, enoriaşii săi, recunoşteau adesea că nimeni nu se poate întrece cu el, părintele Pavel adică, la muncă.

- Şi, uite, încă o trăsătură rusească, continuă oaspetele, cugetînd parcă mai mult pentru sine. II loveşte pe rus năpasta şi, iată-l, umblă cu ea, se poartă nevâzînd şi neauzind nimic, şi nu se gîndeşte deloc că altul ar putea avea o durere şi mai mare. Ne place să ne aşternem necazul pe inimă, şi nu observăm că, fiind preocupaţi de necazul propriu, le adăugăm şi altora necaz. Aşa cum faceţi dumneavoastră acum, bunăoară.

- Păi, şi cui, mă rog, adaug eu acum necaz? se miră părintele Pavel.

- Cum, adică, cui? Iată, dumneavoastră staţi aici şi beţi, vă înecaţi durerea, iar la omul de colo, de pildă, nu v-aţi gîndit... Uite, domnul care stă aşezat acolo, pe băncuţa.

Adineauri am trecut pe lîngă un sat cu biserică, iar dînsul şi-a scos şapca şi s-a însemnat cu semnul crucii. Mai este încă, se vede, credinţă în inima lui. Ei, şi acum spuneţi-mi, nu-i este oare lui dureros să vadă un păstor al Bisericii îndeletnicindu-se cu o asemenea ocupaţie?

Părintele Pavel trase ruşinat cu coada ochiului spre sticla de pe masă, în timp ce oaspetele chemă chelnerul şi-i arătă printr-un gest discret să ia de pe masă paharul şi sticla. Părintele Pavel nu protestă, ci doar încercă să-şi justifice întrucîtva comportamentul:

- Păi, greu e şi mare necazul meu. De necaz beau, aţi observat bine asta, părinte.

- Dumneavoastră mai bine povestiţi-mi despre necazul ce-l aveţi, împărtăşiţi-vă frăţeşte, şi poate nici necazul n-o să vă pară atît de greu. O durere împărtăşită e doar o jumătate de durere.

Părintele Pavel simţea şi singur dorinţa de a-şi vărsa amarul în faţa acestui părinte bun la inimă. Către aceasta îl predispunea faţa lui blîndă şi, mai ales, ochii săi inteligenţi, serioşi şi parcă trişti, însă totodată plini de bunătate şi căldură. Astfel de oameni se interesează de o durere străină nu doar dintr-o simplă curiozitate.

- Am fost tras la judecată - începu părintele Pavel -, am cununat fără acte... Treaba s-a petrecut în felul următor: vin la mine un flăcău şi o fată şi mă roagă să-i cunun. Ea orfană, el orfan, au lucrat împreună la fabrică, şi iată că au căzut, sărmăneii, în păcate, şi vor să fie totul dat la lege, să fie toate făcute cu Dumnezeu, însă alt necaz - n-au acte. Ea trăise la o mătuşă, a fugit apoi de acolo şi a rămas fără acte, iar ale lui erau expirate, le-a trimis să le schimbe, însă tot nu soseau.

„Nu se poate, le spun, fără acte nicidecum nu se poate."

„Păi cum, dar, părinte, mă întreabă ei, e mai bine aşa, fără Dumnezeu, să trăim?"

„Asta-i treaba voastră, le zic eu, mergeţi de unde-aţi venit."

Stau amîndoi nemişcaţi, mireasa plînge, iar mirele se aruncă la picioarele mele... Ce să fac? Mi s-a făcut milă de ei, aşa că am deschis biserica şi i-am chemat înăuntru.

„Păi uitaţi cum facem, le zic, că aveţi majoratul văd eu şi singur, voi însă juraţi în faţa Domnului Dumnezeu şi a preacuratului Său chip că nu aveţi între voi nici o legătură de rudenie. Au jurat. Iar eu am luat şi i-am cununat. Trăiţi, aşadar, Dumnezeu cu voi... Şi pentru cununie n-am luat nimic, pentru că, în- tr-adevăr, se vedea pe ei că n-ai de la cine lua. Iar pentru ca mai-marii să nu afle de cele întîmplate, nu i-am înscris nici într-un registru, le-am dat doar la mînă o adeverinţă că sînt, într-adevăr, soţ şi soţie şi sînt cununaţi legitim. Aşa s-ar fi terminat toate, însă, vezi dumneata, mi-au apărut tot felul de tovarăşi între timp... M-am certat cu unul dintre ei, cu parohul din satul vecin, iar el m-a pîrît la consistoriu. Ei, şi mai departe, după cum se obişnuieşte: au deschis dosar, m-au judecat... Şi m-au trimis la mănăstire, să aduc pocăinţă. M-am dus la arhiereu, mă gîndeam să-l înduplec. Da' de unde, nici nu m-a primit. A transmis doar prin chileinic1: „Spune-i netrebnicului aceluia nici în ochi să nu mi se arate". Şi-atunci am fost cuprins de obidă2. „Dacă-i aşa, zic, atunci transmite arhiereului că nu numai la mănăstire, dar nici în parohie nu mă mai întorc. Las' să numească pe cine vrea în locul meu!" Am întors spatele şi am plecat. Uite aşa am şi părăsit locul. Voiam să-mi găsesc vreo ocupaţie particulară, însă cine are nevoie de un preot „în rezervă"? Am vrut să mă angajez ca muncitor, însă nu vor să mă ia, se jenează, vezi Doamne, să arunce saci cu orz pe spatele unui om în rasă... Şi iată, aşa, mă plimb acum de ici-colo.

