Rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului (Ioan XVII)

In dese randuri, Domnul nostru Iisus Hristos vorbise Sfintilor Sai Apostoli despre necesitatea, conditiile si foloasele rugaciunii catre Dumnezeu. El le daduse si un model de rugaciune: "Tatal nostru", si le aratase adesea, cu propriul Saul exemplu, cum trebuie sa se roage Aceluia de la care ne vine tot binele trupesc si sufletesc.

In desertul Iordanului, dupa Botez, inainte de alegerea celor doisprezece Apostoli, pe Muntele Tabor, in sala Cinei celei de Taina, in gradina Ghetsirnani, ori pe Crucea de pe Golgota si in atatea alte imprejurari din timpul activitatii sale mesianice, El se retrage in Sine si isi indreapta inima catre Parintele Ceresc, intretinandu-se cu El printr-o sublima rugaciune de lauda, de cerere sau de multumire. Nici una din rugaciunile pastrate de la El in Sfintele Evanghelii nu-i insa atat de fierbinte si de cuprinzatoare ca cea rostita in clipa cand se desparte de ucenici si merge spre Patimi. Sf. Ioan ii consacra 26 de versete in Evanghelia sa si-i acorda o importanta pa care nici un comentar n-o poate sublinia indeajuns.

De la Chytraeus (Kochafe +1600), ea poarta numele de "Rugaciunea sacerdotala a lui Iisus" dar acest titlu nu-i o inventie moderna, deoarece inca din secolul al IV-lea Sf. Ciril al Alexandriei observase ca in Ioan XVII, Mantuitorul vorbeste si in calitate de preot si in calitate de jertfa si ca El ni se arata aici ca Arhiereul nostru la Dumnezeu Tatal.

Prin continutul, scopul si caracterul ei, aceasta rugaciune este infinit superioara aceleia pe care Domnul ne-a lasat-o pentru implinirea trebuintelor noastre religioase obisnuite. Ea oglindeste nu numai increderea omului Iisus in Dumnezeu - incredere pe care multi sfinti au avut-o si o pot avea - ci si constiinta ca Iisus Hristos este cu adevarat insusi Fiul lui Dumnezeu. In Ioan XVII, 1-26, Mantuitorul se roaga ca om, dar se roaga cum numai Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat o poate face: cu dragoste fierbinte pentru Apostoli, cu netarmurita purtare de grija pentru intreaga crestinatate, cu nesfarsita milostivire pentru tot neamul omenesc, cu indrazneala sfanta fata de Parintele Sau cel Ceresc.

Din aceasta cauza, cuvintele care incoroneaza si incheie ultima convorbire dintre Domnul si Apostoli sunt atat de simple ca forma si totodata atat de profunde ca inteles, incat nici un crestin evlavios nu le mai poate uita farmecul citindu-le, si nici un suflet incalzit de dorul celor vesnice nu se mai satura meditand asupra lor. Mai mult decat oricare alta pagina din Sfintele Evanghelii, ele alcatuiesc asadar testamentul suprem al inimii Mantuitorului si cel mai desavarsit rezumat al invataturii Sale. De aceea, cei ce voiesc sa se faca preoti, sunt datori sa faca din meditarea lor zilnica hrana vocatiei lor sacerdotale.

Rugaciunea arhiereasca a fost rostita de Mantuitorul in momentul in care a iesit cu ucenicii din Ierusalim si s-a indreptat spre Muntele Maslinilor, trecand valea Cedronului sau a Cedrilor (Ioan XIV, 31; XVIII, 1). Unii comentatori socotesc insa ca atat aceasta rugaciunea cat si cuvantarea de despartire de ucenici, au fost rostite in intregime in sala Cinei, indata dupa doxologia amintita de Sf. Matei (XXVI, 30) si de Sf. Mareu (XIV, 26). Lipsindu-ne de o indicatie precisa asupra acestei chestiuni, oricare din aceste opinii poate fi acceptata.

Sf. Ioan ne informeaza ca, dupa ultimele cuvinte adresate ucenicilor, Mantuitorul "si-a ridicat ochii catre cer" (Ioan XVII, 1), asa cum obisnuia ori de cate ori se ruga lui Dumnezeu (Ioan XI, 41; Marcu VI, 41) si ca in aceasta pozitie solemna s-a pregatit sufleteste pentru jertfa suprema.

Cuvintele rostite cu glas tare de Arhiereul Legii celei Noi, inainte de a se sacrifica pentru mantuirea noastra si in fata acelora pe care avea sa-i investeasca, la Cincizecime, cu plinatatea puterii sacerdotale, alcatuiesc o singura rugaciune. Dar ele pot fi impartite, in scop didactic, in trei parti principale:

a) Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Sine ca om (Ioan XVII, 1-5)
b) Rugaciunea lui Iisus pentru Sfintii Sai Apostoli (Ioan XVII, 6-19)
c) Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Biserica Sa (Ioan XVII, 20-26).

a) Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Sine ca om (Ioan XVII, 1-5) este urmatoarea: "Parinte, a sosit ceasul. Proslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica la tot ce I-ai dat. Si aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, unicul Dumnezeu adevarat si pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos. Eu Te-am proslavit pe Tine pe pamant, lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit; si acum proslaveste-ma, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea."

Iisus Hristos, Logosul intrupat, stie ca misiunea Sa pamanteasca este acum aproape de sfarsit. Doar cateva clipe il mai despart de momentut arestarii, dupa care va fi judecat de cei rai, rastignit pe Cruce si pus in mormant. Dar El merge spre Patimi nu ca un invins, ci ca un biruitor: de buna voie, stapan pe sine, constient de insemnatatea jertfei Sale pentru mantuirea lumii si sigur de puterea Sa dumnezeiasca asupra legaturilor mortii, diavolului si iadului.

Cat a petrecut pe pamant, El a descoperit oamenilor pe Dumnezeu Tatal si I-a proslavit numele, intemeind religia cea adevarata, singura capabila sa ne ofere cu adevarat viata cea vesnica. In tot acest timp, El a renuntat da buna voie la prerogativele externe ale slavei Sale dumnezeiesti, primind a se intrupa din pantecele Fecioarei Maria, luand asupra Sa toate neajunsurile firii omenesti, cu exceptia pacatului, facandu-se ascultator pana la moartea pe Cruce (Fil. II, 5-7).

Acum, El cere Tatalui sa fie tratat ca Fiu al lui Dumnezeu, adica sa reintre in slava pe care a avut-o la El mai inainte de facerea lumii. El nu cere sa i se restitue slava intrinseca firii Sale divine, caci aceasta nu i-a lipsit nici dupa intrupare, ci voieste ca, drept ralsplata pentru sfintenia Sa morala ca om, de cinstea cuvenita dumnezeirii. Sale celei de-a pururi sa se impartaseasca si firea Sa omeneasca, adica intreaga persoana a Logosului intrupat. Iar aceasta; cerere va fi implinita de Dumnezeu-Tatal cand va invia pe Iisus Hristos din morti si-L va inalta la ceruri, ca sa-L faca Domn tuturor celor din cer si de pe pamant, vazutelor si nevazutelor.

Atunci se va implini cuvantul grait de Mantuitorul in fata sinedriului: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului" (Matei XXVI, 64), precum si cuvantul de incheiere scris de Sf. Marcu in Evanghelia sa: "Deci Domnul, dupa ce a vorbit cu ei, s-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu XVI, 19; F.A. II, 33; V, 31; VI, 55; Rom. VIII, 34; I Cor. XV, 23-28; Col. III, 1; Evrei I, 3; II, 8; I Petru III, 22, etc).

b) Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Sfintii Sai Apostoli si ucenici (Ioan XVII, 6-19) are urmatorul continut: "Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvantul Tau au pazit. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat, de la Tine sunt; pentru ca cuvintele ce Mi-ai dat le-am dat lor, si ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit si au crezut ca Tu M-ai trimis. Eu pentru acestia Ma rog, nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt si ale Mele toate ale Tale sunt si ale Tale ale Mele si M-am proslavit in ei. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau pe cei pe care Mi i-ai dat, ca sa fie una, ca si noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau. Pe care Mi i-ai dat i-am pazit si nimeni din ei n-a pierit, decat fiul pierzarii, ca sa implineasca Scriptura; iar acum vin la Tine si acestea rostesc in lume, ca sa fie bucuria Mea deplina in ei. Eu le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat, pentru ca ei nu sunt din lume, precum nu sunt Eu din lume. Nu ma nog sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinteste-i in adevarul Tau, caci cuvantul Tau este adevarul. Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume; si pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar".

Timp de trei ani si jumatate, Domnul nostru Iisus Hristos ia strabatut in lung si in lat localitatile mai de seama din tinuturile Palestinei, propovaduind Evanghelia imparatiei Cerurilor si vestind oamenilor pe Dumnezeu-Tatal si voia Sa cea sfanta. Desi a fost trimis pentru mantuirea tuturor, predica Sa n-a castigat insa decat un numar restrans de oameni.

Intre acestia, grupul celor doisprezece - respectiv unsprezece - Apostoli ocupa un loc de frunte. Pe acestia, harul divin i-a despartit de restul lumii si i-a alipit cu totul de Mantuitorul, care i-a inconjurat cu toata dragostea Sa si i-a pregatit in chip special pentru continuarea operei Sale mesianice. Acestia, si mai ales acestia, au primit cu credinta cuvantul lui Dumnezeu, pastrandu-l cu sfintenie in inimile lor si modelandu-si viata dupa invatatura si pilda lui Hristos, Logosul intrupat.

Acestia, si in deosebi acestia, cunosc acum si marturisesc, plini de fiorul credintei, filiatiunea divina a lui Iisus Hristos si sunt vrednici sa se bucure de predilectia lui Dumnezeu-Tatal, ca o recompensa pentru increderea, ascultarea si devotamentul lor fata de Fiul Sau cel iubit. Nimic deci mai firesc decat ea, dupa ce s-a rugat Tatalui pentru Sine ca om, Domnul sa se roage si pentru Sfintii Sai Ucenici si Apostoli.

Motivele care determina pe Mantuitorul sa se roage in chip cu totul special pentru cei unsprezece Apostoli, sunt in numar de cinci:
a) ei apartin deopotriva si Tatalui si Fiului (Ioan XVII, 8-10)
b) prin credinta si ascultarea lor, ei au slavit inaintea oamenilor nu numai pe Dumnezeu-Fiul, ci si pe Dumnezeu-Tatal Care L-a trimis in lume (Ioan XVII, 6-7)
c) de acum, ei raman singuri in lume, nemaiavand alta ocrotire decat Pronia Divina (Ioan XVII, 11-13)
d) de acum, ei trebue sa infrunte singuri toata nepasarea, impotrivirea si rautatea lumii, din pricina credintei lor in cuvantul lui Dumnezeu (Ioan XVII, 14-15)
e) de acum, ei sunt cei chemati sa continue opera mesianica a Fiului lui Dumnezeu Celui intrupat (Ioan XVII, 16-18).

De aceea, ca incheiere, Mantuitorul spune: "Si pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca ei sa fie sfintiti in adevar (Ioan XVII, 19).

Pentru intelegerea acestei ultime cereri din rugaciunea Mantuitorului pentru Sfintii Sai Apostolii, trebue sa amintim aci ca, in Sf. Scriptura, verbul "a sfinti" inseamna a desparti o persoana ori un obiect de contactul obisnuit cu mediul inconjurator si de orice folosinta profana, pentru a le consacra cu totul numai lui Dumnezeu si, cultului divin. Din Vechiul Testament aflam ca Domnul Dumnezeu isi alege, dintre celelalte popoare, pe Israil, pe care-l sfinteste si-l transforma in pepiniera a monoteismului si nadejdii mesianice, ca El sfinteste pe Moise si-l deleaga sa scoata pe Evrei din Egipt, ca El sfinteste Sambata si o rezerva numai slujirii Sale, ca El sfinteste pe Prooroci, ca sa faca dintr-insii crainicii voii Sale in sanul poporului ales si ca Moisi sfinteste pe Aaron si pe fiii lui, spre a-i destina preotiei, precum si vasele si vesmintele liturgice, spre a le dedica trebuintelor cultului divin, si asa mai departe.

