Cu privire la ritualurile din ziua a patruzecea, s-a dezvoltat în Biserică o confuzie care trebuie eliminată dacă se doreşte ca aceste ritualuri să-şi dobândească funcţia lor proprie şi, după cum sperăm să arătăm, esenţială în viaţa Bisericii.

In mod evident, la rădăcina acestei confuzii stă o neînţelegere referitoare la noţiunea însăşi de îmbisericire. Ne putem întreba: cine este îmbisericit? Pe de o parte, avem aici clar un ritual al revenirii mamei, după ce a fost recuperată din „neputinţa şi slăbiciunea" naşterii de prunci, pentru participarea deplină la viaţa sacramentală a Bisericii; şi astfel este îmbisericirea ei. Pe de altă parte, ritualul include rugăciuni pentru pruncul care este prezent, dar, după cum chiar cuvintele acestor rugăciuni o arată, încă nu a fost botezat; şi astfel această aducere în biserică a pruncului nebotezat este cea la care se referă îmbisericirea:

„Iar când se împlinesc 40 de zile, se aduce pruncul în biserică, ca să se îmbisericească, adică să se facă început intrării în biserică. El este adus de maica sa [...]".

In fine, chiar la sfârşitul ritualului găsim o altă îmbisericire; aceasta însă trebuie să fie săvârşită, după cum menţionează clar rubrica tipiconală, dacă pruncul este botezat.
Intrebarea la care trebuie să încercăm să răspundem este: ce s-a întâmplat? De ce această confuzie stranie şi chiar contradicţie atât de evidentă chiar şi în rubricile respective?

„El este adus de maica sa, [care] fiind curăţită [şi spălată, stă acolo, la intrare, dorind să ia parte la slujbă, după Botez]..."
Ce slujbă? Şi de ce „după Botez" [„fiind de faţă şi naşul cel ce l-a botezat" - Molilfelnicul românesc], dacă, aşa cum am văzut, fiecare cuvânt din ea implică faptul că a avut loc înainte de Botez?

Intrebarea ar părea una dificilă, dar răspunsul este simplu. Ceea ce s-a întâmplat este că două ritualuri -iniţial total distincte şi independente unul de celălalt - s-au confundat între ele şi aceasta, încă o dată, sub influenţa unei teologii deficitare a Tainelor, având ca rezultat o înţelegere deficitară a slujbei. Aceste ritualuri sunt: îmbisericirea prebaptismală a mamei şi a copilului şi aducerea postbaptismală a copilului în biserică. Şi pentru că doar prima este, şi de aceea ar trebui să fie numită, îmbisericire, de fapt cea de-a doua este cea care a „monopolizat" - impropriu şi pentru raţiuni greşite - acea denumire, ducând astfel la confuzia descrisă mai sus.

Ştim deja că slujba baptismală iniţială, destinată în principal catehumenilor adulţi, nu includea niciun ritual special de „îmbisericire".

Chiar şi astăzi, când un adult este botezat, el nu este „îmbisericit", şi aceasta pentru un motiv evident. Botezul însuşi este îmbisericire în sensul cel mai profund şi mai deplin al cuvântului: intrarea şi integrarea în Biserica - Trup al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt, participarea la via-ţa cea nouă. De aceea, ceea ce noi numim astăzi „îmbisericire" - ritualul postbaptismal al aducerii pruncului în biserică şi, dacă este băiat, chiar în altar - nu este îmbisericire şi nu ar trebui numită astfel. Despre semnificaţia ei vom vorbi mai târziu.

Ceea ce vrem să accentuăm aici este că un ritual separat de îmbisericire a apărut şi s-a dezvoltat în Biserică doar în contextul botezului infantil şi tocmai ca un ritual prebaptis-mal. Acest ritual este expresia liturgică şi „semnificaţia" în primul rând a unui fapt: practica, obişnuită în trecut pentru întreaga Biserică, a mamei de a-şi aduce pruncul, chiar înainte să fie botezat, în adunarea liturgică a Bisericii. Acest fapt, această practică, este ceea ce Biserica a „instituit" în ritualul îmbisericirii, al cărei sens esenţial se referă, de aceea, nu numai la Botez, ci şi la înţelegerea de către Biserică & familiei creştine.

