Cei care cercetau în anii 70-80 Biserica ”Sfântul Silvestru” nu puteau să nu remarce prezența unui om potrivit de statură, uscat și luminos la față, pleșuv, de o nervozitate bine stăpânită, cu o privire agilă și vie. Cu o precizie în care se amesteca siguranța și sfiala, el parcurgea ferm traseul de la intrare până la ușa altarului dinspre proscomidiar, cumpărând și aprinzând lumânări, închinându-se la icoane, salutând scurt dar cald cu gesturi sacadate în stânga și în dreapta, toate acestea sporindu-i parcă aerul concentrat și netulburându-i gândurile. Se îmbrățișa monahul cu Părintele Galeriu și se întorcea la locul lui, intrând cu toată ființa în trăirea Liturghiei. La sfârșit mai schimba o vorbă cu unul sau altul dintre cunoscuți, în timp ce stătea la coadă la miruit, după care dispărea la fel de precipitat cum venise. La un moment dat prezența lui a devenit foarte rară. Acum venea întotdeauna înveșmântat într-o rasă călugărească, totdeauna impecabil călcată. Se vedea că îi era drag să o poarte, dar că, în același timp nici n-ar fi vrut să atragă prea mult atenția.

I-am stat mai mult în preajmă o singură dată, cu ocazia unui botez de taină, a trei prieteni evrei, în casa părintelui Ioan Buga. Cei trei tineri se convertiseră ascultând cursurile lui Ioan Alexandru de la Universitate, despre Eminescu și de limba ebraică, și cunoscându-l pe părintele Galeriu de la Biserica ”Sfântul Silvestru”. Și pe cine mai bun putea părintele Galeriu sa le indice drept îndrumător și naș, dacă nu pe Nicu Steinhardt? Între noi, puținii participanți la acest eveniment rar, el era parcă cel mai pătruns de însemnătatea momentului. Tăcut, îngândurat, strâns în sine, părea că se concentrează ca în fața unei bătălii decisive.

Cum se știe, Nicu Steinhardt era el însuși un evreu botezat. A primit botezul la maturitate, s-a lepădat în deplina conștiință a faptului de satana și s-a unit cu Hristos.

În gândire și în spirit era deja creștin în momentul botezului. Aș spune că și el era funciarmente creștin, dacă spusa aceasta n-ar fi un loc comun. Toți suntem funciarmente creștini, nimeni nu este exclus de la Hristos. Numai că unii nu vor sau nu pot să-și observe condiția. Într-o recentă emisiune a „Seratei muzicale TV", domnul Iosif Sava solicita distinsului interlocutor o explicație asupra convertirii lui Nicolae Steinhardt - dacă lumea căreia îi aparținuse prin naștere n-ar fi putut să-l satisfacă din punct de vedere spiritual. Domnul Andrei Pleșu a răspuns că da, „bineînțeles" că acea lume și acel sistem de valori ar fi putut să-l satisfacă foarte bine1 și că actul trecerii lui Nicolae Steinhard la creștinism rămâne o taină greu de pătruns a ființei sale lăuntrice. Chiar dacă excepțional, actul lui Nicolae Steinhardt ține de normalitate. Totuși s-a ajuns ca această normalitate să ne mire și ceea ce acceptăm cu ușurință la Sfântul Pavel ne surprinde la oamenii de azi. Este clar că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experințe de viață și al unor cugetări persistente, după cum el însuși mărturisește adesea.

Apropierea de Nicu Steinhardt era dificilă pentru că el era copleșitor din cel puțin două puncte de vedere: prin acuitatea și profunzimea trăirii sale creștine pe de o parte, prin extraordinara sa erudiție și mobilitate spirituală pe de alta. Cu toată modestia sa, nefirească aproape, sau poate tocmai de aceea, o anumită sfială te cuprindea în preajma lui, având sentimentul acut că ai în față un om care a atins o treaptă înaltă de iluminare, un om viețuind în vecinătatea sfinților. [...]

Părintele Nicolae s-a aplecat cu dragoste, curiozitate și ziditoare uimire asupra a tot ce întâlnea, încercând să înțeleagă, să-și explice și să ne explice, adesea să ne avertizeze. Nu este atât o confesiune, cât un drum făcut împreună, care nu este încheiat prin istoricitatea lui, ci rămâne de descoperit în persistența lui în noi. Judecata părintelui Nicolae, este, cel mai adesea, corectă, severă, dar nu excesivă, înțelegătoare, de o superioară și înțeleaptă cuprindere a fenomenelor. El nu face aproape niciodată apel la dreptatea și la suferința proprie, ci se referă la suferința semenilor și la o justiție supremă, nepătimașă, în lumina învățăturii evanghelice.

Costion Nicolescu
Sarea pământului, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sarea pământului"

________________________________________
1. Răspunsul domnului Andrei Pleșu este în contradicție cu ceea ce simțea părintele Nicolae despre lumea căreia îi aparținuse prin naștere: ”Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin.” (Vezi mărturia ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului - N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 71-78)
Deci părintele Nicolae nu ar fi putut fi niciodată satisfăcut de acea lume și tocmai pustiul ei spiritual l-a însetat și l-a determinat să caute apa Vieții, care este Hristos!

 

• O zi din viata Parintelui Nicolae Steinhard
  Publicat in : Religie