Din Noul Testament aflam, in acelasi sens, ca Mantuitorul isi alege doisprezece Apostoli si-i consacra continuarii operei Sale in lume, iar Apostolii, la randul lor, deosebesc pe crestini de ceilalti oameni, le dau numele de "sfinti" si-i organizeaza intr-o comunitate noua numita Biserica.

Cand se roaga ca cei unsprezece "sa fie sfintiti in adevar", Domnul nostru Iisus Hristos voieste asadar ca Sfintii Apostoli sa fie consacrati, ca si El insusi, propovaduitorii cuvantului adevarului celui dumnezeiesc, sa fie investiti cu puterea deplina a sacerdotiului Legii celei Noi, ca sa poata continua opera de mantuire a lumii in Hristos, predicand Evanghelia administrand Sfintele Taine si conducand pe credinciosi spre viata ea vesnica. El voieste totodata ca Apostolii sa fie pastrati in unitatea Credintei, nadejdii si dragostei celei adevarate, adica in directa si indestructibila comuniune cu Tatal si cu Fiul in Duhul Sfant.

Iar daca Mantuitorul si-a pecetluit opera prin Jertfa de pe Golgota, unde ni s'a aratat,, mai"mult decat oricand, ca Mielul lui. Dumnezeu, care ridica pacatele lumii, El voieste acum ca si Sfintii Sai Apostoli sa primeasca dela Dumnezeu-Tatal nu numai puterea de a-I tine locul, in calitate de urmasi legitimi in conducerea Bisericii, ci si harisma de a-L imita intru totul, pana la jertfa de sine pentru raspandirea Evangheliei si triumful binelui in lume.

c) Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Biserica Sa (Ioan XVII, 20-26) Are urmatorul cuprins: "Si nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei care vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, precum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca sa creada lumea ca Tu M-ai trimis. Si Eu slava pe care Mi-ai dat-o am dat-o lor, ca ei sa fie una, precum Noi una suntem; Eu in ei si Tu in Mine, ca sa fie desavarsiti intru una si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si i-ai iubit, precum M-ai iubit pe Mine. Parinte, voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea, pe care Mi-ai dat-o, pentru ca M-ai iubit mai inainte de intemeierea lumii. Parinte Drept, lumea nu Te-a cunoscut, iar Eu Te-am cunoscut, si acestia au cunoscut ca Tu M-ai trimis; si le-am aratat numele Tau si-l voi arata, ca dragostea cu care M-ai iubit sa fie in ei si Eu in ei".

Unitatea Bisericii constitue, in fata lumii necrestine, cea dintai dovada a dumnezeirii misiunii lui Iisus Hristos si a superioritatii Crestinismului fata de celelalte religiuni. Pentru crearea si pastrarea acestei unitati, Mantuitorul voieste ca toti credinciosii sa alcatuiasca o singura comunitate duhovniceasca, dupa modelul indisolubilei legaturi dintre persoanele Sfintei Treimi Ca Trup al lui Hristos, Biserica e o tainica prelungire a vietii si activitatii teandrice a Logosului intrupat. In sanul ei, slava daruita de Dumnezeu-Tatal lui Iisus Hristos se rasfrange haric asupra fiecarui credincios, asemenea sevei care porneste din tulpina vitei spre fiecare coarda si spre fiecare mladita.

Iisus Hristos a fost trimis de Tatal cel Ceresc sa rascumpere neamul omenesc din osanda pacatului si sa intemeieze religia cea adevarata, in care sa ne aflam mantuirea, viata cea vesnica.