Intr-adevăr, caracteristica principală a acestui ritual este aceea că în el mama şi pruncul sunt uniţi în totalitate, formează ca să spunem aşa o singură realitate umană şi astfel un singur obiect al binecuvântării, sfinţirii şi rugăciunii:

„Şi, plecându-şi mama capul împreună cu pruncul, face preotul semnul Sfintei Cruci peste ei şi, punând epitrahilul pe capul ei, zice această rugăciune".

Dar această „unificare" ritualică este conformă cu viaţa însăşi; este expresia, mai presus de toate, a ceva real. Propriu copilăriei este dependenţa ei totală, chiar şi psihologică de mamă, iar propriu maternităţii, cel puţin în etapa ei iniţială, este în egală măsură dependenţa ei totală de copil. Nu numai că au nevoie unul de celălalt, nu numai că viaţa unuia „este conectată" la viaţa celuilalt, ci ei au aceeaşi viaţă: viaţa unuia este şi viaţa celuilalt. Nu trebuie să uităm că, nu numai înlocuirea hrănirii la sân a copilului cu hrănirea la biberon, ci şi ajutorul unei „baby-sitter" este o inovaţie relativ recentă. In trecut era necesar, şi de aceea normal, ca mama să-şi poarte copilul cu sine oriunde ar fi mers, să fie mereu una cu el. Este ca şi cum, la începutul vieţii omeneşti, în faza ei formativă, mama exprimă cu adevărat persoana pruncului şi pruncul este cu adevărat viaţa mamei ca pesoană.

Teologia noastră modernă, care în multe privinţe a încetat să mai fie personală, adică centrată pe experienţa creştină a „persoanei", a devenit totuşi - şi poate ca o urmare a acesteia - extrem de individualistă. Ea vede totul în Biserică - Taine, ritualuri, chiar şi Biserica însăşi - în mod principal, dacă nu exclusiv, ca „mijloace individuale ale harului", adresate individului, sfinţirii lui individuale. Ea şi-a pierdut chiar reperele prin care să exprime Biserica şi viaţa ei ca acea
realitate nouă care covârşeşte şi depăşeşte orice „individualism", transformă indivizii în persoane şi în care oamenii sunt persoane doar pentru că şi în măsura în care sunt uniţi cu Dumnezeu şi, în El, unul cu altul şi cu întregul de viaţă.

Astfel, în practica noastră curentă, modelată de această teologie şi ecleziologie deficiente, unilaterală şi „individualiste", destul de des mama „participă la ritualul" celei de-a 40-a zi singură, ca şi cum o priveşte doar pe ea şi nu mai degrabă unitatea ei cu pruncul, maternitatea însăşi, realitatea chiar în lumea aceasta a acelei unităţi în care o persoană se împlineşte asumându-şi şi fiind viaţa altei persoane - ca şi cum singura „curăţire" adevărată a mamei nu ar consta în mod principal în aducerea copilului la Biserică şi astfel la Dumnezeu.

Totuşi aceasta este ceea ce ritualul zilei a patruze-cea, ceea ce îmbisericirea simultană a mamei şi a copilului nebotezat, ne arată. Instituind această aducere a copilului, făcând-o „începutul primirii lui în Biserică", arată de asemenea înţelegerea de către Biserică a familiei creştine sau mai degrabă a „funcţiei" unice a acesteia în Biserică. Pentru că nu orice copil poate fi astfel „îmbisericit", ci doar cel născut într-o familie creştină din părinţi creştini, iar aceasta înseamnă într-o familie care, tocmai ca familie, aparţine Bisericii, este o unitate organică în familia lui Dumnezeu. Să fie şi să se împlinească pe sine ca familie este chiar esenţa Bisericii.