M-am gîndit să încerc să plec în altă eparhie, să-mi caut acolo un loc, poate se găseşte undeva un arhiereu cu suflet bun care să mă înţeleagă. M-am pornit, iată, către arhiereul din partea locului, se spune că-i bun... Se vede însă că aşa-i ghinionul meu: tocmai a plecat, a fost numit în altă parte, iar aici aşteaptă să vină unul nou. Şi dacă acesta va fi unul din ăştia cu nasul pe sus, ce mă fac atunci? Iar mergi de colo-colo, dar acasă aşteaptă familia, copiii... Degrabă va trebui să punem şi dinţii la păstrare.

Cum să nu dai în băutură?

- In locul dumneavoastră aş fi procedat la fel, spuse părintele, înviorîndu-se. Nu este treaba preotului să adune dovezi prenupţiale sau să perfecteze actele logodiţilor.

Pentru singurul fapt că actele sînt în regulă nu se va adăuga har de la Dumnezeu, după cum nici lipsa unor atari acte nu poate împiedica primirea binecuvîntării dumnezeieşti. Căsătoria exista şi în primele veacuri ale creştinătăţii, cînd nimeni habar n-avea de adeverinţe de naştere sau registre. Altă chestie ar fi fost, într-adevăr, dacă era să cununaţi nişte minori. Ar fi fost un păcat mare, întrucît Taina Cununiei aţi fi transformat-o într-o pomenire în deşert a numelui lui Dumnezeu. Nu ar fi fost har în Taină. Este aceeaşi cu a te ruga pentru vindecarea unui om deja mort, adică de a săvîrşi Taina Maslului asupra unui cadavru. Cununînd minorii, aţi fi încălcat legea naturii, conform căreia se pot căsători doar persoane ce au atins o anumită vîrstă şi o anumită maturitate biologică. Căci legile naturii, ca şi legile morale, sînt deopotrivă legi ale lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a rînduit şi pe unele, şi pe altele. Observaţi ce neghiobie ar ieşi: pe de o parte, aţi încălca porunca lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, aţi cere lui Dumnezeu har pentru a împlini această încălcare. Desigur, aici harul lui Dumnezeu nu pogoară, iar în loc de Taină se săvîrşeşte profanarea Tainei.

Aşadar nu aţi săvîrşit păcat. E adevărat, pentru nerespectarea formalităţilor aţi fost supus pedepsei, însă nu putea fi oare această pedeapsă suportată, măcar şi de dragul acelei bucurii pe care aţi adus-o tinerilor? Doar sînt sigur că aceştia au fost bucuroşi şi v-au mulţumit.

- Păi cum altfel! Chiar zilele acestea, de cînd merg cu vaporul... Ies odată pe chei, caut să cumpăr ceva de mîncare. Aud deodată: „Sărut mîna, părinte, nu doriţi nişte mere, iată, serviţi de-aici". „De ce să nu doresc? răspund eu, cit fac la mătăluţă?" „Cum aş putea lua bani de la dumneavoastră, părinte? Luaţi aşa... Chiar nu mă recunoaşteţi, părinte?" Mă uit mai bine - ea e, mireasa fără document. „Cum o mai duceţi?" o întreb, iar ea zice rîzînd de bucurie: „Slavă Domnului, părinte! Dumnezeu ne-a dăruit un fecioraş!" „Ei, îi zic eu, Dumnezeu să vă dea sănătate", iar ea îmi bagă în mînă coşul cu mere şi mă roagă frumos să-l iau. L-am luat, ce să-i fac? Tot drumul apoi am servit călătorii cu mere.

- Ei, vedeţi, iar dumneavoastră aţi început să beţi. Cu necazurile trebuie să lupţi şi să te rogi mai tare lui Dumnezeu. Rugăciunea învoioşeşte pe om, îi împrospătează mintea, iar omul cu puteri proaspete va găsi oricînd ieşire din situaţie. Dumneavoastră aveţi suflet bun, aveţi şi puteri. Aşa că nu vă nenorociţi nici pe dumneavoastră înşivă, nici pe cei din jur... Dar se pare că ne apropiem de oraş. Degrabă va trebui să coborîm... Şi eu sînt aici pentru prima oară. Am primit de curînd numirea în funcţie.

Uitaţi ce zic eu: treceţi pe la mine, apartamentul meu va fi pe undeva pe lîngă catedrală. O să mai stăm de vorbă, poate inventăm ceva. Deci pe curînd! Acum, mă iertaţi, trebuie să-mi pregătesc bagajele.

Părintele se ridică, îi întinse mîna şi-l sărută de trei ori.

Ieromonah Tihon

Arhiereul, Editura Cathisma

Cumpara cartea "Arhiereul"

Nota:

1 Chileinic - ucenic de chilie. In Rusia se obişnuieşte ca pe lîngă arhiereu, stareţul de mănăstire sau bătrîni să fie un frate care să se îngrijească de ordinea chiliei, de primirea oaspeţilor etc. Chilei- nicul mai are şi rolul să intermedieze între arhiereu sau stareţ şi vizitatori, informîndu-i pe primii cu dorinţa celor din urmă (nota trad.).
2 Obidă - mîhnire, jignire (nota trad.).
 

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta