"Părintele n-a glumit cu viaţa sa de călugăr"

Osârduitorul duhovnic Isaia a înţeles că Ortodoxia face parte din eul său intim şi ea este proteina care i-a alimentat în tăcere trupul şi sufletul deopotrivă în momentele grele din viaţa sa. Imi este drag cuvântul latinesc "cultus", care înseamnă cultivare, îngrijire, deci şi lucrare, acţiune pentru creştere şi formare. Nici Părintelui nu i-a fost străin acest cuvânt în traducere, pentru că el n-a uitat să contemple Cuvântul lui Dumnezeu care este pus în noi şi pe care suntem datori să-l păzim, să-l creştem în suflet şi să înmulţim darurile în cultura duhului, spre viaţă. Ştiu că Părintele duhovnic Isaia şi-a dat cea mai mare parte din viaţă şi cea mai bună parte din sufletul lui ca să cunoască în cele mai mici amănunte Credinţa şi Istoria adevărată a neamului românesc.

Vorbele lui conţineau o stare sufletească a lui şi numai a lui. Niciodată nu s-a plâns nimănui la mare necaz sau în lipsuri, ci, cu o forţă orbitoare, a conturat cu o intensitate diferită momentele ce i-au sângerat inima şi sufletul, dar nu s-a lăsat învins, iar vrăjmaşul care a vrut să ia locul lui Dumnezeu a fost răpus. Având curajul să stea în credinţa sa sus pe pisc, orice ape învălmăşite se abăteau la picioarele piscului nicicum nu i-au putut fura visul existenţial de a muri în mănăstire, ca slujitor al lui Hristos. Născut într-o familie de buni creştini, a ştiut să poarte toată viaţa cu sine ecoul nădejdilor şi năzuinţelor spre o viaţă în Hristos şi cu Hristos Mântuitorul. Părintele n-a glumit cu viaţa sa de călugăr, drept pentru care a avut atitudine, curaj de a da vieţii monastice un profund sens prin bucuria trăirii în Dumnezeu. Deci, cultura, fie ea şi enciclopedică, nu asigură câtuşi de puţin mântuirea fără mărturisirea credinţei.

Intrebarea ar fi: oare mai încape în inima omului televizionat, care suferă de un sindrom în care se combină infirmităţi multiple, şi icoana în cuvinte a Părintelui Isaia? Fără îndoială că ar trebui să încapă, chiar dacă omul nu mai are o cultură religioasă, dar astfel de slujitori ai lui Dumnezeu ar trebui să aibă loc în inima fiecărui creştin, ca ego-ul spiritual să nu rămână suspendat în certitudinea propriei existenţe. Având în faţa ochilor noştri astfel de modele precum Părintele Isaia şi alţii asemenea lui, nu ne vom mai risipi în lume, uitând de Dumnezeu. Cu Dumnezeu, Părintelui Isaia nu i-a fost frică de nimic, pentru că i-a urmat calea. Astăzi suntem într-un impas: ne confruntăm cu lipsa unei vieţi duhovniceşti şi de aceea şi punem în lumină viaţa unor mari duhovnici precum Părintele Isaia, pentru ca laolaltă să cultivăm sentimentul de puritate morală, deoarece calomnia, uşurătatea şi injuria grosolană înfloresc azi cu atâta exuberanţă, încât mă întreb cu groază ce ne mai rezervă viitorul? De aceea trebuie scoşi la lumină acei slujitori curaţi şi drepţi, care au fost nişte învingători şi au rezistat prin forţa lor interioară. Părintele Isaia spunea: "Să fii iubit este o bucurie omenească, să iubeşti e un dar divin, să iubeşti şi să fii iubit este Raiul. Să nu iubeşti şi să nu fii iubit este iadul". Vedem aproape în fiecare zi cum omul fuge de dragostea creştină. Omul şi-a inventat tot felul de tehnologii care să-l ajute şi să se înstrăineze de iubirea creştină.

Dacă în lume n-ar fi atât de puţină dragoste, răul n-ar avea atâta spor. E clar, fără dragoste creştină suntem nişte bieţi schilozi. Suferind de frică, ne temem unii de alţii, ne furişăm prin viaţă, ne ascundem sentimentele... Părintele a crescut, a vieţuit şi s-a sfârşit în iubirea creştină. Deşi viaţa lui rămâne un trist episod de zbucium, de răbdare şi de jertfă, el a fost un învingător cu Hristos Mântuitorul alături. El n-a învăţat să calce din slavă în slavă, nu şi-a făcut cârdăşie cu puterea lumii şi în obştea mănăstirii n-a acceptat să aibă tot felul de bunătăţi în cantităţi mari, ci doar cât trebuie şi cât e de folos. Şi aşa a fost: pe drumul slujirii sale a ştiut să se dăruiască pentru alţii cu o bunătate fără zgârcenie şi cu o blândeţe nefăţarnică şi o tărie neirosită.

Cel de Dumnezeu iubit, duhovnicul de la Mănăstirea Bogdana, care a fost în evlavia multor credincioşi din zona Borzeştiului şi a celor de pe Valea Trotuşului şi a Tazlăului, a căutat prin învăţăturile sale să arate că lumea aceasta este oglinda divinităţii şi de aceea ea se înfăţişează ca un imens tezaur pe cărările vieţii. Părintele, în statornicia şi credincioşia sa, a înţeles că oriunde te-ai afla, trebuie să-ţi lucrezi mântuirea. El a căutat ca adevăratul creştin să-şi sporească credinţa, căci nimeni nu poate fi creştin cu jumătate de inimă, ci numai întreg sau defel şi-n tot ce face să meargă de mână cu nădejdea în Dumnezeu.

O familie de creştini din zona Borzeştiului, în luna august 2001, mi-a spus printre altele: "când în ziua înmormântării Părintelui clopotele mănăstirii umpleau văzduhul cu sunetul lor, la sărutarea cea mai de pe urmă, când sicriul se purta spre a fi pus în adâncul pământului, era multă jale şi părere de rău şi din ochii soborului de maici şi ai creştinilor prezenţi picurau lacrimi de durere". Erau păreri de rău, neadormite şi fără odihnă, pentru cel care le-a fost povăţuitor, rugător şi mângâietor. De 16 ani, o cruce îi umbreşte mormântul cu flori, semn văzut al faptului că îi sunt răsplătite dragostea şi dăruirea servite frumosului ce a înmugurit în toate câte au fost ale lui: trup, suflet, minte, gând, faptă şi cuvânt. Şi poate că de multe ori, Părintele Isaia, care a împletit din lacrimi funii şi s-a priponit de Dumnezeu, ar fi spus soborului de maici de la Bogdana:

"Nu plângeţi, că mă duc de lângă voi! Căci crezul pentru care jertfitu-m-am eu, Mi-a fost mereu slujirea-n Dumnezeu".

Apoi, cu fruntea jos, spre pulberea amară, cred că şi-a spus şi inimii lui:

"O, suflete al meu, fii tu ulcior, Fii anafura durerii, veşnic plină Şi sângerând celor din jur lumină, învaţă blând, să mori în locul lor"

Parintele Constantin Catana

PĂRINTELE ISAIA ŢUGURLAN, UN CUVIOS DE PE FILA DE PATERIC; EDITURA ORTODOXIA

Cumpara cartea "PĂRINTELE ISAIA ŢUGURLAN, UN CUVIOS DE PE FILA DE PATERIC"