Cand Iisus Hristos si-a indeplinit misiunea, El a trimis pe Apostoli ca sa-I continue opera, iar acestia, la randul lor, pe Episcopi, preoti si diaconi, asa incat, prin colaborarea tuturor, numarul credinciosilor s-a inmultit necontenit. Inainte de a se inapoia la Tatal, de la Care a venit, Iisus Hristos cuprinde asa dar in rugaciunea Sa, printr-o viziune de ansamblu asupra viitorului si pe deasupra celor unsprezece Apostoli, pe toti cei ce vor crede intransul, prin cuvantul lor si cere lui Dumnezeu ca pe toti sa-i pastreze in aceeasi unitate de credinta, de nadejde si de dragoste, pentru ca toti sa fie vrednici de slava primita de El de la Tatal si fagaduita celor ce vor trai dupa invatatura Sa.

Sf. Chiril al Ierusalimului, in comentarul sau asupra Evangheliei a patra, ne spune ca in doua feluri se fac partasi crestinii de slava lui Hristos: unindu-se cu El trupeste si ca om, prin Sfanta Euharistie, si duhovniceste si ca Dumnezeu, prin lucrarea Sf. Duh din celelalte Taine (P.G. 74, col.564).

Mantuitorul nu are insa in vedere, in rugaciunea Sa pentru credinciosi, numai viata lpr pamanteasca, unde comuniunea cu Dumnezeu se realizeaza prin har, credinta si fapte bune, ci si viata viitoare, unde ne asteapta viziunea beatifica, adica desavarsita cunoastere a lui Dumnezeu si impartasirea directa din izvorul vesnicei fericiri. Mantuitorul voieste, asa dar, ca toti crestinii, printr-o justa rasplatire din partea dreptatii divine, sa fie impreuna cu El in ceruri, pentru ca sa vada slava cea dumnezeiasca si sa se impartaseasca deapururi diin dragostea cu care Dumnezeu Tatal a iubit din veci pe Fiul Sau cel Unul Nascut.

"Si acestea zicand Iisus, a iesit impreuna cu Ucenicii Sai dincolo de paraul Cedrilor, unde era o gradina in care a intrat El si Ucenicii Lui" (Ioan XVIII, 1).

Cuvantarea rostita de Mantuitorul in sala Cinei celei de Taina, indata dupa instituirea Sf. Euharistii si impartasirea Apostolilor cu Trupul si Sangele Sau, se afla numai in Evanghelia a patra. In aceasta cuvantare, Domnul prezice lepadarea lui Simon Petru si fuga celorlalti ucenici, care chiar in noaptea aceea il vor lasa singur in mainile pacatosilor (Ioan XIII, 38; XVI, 32). Dupa Sf. Matei (XXVI, 30-35) si dupa Sf. Marcu (XIV, 26-31), Domnul repeta aceste preziceri si in drum spre Muntele Maslinilor. Muntele Maslinilor se afla in partea de Rasarit si Miaza-Noapte a Ierusalimului, la o distanta de cca. 1 km de oras. Aci petrecuse Domnul ultimele nopti. Locul preferat era gradina Ghetsimani, situata pe coasta apuseana a muntelui, deasupra vaii Cedronului.

Pana sa strabata distanta de la Cina la locul unde stia ca va fi arestat, Domnul discuta cu ucenicii. El prezice din nou lepadarea lui Simon Petru si anunta fuga celorlalti Apostoli. Toti ii fagaduesc devotament pana la moarte, dar toti il vor parasi chiar in noaptea aceea.

Cunoscand dinainte tot ce avea sa se intample, Domnul ii anunta deci inca odata ca va invia din morti si le da intalnire in Galileia, unde-L vor vedea innaltandu-se cu slava la Dumnezeu-Tatal (Matei XXVI, 32; Marau XIV, 28).

• Hristos in Gradina Ghetsimani
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Gradina Ghetsimani
  Publicat in : Religie
• Pestera Ghetsimani
  Publicat in : Biserica in lume
• Rugaciunea din Gradina Ghetsimani
  Publicat in : Joia Mare
• Rugaciunea din Ghetsimani
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti