Credinta in viata viitoare

Grecii au avut o grija deosebita pentru morti, iar in acest sens sta marturie literatura greaca.

Au fost descoperite numeroase morminte care atesta fatul ca grecii isi inhumau la inceput mortii si ca incinerarea a aparut intr-o epoca ulterioara. Mortii erau ingropati intr-un mormant numit cos, care se afla in mijlocul locuintei. Mai tarziu mormintele sunt separate de locuinta si situate la apus de acestea. O data cu trecerea timpului, mormantul capata noi forme: de la cos se ajunge la morminte cu camera, apoi la cele cu cupola si la sicrie.

 

Sufletele mortilor obisnuiti coborau pe o scara si mergeau in infern, in imparatia lui Hades. Zeul infernului era imaginat "ca un talhar infricosator care se lupta in plina zi cu oameni mai puternici... ca o persoana care alearga pe un cal negru, inarmat cu o sabie sau cu un arc". Locuinta vesnica a mortilor era un loc de suferinta si de uitare a celor vii, " un loc intunecos si posomorat, captusit cu panza de paianjen, unde niciodata nu se face ziua, nici un cocos nu canta, nici o apa nu curge, iarba nu rasare; flamanzii nu au ce manca acolo, insetatii nu au ce bea, tinerii vor fi pradati de armele lor si fetele de podoabele lor".

 

Pentru cei fericiti exista totusi un loc aparte in lumea cealalta: o insula, unde toate erau pregatite, iar dupa aceea Campiile Elisee si Gradina lui Hades, unde fetele dansau iar tinerii cantau.

 

Ritualul funerar era foarte complex: "cand muribundul era pe punctul de a-si da sufletul, i se taia un smoc de par, care era inchina zeilor subpamanteni si se adresau rugaciuni lui Hermes, conducatorul sufetelor spre imparatia mortilor". Apoi se dadea ultimul sarut muribundului si, in clipa mortii, se facea mult zgomot, lovindu-se in vase de arama, pentru ca sa se alunge duhurile rele din drumul sufletului. Mortului i se inchideau ochii si gura, i se acoperea fata, era spalat cu apa calda, uns, infasurat intr-un vesmant alb si incoronat cu flori. Apoi era asezat in tinda casei, cu picioarele spre usa. In gura i se punea un ban, ca taxa de trecere in lumea cealalta. in timp ce mortul era inca in casa, se aseza inaintea usii un vas cu apa pentru purificarea de atingerea necurata cu ramasitele pamantesti ale defunctului. Pe drumul la rug sau la groapa se intonau cantece funebre. Ritul cel mai vechi era acela al inhumarii, apoi s-a statornicit si obiceiul incinerarii, la care, in timp ce cadavrul ardea, se faceau libatii defunctului si se invocau sufletele stramosilor sai. Cenusa era stransa, pusa in urna si dusa la mormant afara din oras. Inmormantarea era mai pompoasa sau mai simpla, dupa averea defunctului. Uneori era gratuita pentru oamenii care nu aveau rude sa-i ingroape. Aceasta pentru a linisti sufletele stramosilor. In acest caz, sufletele stramosilor defunctului erau chemate de trei ori. Flori de trandafir si de diverse alte feluri impodobeau mormantul. Daca mortul fusese un om ilustru, se celebrau si jocuri funebre.

 

Dar niciodata nu se uita ospatul mortuar, ale carui resturi erau inchinate sufletelor stramosilor si duse la mormant. Pentru morti se aduceau si sacrificii de animale si libatii de sange, apa, vin, lapte si indeosebi miere.

 

Ritul funerar era comemorat in ziua a treia, a noua, a treisprezecea si la un an. In timpul doliului trebuiau evitate banchetele si solemnitatile publice, se foloseau vesminte modeste si de culoare neagra, se taia parul si uneori se presara cenusa pe cap si se zgaria fata. Toate acestea erau impuse de dreptul religios familial si de aceea erau strict obligatorii. Nu erau lipsiti de ele decat cei care erau exclusi de la religia familiei si de la aceea a cetatii. Aceasta era cea mai grava interdictie.