Omenirea a fost creată ca o familie, a cărei unitate naturală trebuia împlinită ca unitate cu Dumnezeu, ca împărţire de către toţi a aceluiaşi dar dumnezeiesc al vieţii şi iubirii. De aceea primul rod al păcatului este prezentat în Biblie ca uciderea unui frate de către altul, adică „destrămare" a familiei şi inaugurare a vieţii lipsite de „fraternitate". Atunci însă izbăvirea omului constă în izbăvirea lui ea membru al unei familii, în restaurarea vieţii înseşi ca familie: „[...] voi toii sunteţi fraţi" (Mat. 23, 8).

Această nouă familie este Biserica. Dar tocmai pentru că este familia lui Dumnezeu, Biserica recuperează familia „naturală", care, ca orice altceva în „lumea aceasta", participă la cădere; totuşi în acelaşi timp ea depinde pentru împlinirea ei ca familie a lui Dumnezeu de familia izbăvită a omului. Biserica izbăveşte familia „naturală" înlăturându-i egoismul, egocentrismul şi închiderea păcătoasă; familia însăşi începe să-L slujească pe Dumnezeu şi aceasta este exprimată în Taina Căsătoriei şi în această oferire lui Dumnezeu a pruncului, rodul natural şi împlinirea căsătoriei. To-tuşi de această familie izbăvită depinde Biserica pentru împlinirea ei ca Biserică, pentru că familia rămâne în această lume singura sursă instituită dumnezeieşte şi rânduită dumnezeieşte a vieţii omeneşti.

Pruncul nou-născut aparţine familiei. Nu are niciun fel de existenţă „autonomă"; viaţa lui este formată şi determinată în totalitate - în prezent ca şi în viitorul imediat, şi totuşi formativ şi decisiv - de această apartenenţă. Iar familia - dacă este o familie creştină - aparţine Bisericii, îşi găseşte în Biserică sursa, conţinutul şi ţelul transcendent al existenţei ca familie. De aceea copilul care aparţine familiei, şi într-un sens concret biologic mamei, aparţine prin aceasta Bisericii, este cu adevărat copilul ei, deja oferit, deja încredinţat lui Dumnezeu. Primindu-şi viaţa de la mamă, fiind una cu ea, pruncul primeşte deja o viaţă sfinţită prin har şi deschisă harului, după cum catehumenul este pregătit pentru Botez prin „primirea în Biserică" (cf. Liturghia Catehumenilor), având chiar înainte de Botez Biserica drept mamă şi viaţă.

Toate aceste sunt exprimate în rugăciunea citită de către preot când se „pleacă" spre mamă şi binecuvântează pruncul pe care ea îl ţine în braţe:

„Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care cu cuvântul Tău toată firea cea cuvântătoare şi cea necuvântătoare ai zidit [...] Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, pe roaba Ta aceasta (N), pe care ai mântuit-o cu voia Ta, curăţeşte-o de tot păcatul şi de toată întinăciunea, ca, venind în biserica Ta cea sfântă, să se învrednicească fără de osândă a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine [...] Ci pe acest prunc, născut dintr-însa, binecuvântează-l, creşte-l, sfinţeşte-l, înţelepţeşte-l, fă-l întreg la minte şi cu bună pricepere. Că Tu l-ai adus pe acesta şi i-ai arătat lui lumina cea simţitoare, ca să se învrednicească şi de lumina cea înţelegătoare în vremea pe care Tu ai hotărât-o. Şi să se numere împreună cu turma Ta cea sfântă..."

Pentru femeie, îmbisericirea ei este întoarcerea la templul [Biserica] slavei lui Dumnezeu, de care a fost separată timp de patruzeci de zile prin „neputinţa şi slăbiciunea" ei, întoarcerea la Biserică drept comuniune în Trupul şi Sângele lui Hristos. „Pace tuturor!", spune protul şi aceasta înseamnă că îmbisericirea are loc în cadrul adunării credincioşilor, este întoarcerea femeii la unitatea vizibilă cu comunitatea creştină. Şi apoi citeşte rugăciunea în care îl roagă pe Dumnezeu: „Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului [...] Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Hristosului Tău [...]".

