Omul ca subiect si ca obiect

Conform invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul, pacatul a insemnat o depersonalizare a omului, o cadere a lui din starea de subiect al dialogului cu Dumnezeu si cu semenii. Ca urmare, omul s-a dezbinat atat in sine cat si in raport cu lumea exterioara, pe care avea chemarea sa o unifice prin har cu Dumnezeu.

Aceasta iesire din propria vocatie a omului spre unitate a generat in cosmos si pierderea unitatii intre lucrurile (partile) lui componente. Tendinta de autonomie egocentrica a omului a provocat, deci, si o iesire a lumii in care lucreaza omul din teonomia miscarii sale naturale. Apoi, in timp, "omul isi apara aceasta autonomie pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface dorintele care l-au robit, devenind patima", insa, "cu cat va lupta mai mult pentru afirmarea autonomiei sale, cu atat mai mult omul isi va diminua caracterul de persoana sau caracterul comunitar al fiintei sale, tinzand spre ceea ce este impersonal, supus legilor ciclice ale naturii".

Prin aceasta omul isi restrange miscarea naturala spre comuniune cu Dumnezeu si cu semenii si se orienteaza spre sine si spre cele de sub el supraevaluand valoarea sa si a lucrurilor, si cautand prin aceasta "sa puna in fiinta sa un alt fundament decat cel asezat prin Logosul creator si anume chipul lui Dumnezeu realizabil numai in dialog interpersonal, deci, in comuniune". Autonomizarea egoista a omului i-a redus apoi acestuia si capacitatea naturala de a cunoaste, intrucat cunoasterea deplina presupune in mod necesar comuniunea.

Aceasta a insemnat ca mintea a pierdut simtul iubirii, sau a considerat cunoasterea ca un proces despartit de comuniune. Sfintii Parinti arata ca "atunci cand mintea lucreaza dupa fire, ea lucreaza in inima si acolo este centrul ei. in urma caderii omului in pacat, mintea, in loc sa se afle in inima, se raspandeste in lucrurile din afara si devine sclava lucrurilor create."

Raspandindu-se prin simturi, mintea devine vulnerabila atacurilor demonice. Trezvia (privegherea) mintii scade in valmasagul nalucirilor care ii fura ce are mai bun (rugaciunea si iubirea) si-i da sa se ocupe cu ce este mai putin bun sau chiar cu ce este pacatos si rau.

Astfel, Parintii fac deosebire intre minte (gr. nous) si ratiune (gr. logos), mintea fiind inteleasa ca adancul subiectului iubitor si intelegator, a carei lucrare este o cunoastere directa, intuitiva, simbolic - apofatica, iar ratiunea fiind inteleasa ca puterea de percepere si reprezentare conceptual - catafatica a realitatii.

"Mintea este facultatea care cugeta continuturi fara sa le delimiteze in concepte si ea este baza indefinita a subiectului uman, e dincolo de toate continuturile delimitate, dincolo si de ratiunea care le cuprinde in concepte." Pe cand mintea are lucrarea de intelegere si iubire spirituala, asemenea ingerilor, sustinuta si luminata de harul divin spre inaltimi tot mai subtiri ale comuniunii duhovnicesti, ratiunea se ocupa cu obiectele lumii sensibile si cu reprezentarile (conceptele) despre ea inlantuite discursiv.

Dupa caderea in pacat, actiunea gandirii omului s-a indreptat mai mult spre cunoasterea rationala, prin care "omul a cautat sa transforme actul cunoasterii intr-un act de luare in posesiune, de stapanire a lucrului cunoscut. Deci, cunoasterea a fost abatuta de la destinatia ei initiala, aceea de a promova sau a servi comuniunea dintre persoane, uneori mijlocita de lucruri."

Insa, pe masura urcusului moral si duhovnicesc, contemplatia intuitiva copleseste treptat rationamentul discursiv, harul Duhului descoperind mintii omului noi orizonturi, noi taine, pe care e chemat sa le experieze prin iubire treptat, pana la infinitul dumnezeiesc suprarational si supranecunoscut.

Insetat natural de nesfarsirea unei vieti fericite eterne, omul a cautat satisfacerea acestei aspiratii doar prin el insusi si prin lumea de sub el, izolandu-se de Dumnezeu si tragand cu sine in aceasta izolare de El si lumea. A cazut si el din starea de subiect iubitor - intelegator, iar lumea, pentru el, a devenit o sursa de obiecte care ii satisfac patimile. "Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de subiect."

