Tatal meu, Dumitru Staniloae

Putine personalitati au suscitat, cum este cazul tatalui meu, un asemenea interes dupa moarte, interes, pe care trecerea timpului nu-l estompeaza, ci il contureaza in culori din ce in ce mai vii. Desigur, explicatii se pot da intotdeauna. Ar fi de exemplu aceea ca marele teolog roman a lasat in urma o opera uriasa, care, nu a fost inca explorata destul. Exista asupra ei exegeze la subiect, comentarii pertinente, de mare profesionalitate. Din ce in ce mai multi teologi tineri se apleaca asupra ei aprofundand-o.

Din ce in ce mai multi studiosi, din toate confesiunile si pretutindenea pe glob, sustin teze de doctorat sau scriu lucrari teoretice referitoare la conceptia lui Staniloae, la locul sau in gandirea filosofica, teologica, spirituala, in configuratia culturala a unui intreg secol. Nu vreau sa insist aici asupra acestei opere monumentale. Au facut-o si o fac in continuare teologi, bizantinologi, analisti ai fenomenului cultural ce da contur si culoare, proprii patrimoniului spiritual al fiecarui popor.

Si nu numai atat. Devine din ce in ce mai evident locul pe care opera sa il ocupa in gandirea si spiritualitatea, nu numai rasariteana, dar si occidentala. Filocalia, scrierile patristice au devenit un bun al gandirii teologice de pretutindeni. E destul sa pomenesc aici cartea de mare audienta a lui Anselm Grun, in momentul de fata unul dintre cei mai pretuiti autori germani de teologie, despre Benedict de Nurcia, intemeietorul ordinului benedictinilor, in care vorbeste pe larg despre marea influenta pe care au avut-o Parintii Filocalici asupra conceptiei benedictine. Dar toate aceste considerente nu pot furniza, singure, explicatia ecoului pe care personalitatea si amintirea sa il trezesc si astazi in constiinta oamenilor de cele mai diferite nivele. Filocalia se afla nu numai in bibliotecile specialistilor, dar si pe politele calugarilor in manastiri si ale mirenilor din cele mai indepartate colturi ale tarii, alaturi de Pateric si Psaltire.

Insa ceea ce a lasat Parintele Dumitru Staniloae este mai mult decat o mostenire teoretica, buna de citat in nenumarate opusuri de specialitate (din pacate plagiata cu toptanul, copiata fabulos si fara discernamant). Ceea ce a lasat in urma este amintirea unui om care a crezut in ceea ce a afirmat si a propovaduit, care a luat in serios crezul sau, pentru care preotia n-a fost o meserie, ci o menire.

Si acest fapt, mi se pare, este mai important decat orice altceva. Traim astazi o perioada tulbure, in care existenta noastra a capatat o coloratura eshatologica, unii dintre cei mai constienti oameni intrebandu-se daca nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de rasturnari capitale, de negare a valorilor, de punere a semnului minus in fata unor fenomene prin excelenta pozitive si invers. In acest context, constiinta ca mai exista semne ale unei sanatati sufletesti, ale unei linearitati consecvente, in comportare si atitudine, constiinta ca se poate si altfel, ca sa spunem asa, este ziditoare. Constantin Noica afirma ca "devenim ceea ce suntem". Asta nu inseamna neaparat o predestinatie bazata pe automatisme conceptuale. Dimpotriva.

Este vorba de o intelepciune a omului care, asa cum spune Staniloae in Ortodoxie si Romanism, citez, "nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului", caci toate exprima vointa si intelepciunea divina. Poate mai mult ca oricand, aceasta sanatate sufleteasca, aceasta linearitate consecventa, care nu ingusteaza ci imbogateste orizontul de viata, care adanceste intelegerea existentei, a sensurilor ei, indepartand de la superficialitatea si inconstienta omului de astazi, este nu numai salutara, dar devine o conditie sine qua non pentru supravietuirea speciei umane, atat de supusa tentatiilor ce duc la pieirea a insasi ceea ce o face mai mult decat o simpla specie biologica.

Nu suntem amenintati numai de arme atomice sau biologice. Nu ne distrug potential numai gaze toxice, toate aceste obsesii dureroase care au devenit o normalitate a zilelor noastre. Omul nu se afla numai la marginea prapastiei unei distrugeri fizice in massa. O prapastie la fel de reala, cu atat mai periculoasa cu cat o subestimam, este rasturnarea totala a valorilor, cultivarea nonvalorilor, dezordinea, cum o numeste Staniloae, dispretul bunurilor spirituale traditionale, pe care secole de experienta le-au asezat cu cumintenie si intelepciune la temelia sanatatii sufletesti, a echilibrului moral si psihic, a unei decente firesti a existentei, a capacitatii de insusire a tot atatea coordonate ale libertatii, necesare existentei acelui element fragil si robust, in acelasi timp, care este fiinta umana si pe care Dumnezeu a acordat-o omului, ca pe cel mai de pret dar si cea mai formidabila dovada a dragostei pe care i-o poarta. El nu se poate dezvolta plenar decat, asa cum a spus Staniloae in repetate randuri, in comuniune, in negarea egoismului, in acceptarea suferintei ca mijloc de purificare.