Cât despre prunc, îmbisericirea sa constă în aducerea în Biserică, adică oferirea către Dumnezeu, după cum Hristos însuşi „a fost adus la Templul Legii de Măria [...] şi în braţele dreptului Simeon a fost ţinut [...]". Este începutul „procesiunii" pruncului către Botez, după cum este menţionat clar în cea de-a treia şi ultima rugăciune:

„Insuţi şi acum, Cel ce păzeşti pruncii, Doamne, binecuvântează pe pruncul acesta, împreună cu părinţii şi cu naşii lui, şi, învrednicit fiind de naşterea cea din apă şi din Duh, numără-l pe el cu turma cea sfântă a oilor Tale celor cuvântătoare care se numesc cu numele Hristosului Tău [...]".

Dar sensul ultim şi astfel bucuria acestui ritual se va găsi - după cum înţelege şi experiază Biserica -în lumina şi bucuria tainei Măriei, Maica lui Hristos. Când mama stă la intrarea Bisericii, ţinându-l în braţe pe prunc, gata să-l ofere pe el şi astfel chiar şi propria sa maternitate lui Dumnezeu, ea întâlneşte, de fapt, o altă Mamă cu un alt Prunc în braţe: icoana lui Theotokos [a Maicii Domnului], icoana întrupării şi a acceptării ei de către creaţie. Şi Biserica, în rugăciunile ei, uneşte aceste două maternităţi, umple maternitatea umană cu bucuria şi deplinătatea unică a Maternităţii dumnezeieşti a Măriei. Pruncul pe Care ea îl poartă, cu Care era unită deplin ca Maică şi Care era întreaga ei viaţă a făcut-o „plină de har". Iar acum acest har umple Biserica. Şi acest har - harul Măriei, harul Bisericii - este cel pe care mama îl primeşte şi pe care îl dă când îşi aduce copilul la Dumnezeu.

îmbisericirea se încheie aici după rugăciunea a patra şi după binecuvântarea finală obişnuită. în lumina a ceea ce am spus despre ea, putem acum să înţelegem sensul ritualului postbaptismal, la care şi rubricile tipiconale de astăzi se referă ca îmbisericire, dar care de fapt este încheierea specială a Botezului infantil, distinct de Liturghia baptismală pentru adulţi. Cea din urmă, după cum ştim, era „săvârşită" prin procesiunea neofiţilor de la baptisteriu în biserică şi prin participarea lor la Euharistie. Un copil totuşi nu poate intra în „procesiune", ci trebuie luat şi adus în biserică. Aceasta este, în realitate, aceeaşi procesiune, dar adaptată la condiţiile proprii Botezului infantil.

„Apoi, luând preotul pruncul, face cu dânsul semnul crucii înaintea uşilor bisericii, zicând:
Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Intâi: uşile. Botezul este intrare în Biserică şi, în cadrul ei, în viaţa nouă a împărăţiei lui Dumnezeu.

„După aceea îl duce în biserică, zicând: Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă".

După intrare: viaţa însăşi a Bisericii ca laudă şi slujire, ca „bucurie, pace şi dreptate" a împărăţiei.

„Şi mergând în mijlocul bisericii [...] zice: în mijlocul bisericii Te voi lăuda".

In sfârşit: Biserica însăşi ca procesiune şi urcare la acel dincolo al împărăţiei, la împlinirea ultimă a întregii vieţi în Dumnezeu.

„De aici îl duce înaintea uşilor altarului."

Şi ritualul este împlinit cu imnul eshatologic al Sfântului [Dreptului] Simeon: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta..." Botezul ne conduce în Biserică; iar Biserica, conducându-ne la Masa lui Hristos, ne face - acum, în lumea aceasta, în viaţa aceasta - părtaşi şi martori la Mântuirea pregătită de Dumnezeu şi împlinită în Hristos.

Alexander Schmemann
Din apa si din Duh. Un studiu liturgic al botezului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Din apa si din Duh. Un studiu liturgic al botezului"

 

• Despre ritualul imbisericirii pruncului si despre rugaciunea ce se face pentru femeia care a nascut
  Publicat in : Botez
• Care sunt ierurgiile in legatura cu nasterea?
  Publicat in : Credinta