Predica la Duminica a XX-a dupa Rusalii

Dreptmăritori creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne istoriseşte că, pe când Iisus intra în cetatea galileeană Nain, a întâlnit un convoi mortuar care ducea la mormânt pe un tânăr, unicul fiu al unei văduve. Apropiindu-se de ea, i-a spus cu duioşie să nu mai plângă, după care, întorcându-se spre fiul ei, a grăit: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!” (Lc. 7, 14). Şi acesta a înviat.

Din această istorisire se vede clar că Hristos, „Începătorul vieţii” (Fapte 3, 15), Care are „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68), poate da viaţă celor morţi. Domnul nostru, Care a înviat din mormânt, ne va învia şi pe noi la sfârşitul veacurilor.

De aceea, cântăm în noaptea de Paşti: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne- a trecut pe noi”.

Iubiţi credincioşi,

Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi, oamenii, tânjim după o fericire mai înaltă decât satisfacţiile pe care ni le pot oferi stomacul sătul sau punga cu bani. Noi nu suntem animale, nici fire de iarbă, nici maşini vii, ci suntem copii ai Tatălui ceresc, zidiţi pentru mărire şi pentru întâlnirea de sus.

Cu astfel de convingeri zicem: „Aştept învierea morţilor”. Noi, care credem în Hristos şi suntem mădulare ale Trupului Său tainic, mărturisim că, deşi omul a murit, va reveni la viaţă şi va exista dincolo de barierele mormântului.

Chipul de trecere din moarte la viaţă este învierea trupurilor, care va avea loc „în ziua de apoi” (In. 6, 54), la sfârşitul lumii.

Pentru cei ce nu cred că morţii vor învia, relatez experienţa lui Isaac Newton (†1727), marele fizician şi astronom englez. Deşi era un om foarte învăţat, Newton, descoperitorul legii gravitaţiei, era şi un bun credincios. Odată, un grup de studenţi l-au întrebat cum el, un om aşa distins, poate crede că morţii vor învia. Lor li se părea cu totul imposibil.

Atunci, Newton a luat un pumn de nisip, l-a pus pe masa laboratorului său, a adus nişte pilitură de fier, a amestecat-o cu nisipul; apoi, i-a întrebat dacă mai pot alege pilitura de fier din nisip şi toţi au fost de părere că aşa ceva e imposibil. Dar el a luat un magnet, l-a purtat pe deasupra nisipului şi ceea ce lor li se părea imposibil, el a realizat, a extras pilitura de fier din nisip. Apoi, le-a spus că, dacă el a putut face asta, trebuie să credem că şi Dumnezeu poate avea un magnet cu care să poată aduna toate particulele corpului nostru şi să-l facă să învieze.

Cel Ce a adus omul din nimic la fiinţă, Cel Ce învie în fiecare primăvară bobul de grâu semănat în glie, bob care a murit, ne va ridica şi pe noi, în primăvara învierii de obşte, la starea în care am fost (cf. I Tes. 4, 14).

Minune a fost creaţia universului, minune va fi reunirea trupurilor cu duhurile fiilor lui Adam, la a doua venire a lui Hristos. Atunci, la sunetul trâmbiţelor îngereşti, toţi vor ieşi din morminte, din crăpăturile pietrelor, din mare şi din toate locurile unde au putrezit miriade, toţi cei ce au trăit cândva pe suprafaţa acestui glob. „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea judecăţii” (In. 5, 28-29).

Noi credem în înviere, pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Mc. 12, 27) şi fiindcă Hristos Cel mort şi îngropat a părăsit mormântul Său, a înviat, făcându-Se „începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20).

Toată Evanghelia răsună de ecourile învierii, toată originalitatea ei constă în nădejdea veşniciei. Ba putem spune că însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu n-a avut alt scop decât a căuta şi a izbăvi ceea ce era biruit de moarte.

Domnul spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!” (In. 11, 25-26).

De ce trebuie să fie învierea morţilor? Fiindcă Dumnezeu a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât şi răul au fost săvârşite în trup. Deci, şi sufletul şi trupul trebuie să primească răsplata sau pedeapsa. „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Vedem că aici, pe pământ, nu este o potrivire între faptă şi răsplată, că ordinea dreptăţii nu e respectată.

Nelegiuitul Nero petrece la jocurile de circ, pe când ucenicii lui Hristos sunt sfâşiaţi de fiarele arenelor. De aceea, ideea dreptăţii absolute, pe mulţi gânditori ai lumii i-a adus la credinţa în nemurirea fiinţelor omeneşti, în învierea morţilor.

Cum vor fi trupurile înviate? Întâi, ele vor fi nesupuse putrezirii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50).