Sub imperiul aceleiasi iluzii si mandrii luciferice de suveran al pamantului, omul a atribuit si lui Dumnezeu calitati obiectuale sau, cel mult, antropomorfice, incercand sa rationalizeze (si sa limiteze) prin concepte taina negraita si necunoscuta a existentei Sale. Acesta este, de fapt, inceputul oricarei erezii, oricarei conceptii gresite despre Dumnezeu, lume si om.

Pacatul iubirii de sine si al afirmarii egocentrice a dus treptat la o decadere tot mai mare a omului, la o inrobire treptata fata de pacat si la moarte. Patima, ca mod de gandire si de comportament structurat in firea omului pe masura repetarii pacatului, este produsul "vointei de suveranitate egocentrica, dar este si o forta care il coboara pe om la starea unui obiect purtat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul, pe de alta, se alege cu nimicul." Prin aceasta, pacatul isi dovedeste irationalitatea.

Dupa Sfantul Maxim, toate lucrurile sunt rationale, avand ratiunea existentei lor in Logosul divin, prin care toate s-au facut; numai pacatul este irational (desi omul cauta uneori sa-i gaseasca si o oarecare justificare rationala), nefiind voit si nici facut de Dumnezeu, dar ingaduit de El in virtutea respectarii libertatii fapturilor Sale inzestrate cu ratiune si voie libera.

Prin patimi, insa, omul isi intuneca propria rationalitate, instrainandu-Se de insusi Logosul divin, si intuneca si rationalitatea lumii pe care o vede rupta atat de sine, cat si de Dumnezeu. Pe de o parte, in actul cunoasterii sunt acoperite ratiunile adanci, duhovnicesti, ale lucrurilor, omul patimas vazand doar latura materialista si de folos exclusiv trupesc al lor. insusirile materiale ale lucrurilor fac un zid opac ce astupa orice vedere dincolo de ele.

Pe de alta parte, ratiunea patimasului, cand isi justifica propriul pacat, inlocuieste ratiunile reale ale lucrurilor (sensurile lor obiectiv-reale in Logosul divin) cu "ratiuni" subiective, strambe, patimase.

Si aceasta duce la o noua cadere din adevar, la o intunecare si mai adanca in iluzie si in nestiinta. Lumea, dezbinata intai in gandirea omului, devine apoi dezbinata real si prin interventia omului patimas in ea. Repetarea acestui fapt pentru fiecare om in parte duce la pierderea unitatii de vedere a lumii. "Adevarul obiectiv si general e inlocuit de fiecare cu un adevar al lui.

Lumea nu mai apare aceeasi pentru toti, ci flecare o vede altfel, incat nu se mai stie care este (conceptia) cea adevarata. Aceasta naste indoiala daca propriu-zis mai exista un adevar si daca nu totul este iluzie. De fapt toate opiniile date in felul acesta sunt iluzii. Dar adevarul obiectiv totusi exista, insa e dincolo de judecata interesata (patimasa) a tuturor."

Cu timpul, diferentierile de opinie de la nivel uman s-au extins si in plan social. insasi Biserica a avut de suferit aceste dezbinari, ca o consecinta a aplicarii conceptelor cunoasterii nerevelate asupra dogmelor credintei. in primele secole, crestinismul a avut de infruntat filozofia si idolatria pagana, iar mai apoi ereziile rationalismului umanist si ateu.

Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, "prima diferentiere eretica, ce nu numai ca supravietuieste istoriceste, ci transforma radical mersul istoriei umane, este aceea care neaga (refuza) premisa fundamentala a ortodoxiei, apofatismul adevarului.

Aceasta s-a nascut in spatiul Europei occidentale si a intemeiat inovatiile si ideile ei pe o noua conceptie despre cunoastere si despre adeverirea cunoasterii." Aici este samanta ereziilor occidentale, incepand cu Filioque, continuand cu primatul papal, scolastica, legalismul moral si totalitarismul politic, umanismul si anarhismul antropocentrist, ateismul scientist si in ultima instanta cu consumismul, consecinta lor contemporana in plan social.

Ieromonah Mihail Stanciu

• Embrionul: persoana umana sau produs de conceptie?
  Publicat in : Morala
• Caracterul ambiguu, contradictoriu si amagitor al starii cazute a omului
  Publicat in : Dogma
• Taina Persoanei
  Publicat in : Editoriale
• Misterul Sfintei Treimi reflectat in misterul persoanei umane
  Publicat in : Editoriale