Cand ne referim la terapia tristetii, vom face inca de la inceput precizarea ca actiunea terapeutica vizeaza intristarea cea dupa lume. Sfantul Ioan Damaschin ne spune scurt ca "Intristarea lumeasca e stinsa prin bucuria duhovniceasca”.
Din reflexiile facute asupra penthos-ului, usor ne dam seama ca tocmai "aceasta intristare pentru Dumnezeu” transforma, converteste plansul intristarii pentru pacat, in lacrimile bucuriei duhovnicesti. La aceasta iluminare duhovniceasa nu ajung decat cei ce se straduiesc sa se curete de pacatul si patimile aducatoare de tristete a mortii prin pierderea mantuirii si sa primeasca in suflet iubirea lui Hristos si bucuria Duhului, in masura sa insanatoseasca viata sufleteasca prin multumirea de sine, ca gratificare sau bunastare a sufletului.
Aceasta convertire a lacrimilor de intristare maladiva in penthos-ul creator al bucuriei duhovnicesti, constituie un leac eficient chiar si in tratarea psihozei maniaco-depresive. Daca ne gandim la faptul ca omul nu este doar fiinta bio-psihica, ci si socio-culturala si religioasa, nu e greu sa intelegem efectul sugestiei asupra convertirii mentalitatii si comportamentului uman. Dar noi nu ne referim la simpla sugestie prin cuvant, ci la Cuvantul lui Dumnezeu, care este "viu si lucrator”, "duh si viata”, generator al credintei celei vii. Prin lucrarea Duhului apar roadele iubirii (Galateni 5, 6), insufland in viata oamenilor, "imparatia lui Dumnezeu ca dreptate, bucurie si pace in Duhul Sfant” (Romani 14, 17).
Cei cu adevarat crestini, care au primit pe Hristos in viata lor, ca fii ai imparatiei, au simtit si mereu simt puterea innoitoare a Duhului. Asemenea Apostolilor tristi, fricosi si descumpaniti altadata, prin puterea Duhului, descurajarea si tristetea lor se transforma, se converteste in entuziasm si ideal. Cu bucurie sfanta au fost oricand gata sa jertfeasca totul pentru El. Apostolii si toti cei ce i-au urmat, au putut constata ca Dumnezeu nu ne da un duh de tristete si de teama, ci "de putere, de dragoste, si de luciditate” (II Timotei 1, 7). Iar acesta ni se impartaseste prin harul rugaciunii. De aceea, in spitalele psihiatrice sunt si biserici, iar duhovnicii experimentati colaboreaza eficient cu psihologii si psihiatrii in depistarea si terapia psihozelor, care aduc intristare sufletului omenesc, macinandu-i energia creatoare. Cuvintele Apostolului sunt incurajatoare si girante pentru un optimism creator: "Bucurati-va totdeauna in Domnul si iarasi zic bucurati-va! De nimic sa nu va ingrijorati, ci cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu prin rugaciune si prin cerere cu multumire intru toate. Si pacea lui Dumnezeu, care depaseste toata mintea, va pazi inimile voastre si cugetele voastre in Hristos Iisus” (Filipeni4, 4.7).
Aceasta bucurie a lui Hristos este leacul cu adevarat tainic pentru sufletul omenesc. Ea izvoreste din mormantul gol si reprezinta puterea invierii. Acest "medicament divin” a schimbat intristarea Apostolilor in bucuria sfanta pe care nimeni si nimic nu a putut-o inlocui si nimic nu o va putea lua de la ei. E marea fagaduinta a lui Hristos si marele dar al invierii Sale oferit sufletului omenesc aflat sub zodia trista a pacatului si a mortii (vezi: Ioan 16, 22.24; 33). Acest har al bucuriei duhovnicesti l-au verificat Apostolii atunci cand au fost batuti cu pietre pentru marturisirea invierii lui Hristos. "Deci ei se duceau de la fata sinedriului bucurandu-se ca pentru numele lui Iisus s-au invrednicit a fi batjocoriti” (Fapte 5, 41). De aici, vedem ca datorita credintei lor, Apostolii, in loc sa se intristeze, in loc sa planga si sa se vaicareasca, s-au bucurat ca Domnul i-a invrednicit sa fie batjocoriti pentru misiunea lor sfanta. Aceasta bucurie duhovniceasca aduce totdeauna sufletului omenesc nebanuite puteri optimiste, ce nu-l lasa sa cada in tristetea deznadejdii si a invingerii. Apostolul isi confeseaza propria experienta a transformarii durerii dezolante, in triumful sfintei bucurii. El arata, in concret ca, "s-a facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor. Pana in ceasul de acum si flamanzim si insetam si suntem goi si suntem palmuiti si suntem pribegi. Ocarati fiind binecuvantam; prigoniti fiind, rabdam; huliti fiind, mangaiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepadatura tuturor pana acum” (I Corinteni 4, 9.13). "Binecuvantat fie Dumnezeu Cel ce ne mangaie in tot necazul nostru, ca sa putem mangaia si noi pe cei ce sunt in tot necazul.
Caci precum prisosesc patimile lui Hristos fata de noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra. caci ne-am socotit noi insine osanditi la moarte, ca sa nu ne incredem in noi, ci in Dumnezeu cel ce inviaza mortii. (II Corinteni 1, 3.9); "In toate patimind necaz, dar nefiind striviti, lipsiti fiind, dar nu deznadajduind, prigoniti fiind, dar nu parasiti, doborati dar nu pierduti, purtand totdeauna in trup omorarea Domnului Iisus, ca sa se arate in trupul nostru. Caci pururea noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4, 8.11).
Apostolul constata in final ca "In acestea toate biruim cu prisosinta pentru Cel ce ne-a iubit pe noi. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici capeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancul, nici alta faptura oarecare nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 37.39).
De aici rezulta limpede ca aceasta bucurie duhovniceasca, sfanta si tainica, reprezinta puterea lui Dumnezeu care nu ne lasa in intristare si deznadejde, ci ne ofera mereu puterea si optimismul de a fi "mai mult decat biruitori”. Aceasta credinta "care a biruit lumea” (I Ioan 5, 4) nu este marturia unei persoane singulare. E bucuria crestina pe care au simtit-o toti aceia care, patrunsi fiind de iubirea lui Hristos, au intampinat necazurile vietii si moartea, nu prin lacrimi de durere, ci prin entuziasmul increderii in puterea lui Dumnezeu. Si nu s-au inselat. Dovada e faptul ca sangele lor a devenit samanta crestinismului, iar eroismul lor moral a facut ca intristarea mortii sa se transforme in bucuria invierii ce se inalta de pe lespedea tacuta si rece a mormintelor. La toate acestea se cuvine sa adaugam si remediul maniei care genereaza intristarea, recomandat de Evagrie. Se spune ca atunci "cand partea irascibila e tulburata, poate fi linistita de psalmodiere (cantarea psalmilor), rabdare si milostenie, toate acestea la timpul cuvenit si cu masura”.
Preot prof. univ. dr. Sorin Cosma
-
Morala crestina si etica filosofica
Publicat in : Morala
-
Morala crestina si psihiatria
Publicat in : Morala
-
Bioetica, familia si morala crestina
Publicat in : Sanatate si stiinta
-
Postmodernismul provocare la morala crestina
Publicat in : Religie
-
Tehnici medicale si morala crestina
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.