Aceasta înseamnă că întreaga noastră structură va fi alta, chiar cei aflaţi în viaţă la venirea Domnului vor suferi o prefacere, o schimbare totală. Noile trupuri nu vor mai suferi dureri, boli sau moarte.

După cum din nisip, la temperaturi înalte, se face sticla, care este străvezie şi are cu totul alte caracteristici decât nisipul, aşa şi trupul nostru înviat va avea neputrezirea. După înviere, oamenii vor avea aceleaşi trupuri cum le-au avut în viaţă, dar vor fi transparente.

Vom recunoaşte rudele şi prietenii, dar ei vor apărea cu înfăţişarea schimbată. „După cum am purtat chipul omului pământesc, vom purta şi chipul omului ceresc.

Trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Cor. 15, 49, 52-53).

Deci, toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum, dar acest trup va fi transfigurat în „trup de slavă” (Filip. 3, 21), în „trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 44).

Trupurile înviate ale drepţilor se vor asemăna trupului înviat şi preamărit al lui Hristos (Filip. 3, 21), vor străluci ca soarele (Mt. 13, 43), vor fi nestricăcioase, fără nici un defect, şi nemuritoare, vor avea şi forma şi substanţa din viaţa aceasta (I Cor. 15, 42-52). „Trupurile transfigurate constau numai din manifestări luminoase, sonore, calorice, care nu se exclud una pe alta, nu se disting în mod egoist, ci sunt capabile de o reciprocă penetraţie” (Vladimir Lossky).

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor fi nestricăcioase, dar capabile să simtă chinurile. Vor avea o neputrezire în sens rău, ca o carne veşnic vie, trăind cu demonii într-o lume de umbre şi halucinaţii.

Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Dacă cineva este păcătos, primeşte un trup nemuritor spre a putea primi osânda păcatelor sale, ca să nu se mistuie niciodată, arzând veşnic în foc”.

Ei vor trăi într-o lume strâmbată şi întinată după poftele şi nălucirile lor. Nu ne îndoim de învierea trupului. Omida şi fluturele sunt o bună icoană a învierii. Omida e urâcioasă, se târăşte cu picioruşele ei de pe o cracă pe alta, rozând frunze. După ce trece prin metamorfoză, devine un fluture minunat, care zboară, se hrăneşte cu nectar şi nu mai seamănă deloc cu omida.

Materia universului înviat şi a trupurilor înviate va fi o energie veşnic tânără, diafană. Universul refăcut va avea o frumuseţe negrăită, fineţe, adâncime expresivă şi trupurile la fel. Materia va fi transfigurată de bogăţia infinită a dimensiunilor spiritului.

De aceea, unii gânditori creştini spun că fericirea veşnică va consta în frumuseţe. Fiinţele cereşti vor fi frumoase precum Hristos şi se vor bucura pururea de frumuseţile comuniunii.

Iubiţii mei,

Când vreunul din cei scumpi inimilor noastre ne va părăsi, trecând la cele veşnice, să nu ne tânguim ca şi cei „care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13). Să-i plângem pe morţi cum a lăcrimat Iisus la mormântul prietenului Său Lazăr din Betania, dar să nu fim cuprinşi de supărare excesivă, cunoscând că ei n-au murit, ci „dorm” (cf. Lc. 8, 52).

De aceea, Sfânta Biserică se roagă la slujbele sale pentru „adormiţii robii lui Dumnezeu”. Datoria noastră este să ne pregătim mereu pentru veşnicie, precum ne îndeamnă Scriptura: „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeul tău” (Amos 4, 12).

Scopul adevărat al vieţii noastre trebuie să fie: a-L cunoaşte pe Hristos, a-L iubi pe El şi a-L sluji cu devotament. Atunci când va veni timpul să părăsim această lume, noi o vom lăsa cu încrederea voioasă că pe celălalt tărâm vom găsi pace, iubire şi slavă negrăită, vom gusta bucurii pe care acum nu ni le putem imagina (cf. I Cor. 2, 9).

Să fim convinşi că dincolo de groapă nu vor merge cu noi decât faptele noastre. Rudele şi prietenii, după câteva lacrimi, elogii sau critici se vor gândi mai repede la ce-i aşteaptă pe ei, decât la ce se întâmplă cu cel dispărut.

În faţa morţii, toate sunt zadarnice afară de Hristos, Care ne rămâne credincios şi vine să ne întindă mâna Sa, dacă şi noi am avut mâna noastră întinsă spre El, în cursul acestei vieţi.

Aşadar, să ne pregătim cu seriozitate pentru întâlnirea cu Domnul, ca să fim vrednici a rosti cuvintele pline de speranţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Amin.

IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

 

• Predica la Duminica a XX-a dupa Rusalii
  Publicat in : Predici de duminica