"Libertatea persoanei face posibila atat promovarea armoniei cat si a dizarmoniei, atat a binelui cat si a raului, fara ca ultimul sa insemne desfiintarea existentei, ci numai intretinerea unei suferinte in ea... Dar prin dezordinea pe care o promoveaza in cele din afara lui, omul produce si in sine o dezordine si o suferinta..." (D. Staniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului roman, p. 144). Dupa cum am mai accentuat si cu alte ocazii, cred ca aspectul fundamental care trebuie relevat atunci cand este vorba de un om, este, in primul rand, calitatea umana.

Eruditia, imensa cultura, puterea de munca, asa cum le intalnim la personalitati de exceptie, si tot ce rezulta din ele, respectiv o opera impunatoare, lasa fara indoiala urme adanci in profilul cultural si spiritual al unei societati. Ele presupun asiduitate, seriozitate, perseverenta, tot ce duce la crearea marilor opere. Dar mult mai greu este a te autoeduca, a descoperi in tine, a aduce la suprafata calitati umane care sa te determine ca om, lipsit de egoism, devotat celorlalti, uitandu-te pe tine, pentru a fi asa cum se spune in Scriptura, "tuturor toate", a-ti asuma responsabilitati, a te simti in toate solidar cu ceilalti. "Raspunderea ce o are omul ii da o mare putere de a-si modela viata in mod liber. Dar ea e si o dovada ca nu el ii da existenta in sine. in responsabilitate se arata si libertatea lui... El e legat prin raspundere de Dumnezeu, aratand in aceasta ca nu el s-a creat: dar ea implica si libertatea lui" . In acest sens s-a vorbit mai putin despre omul Staniloae.

Dincolo de spatiul conceptual al operei ale carei dimensiuni trebuie inca descoperite, dincolo de inteligenta creatoare, de eruditia sa, toate aceste calitati tipice unui mare ganditor, el a fost o personalitate de mare noblete sufleteasca, exemplu de devotament si daruire, de asumare a raspunderii, pentru toti cei cu care a venit in contact. Aceste aspecte le-am cunoscut zi de zi alaturi de el, fiind martora unui anume mod de traire, de ilustrare vie a conceptiei pe care a propovaduit-o.

In opera sa un rol important il joaca, asa cum am mentionat, teologia personalista, comuniunea dintre persoane, dintre persoane si Persoana Divina, ipostazul divin facandu-se ipostaz al omului. Dar el nu a considerat ipostazul uman ca un element teoretic. In viziunea sa, comuniunea nu este o notiune abstracta, ci o identificare a iubirii de sine cu iubirea de aproapele, intr-o realitate vie, concreta. In aceasta comuniune se defineste si prinde contur persoana umana.

Dumitru Staniloae a fost profund ancorat in credinta si ca atare nu putea sa nu-i iubeasca pe oameni, pe care Creatorul ii numise fiii Sai. El a inteles ca relatia dintre semenii sai este o relatie biunivoca, in care ambele parti invata una de la cealalta, completandu-se in creativitate si experienta spirituala. Ca preot nu a predicat numai in fata altarului, frumos si convingator. O fac si altii.

El a trait credinta lui, a luat-o in serios. L-am auzit spunand de nenumarate ori: "Eu sunt preot, trebuie sa ma comport ca preot". Sau: "Noi suntem o familie de preot, nu putem face asta...". Astfel si-a insusit un stil de viata unitar si consecvent, pentru sine, pentru constiinta sa, nu pentru a impresiona sau a impune altora. Aceasta consecventa i-a ingaduit sa traiasca o mare libertate interioara, sa nu se lase dezamagit de aparentele unui bigotism ingust si fara continut, sa-i inteleaga pe ceilalti si sa-i respecte.

Credea cu adevarat. Pentru el legatura cu Dumnezeu era o legatura concreta, personala. Din aceasta legatura concreta a luat forta de a accepta cu seninatate si smerenie toate loviturile unei vieti care nu l-a crutat: "Fie mie dupa cuvantul Tau". De a sti cu fermitate ca atat bucuriile cat si incercarile au rostul lor, intaresc si adancesc intelegerea acestei legaturi. "Ai incredere in Dumnezeu" ne spunea. "El nu ne uita!" A-si pastra curajul, a-l insufla si celorlalti a fost pentru el o problema de constiinta prin care confirma, o data in plus, intensitatea legaturii cu Dumnezeu. Uneori o facea cu oarecare asprime. "Crezi in Dumnezeu sau nu crezi?" m-a intrebat.

"Daca da, atunci concretizeaza-ti credinta prin rabdare si convingerea ca El te ajuta. Daca nu, atunci trebuie sa-ti reconsideri modul de existenta. Nu te poti gasi pe tine, daca nu clarifici intai ce contine acest mod de existenta. Asta inseamna efort. Fara efort nu se poate. Nimic nu e posibil in viata fara efort si fara nadejde."

Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la el. Si am mai invatat ceva. Aceea ca o sutana nu inseamna rabat la obligatiile unei moralitati fara cusur. Ca zicerea pe care o folosim de multe ori cu atata placere "Quod licet Jovis non licet bovis" nu se potriveste nici in acest caz. Ca pe masura ce esti mai sus, aria de indulgenta se ingusteaza. Ca aceleasi criterii de judecata sunt valabile, ba chiar mai aspre, pentru un chip care se vrea venerabil si cu har, decat pentru cel mai umil dintre pacatosi.

Ca, dimpotriva, parabola talantilor se refera si la sporirea in virtutile elementare crestine. Si ca atare, nu ajunge ca un indrumator spiritual sa vorbeasca emotionant si sa dea sfaturi cuvioase, considerandu-se pe sine deasupra acestora. Staniloae, marele teolog si erudit, cu un renume care depasise cu mult granitele tarii noastre, observa cu modestie si consecventa toate acele comandamente pe care le propovaduia celorlalti si se considera invatacelul unor suflete simple si inocente, fara morga si pretentii, dar in care salasluia Dumnezeu, ca intr-un altar curat, gatit anume pentru prezenta Lui.

El intelegea ca acestea sunt premisele oricarei aspiratii catre imbunatatirea spirituala, catre convingerea ca in viata trebuie sa descoperim sensuri care sa ne asigure ca ea nu este numai o iluzie sau un accident trecator ce nu lasa urme. Si care sa ne ajute sa supravietuim in cele mai tulburi si ingrijoratoare momente, cand, altfel, nu stim incotro s-o apucam. in asemenea momente, ne este necesar sa avem certitudinea ca nu suntem singuri, ca exista totdeauna alternativa de a fi ascultati si ajutati. Ca daca cerem ajutorul, ni se da. Ca, in mod surprinzator si neasteptat pentru mentalitatea noastra, ni se deschid, uneori in mod inexplicabil, drumuri noi, apar solutii pe care nu le-am intrevazut. Nu este un eufemism. Este o realitate pe care toti am trait-o. Si pe care toti putem s-o traim, daca o cautam.

Trebuie sa intelegem ca oamenii au nevoie si de altceva decat de cea mai noua aparatura electronica. Aceasta ne ofera orice, dar nu sperante, afectiuni, emotii, compasiune. Si ca atare ramane undeva in afara vietii. Oamenii au nevoie de transparenta pe care o da intelegerea pentru ceilalti, bunatatea, lipsa de egoism, delicatetea. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o dau materiei toate acestea, iluminand-o. Exista o anume delicatete a sfinteniei, a dragostei pentru oameni, a constiintei ca toti suntem fapturile Domnului, a tot ceea ce da contur unui umanism adevarat, nepervertit de interese meschine. A crede in acestea e un mare curaj, o mare uitare de sine, o mare perseverenta, in mod curios, eroismul spectacular momentan e mai usor de atins decat o integritate exemplara, de zi cu zi, decat modestia, sau capacitatea de a-ti asuma raspunderea pentru ceilalti, solicitudinea pentru ei.

Din fericire, exista printre noi asemenea personalitati. Oameni de un mare curaj calm, nespectaculos, ancorati in credinta ferma, in nesfarsita delicatete si rabdare. Toate acestea le-am vazut la tatal meu. Mi se parea firesc sa fie tot timpul oameni la el, cerand sfat, ajutor, asteptand pur si simplu un cuvant de mangaiere. Asa se explica de ce si astazi, dupa zece ani de la moartea sa, amintirea i-a ramas la fel de vie. Studenti, intelectuali, oameni simpli, merg in pelerinaj la mormantul sau, sau pe strada care astazi ii poarta numele, unde a locuit ultimii ani de viata, cei care l-au cunoscut evocand clipele pe care le-au trait in prezenta lui, ceilalti incercand sa-i reconstituie chipul spiritual din scrierile sale, din cuvintele de zidire care s-au pastrat de la el.

Mie nu-mi ramane decat a incerca sa evoc personalitatea alaturi de care am avut sansa sa cresc si de la care am invatat cateva lucruri fundamentale, dintre care unul esential este cel marturisit de Shakespeare: "Mai presus de orice sa-ti fii credincios tie insuti". Lui Dumnezeu, tie insuti si solicitudinii pentru ceilalti.

Lidia Staniloae

• Parintele Dumitru Staniloae
  Publicat in : Religie